M-am împăcat cu tatăl meu, preotul, abia după ce mama mi-a trimis poză cu mormântul lui

Când am aflat că tata a murit, eram în biserica schitului unde mi-am petrecut toate vacanțele din liceu. Curățam ceara de pe niște sfeșnice când a intrat mama și, în liniștea aia în care îmi mestecam depresia de adolescent, s-a auzit scurt: „Părintele a murit”. Nu am zis nimic, nu aveam ce.

Pe tata l-am văzut de trei ori în toată viața mea. O singură dată a și vorbit cu mine. Mama m-a întrebat dacă vreau să mergem la înmormântare, dar i-am răspuns că nu avem cum, pentru că a nins mult și drumul e blocat. De fapt, nu eram pregătit să-mi iau rămas-bun de la el. În mintea mea încă mai speram să-l revăd și că o să vrea să facă parte din viața mea la un moment dat. Dar tata murise și vestea aia a scurtcircuitat orice legătură imaginară încercasem eu să creez cu el.

Zece ani mai târziu, mutat din oraș, am primit de la mama trei poze pe Messenger. Vorbeam la telefon cu o prietenă și am deschis mesajul pentru amuzament – credeam că mi-a trimis din nou niște citate penibile cu care să-mi spamez prietenii în săptămâna aia. În schimb, în poze era mormântul lui taică-miu. Am închis apelul brusc și am dat zoom pe poze să-i văd fața. Cum dracu’ să fie fotografia de pe cruce singura pe care o am cu el?

Mama nu i-a zis vreodată pe nume, nici măcar „taică-tu”. Aveam vreo patru ani când, într-o dimineață, am întrebat-o pe mama de ce nu am tată. Mi-a zis că am și că e preot. M-am bucurat și i-am cerut să-mi spună cum îl cheamă, dar nu a vrut. În inocența mea, am rugat-o să-i mimeze numele măcar. Așa am aflat două informații despre tatăl meu, singurele pentru o vreme: că e popă și îl cheamă Vasile.

În certificatul meu de naștere, la „tată” e trasă o linie. Asta m-a făcut să mă simt special în toți anii de școală – desigur, nu în sensul bun. Chiar și rudele mă socoteau copil din flori, un statut nu tocmai mișto în îndepărtata Moldovă. Aș fi vrut să nu mă mai întrebe nimeni, niciodată, unde e taică-miu și ce-i cu el, pentru că nu știam ce să răspund.

Imaginează-ți cum erau pentru mine vacanțele la țară, unde toată lumea te întreabă pe stradă „al cui ești, mă?”. De mama știam să le zic, de bunica, chiar și de bunicul, că e mort, însă când ajungeau la „da’ tac-tu cine-i?”, înghețam. Așa că, tot pe la patru ani, când mama a vrut să-mi prezinte noul ei soț, i-am zis scurt că o să-i spun tată doar dacă se căsătoresc. Nu la mult timp, am ajuns să regret imboldul pe care i l-am dat, pentru că noul meu tată era un alcoolic violent, care avea să-mi fută copilăria și adolescența ca la carte. Însă în momentul ăla m-am simțit bine – aveam tată.

Am început să mă distanțez de el în fața colegilor și profesorilor, după ce am văzut că venea amețit la ședințe și serbări și, oricât de mult uram ideea, a trebuit să zic din nou că nu am tată. Deși eu aveam doi, dacă te gândești.

Între mama și tatăl meu biologic era o diferență de vreo 30 de ani. Au fost vecini de bloc, apoi mama a început să se spovedească la el și așa au devenit amanți. Tata nu a vrut o oficializare a relației, pentru că asta l-ar fi scos, automat, din cler, așa că au rămas un soi de fuck buddies până am apărut eu. Mama l-a iubit mult, l-a considerat un mentor și un protector, chit că lucrurile nu stăteau deloc așa. Dar, spre deosebire de restul bărbaților din viața ei, tata avea școală, nu bea și nu o bătea. În universul ei, ăsta era standardul cel mai înalt. 

Relația lor s-a încheiat cu un ghosting urât după nașterea mea. Tata a început să se teamă că va auzi lumea și va fi chemat la episcopie să dea explicații, așa că a pus-o pe mama să-i semneze o declarație că m-a făcut cu un vecin de pe strada noastră.

Mama a spus mereu că și-a dorit un copil cu un bărbat deștept și singurul pe care l-a cunoscut era „părintele”. Poate că ei i-o fi fost părinte spiritual, dar mie a refuzat să-mi fie tată. Ea vorbește și astăzi cu mare pioșenie despre el și se învinovățește că relația lor nu a continuat. Pentru mama, el a fost the one.

La un moment dat, în primele luni de sarcină, a îndemnat-o pe mama să facă avort și i-a profețit, ca un popă cucernic, că voi fi „un drac care o să te bată și-o să-ți ia pensia”. Știa și el că speranța maică-mii e să devin ajutorul ei la bătrânețe, așa că a lovit unde durea mai tare.

Prima dată când l-am întâlnit pe tata a fost în clasa întâi – ne-am intersectat în piață când mă întorceam cu mama de la școală. Au vorbit ceva și, când a umblat în portofel să scoată o hârtie cu un număr de telefon, i-a zburat o bancnotă de două mii de lei, aia albastră, cu eclipsa. I-am adus-o înapoi numaidecât, iar el mi-a zis să-mi iau ceva de ei, după care și-au luat rămas bun. Pe drumul spre casă, maică-mea m-a întrebat dacă știu cine era preotul cu care vorbise. I-am spus, cu un nod în gât și vocea tremurată, că e tata. 

În inocența mea de-atunci, m-am bucurat foarte tare, mama era și ea vizibil emoționată. De atunci, am rămas cu speranța secretă că la un moment dat tata va apărea de undeva. Dintr-odată, nu mai eram copilul fără tată, dar asta o știam doar eu.

A doua oară, l-am văzut când mama a pierdut o sarcină. Am mers la tata să-i citească mamei o moliftă pentru sarcina pierdută și nu-mi amintesc decât că în camera în care ne-a primit era întuneric și frig. Trecuse cam un an de când îl văzusem prima dată, dar contextul a fost atât de tulbure, încât tot ce știu e că am stat în genunchi în timpul rugăciunii, pe o pernă soioasă. Pe masă licărea o candelă mică, mama era tristă și tristețea ei ajungea și la mine, iar tata mi se părea doar o umbră. Mie nu mi-a zis nimic și nici nu am discutat cu mama despre vizita aceea în drum spre casă.

A treia oară, mama a insistat să mergem la el. Terminasem clasa a șaptea și voiam să plec la mănăstire, să mă fac călugăr. „Îți trebuie și binecuvântarea părintelui”, mi-a zis ea. Avusesem deja o tentativă de plecat de acasă, cu o vară în urmă, dar lucrurile nu au mers prea bine. Într-o lună jumate de stat la schit am rămas fără încălțăminte, iar starețul s-a întors din târg cu niște sandale de femei care nu-mi veneau. După, nu l-a mai interesat problema mea, așa că am rămas, practic, desculț. Noroc cu niște pelerini care mi-au dat o pereche de șlapi de gumă, cu care m-am și întors acasă. Însă cum nici acasă nu era bine și ai mei se certau mereu, viața în șlapi de gumă nu mi se mai părea așa nasoală și voiam să plec din nou. Aș fi preferat să trăiesc în sărăcie și să muncesc la grajduri decât să rămân acasă, în teroare.

Tata ne-a primit în aceeași cameră ca și cu ani în urmă, îmbrăcat tot în reverendă și cu epitrahilul pe gât. Cu alte cuvinte, a ținut să-și arate autoritatea de popă și față de copilul său. Când a deschis ușa, s-a auzit un zgomot metalic – avea o bară de fier pe care o punea în ușă, de-a curmezișul, pentru siguranță. Stătea baricadat într-un apartament de două camere de la etajul patru. Apartamentul avea o sobă, ceea ce mi s-a părut foarte ciudat. Pe canapeaua din sufragerie erau așezate ziare, să nu se murdărească cuvertura, iar pe masă erau aceleași obiecte: o Evanghelie scorojită, cu coperțile negre, o cruce din metal, și o candelă. Deasupra, o icoană de cam un metru cu Iisus în grădina Ghetsimani. 

Mama i-a spus de ce am venit, i-a explicat ce voiam să fac, iar el s-a apucat să mă sfătuiască, dar vorbea cu mama de parcă nu aș fi fost acolo. Totuși, nu m-a ignorat până la capăt. La final mi-a zis ceva, de parcă abia atunci apărusem: „Și ține minte, dacă intri în viața călugărească și o să vrei vreodată să pleci de acolo, să cauți cea mai groasă funie și cel mai înalt copac din pădure și să te spânzuri, pentru că, dacă pe oameni putem să-i înșelăm, pe Dumnezeu, nu”.

Apoi ne-a invitat să pupăm Evanghelia și crucea pe care le ținea pe masă, ne-a uns cu ulei sfințit și cam asta a fost. Atunci l-am văzut ultima dată pe tatăl meu și alea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat. Multă vreme am prețuit acele cuvinte tăioase, pentru că erau de la el. Abia acum îmi dau seama cât de mult m-au afectat și cât de legate au fost de ideațiile mele suicidare de mai târziu.

De atunci și până a murit nu am mai auzit nimic despre el. Probabil a-nchis ochii fără să știe că am intrat la seminar și că urma să-mi depun jurămintele monahale după absolvire. Apoi, singurii oameni la care aș fi vrut să mă raportez ca la figuri paterne au fost duhovnicii mei, însă pe toți cinci i-am anunțat la un moment dat prin SMS că îmi caut alt preot la care să mă spovedesc și inventam un motiv. Am avut grijă, deci, să-mi părăsesc eu „tații” spirituali, ca nu cumva să mă părăsească ei pe mine, cum făcuse cel biologic.

În liceu nu am mai pomenit de el, pentru că îmi era oarecum rușine să spun că tatăl meu e, de fapt, un popă mai bătrân decât directorul, care după ce m-a făcut și-a văzut de viață în continuare. Oricum ne luam bullying din orice, așa că am preferat să ocolesc subiectul de fiecare dată. Ziceam că în certificatul meu de naștere, în dreptul tatălui, e trasă o linie și cam atât.

Mi-am mai adus aminte de el când am făcut o cădere nervoasă, după bac, și-am plâns într-o baie vreo patru ore – atunci m-am trezit că-l strig de nicăieri și că-i reproșez că nu a avut grijă de mine. „Voiam să mă plimbi cu sania, ca toți ceilalți tați pe copiii lor.” Momentul a fost foarte greu pentru mine, îmi mai tocesc câte un strat de smalț de pe măsele și acum, când mi-l amintesc. Sunt curios dacă faptul că tatăl meu a fost preot m-a făcut, subconștient, să vreau să dau la seminar, dar probabil voi afla asta doar cu ajutorul unui psihanalist.

Am căutat să trec peste abandonul lui în diferite moduri, dar nimic nu a funcționat. Nimic nu a reușit să acopere vidul ăla imens și rece pe care-l simțeam în piept. Nici călugării care trăiau în păduri, la care mergeam pentru sfaturi, nici rugăciunile și posturile, nici bețiile și petrecerile de mai târziu nu au rezolvat în vreun fel lipsa lui din viața mea.

Însă mai era o problemă – ura. Când am aflat că a murit, aș fi putut cere călugărilor de la schit să țină o slujbă pentru el. Nu am vrut. Știam că nu merită. L-am trecut în carnețelul unde făceam liste cu numele oamenilor pentru care mă rugam, dar de fiecare dată când îi pomeneam numele în rugăciune mă uitam în altă parte. Să-l iert și să nu-l judec erau obligațiile mele de creștin, dar în spatele conformării la regulă zăcea multă ură.

Când i-am văzut mormântul în acele poze am trăit un șoc emoțional foarte intens. M-am gândit din nou la el și la cât de mult mi-a lipsit și, după ce i-am ironizat cuvintele pompoase de pe cruce („Adu-ți aminte, Doamne, că te-am slujit cu credință”), am văzut în mormântul ăla sfârșitul căutărilor mele. Tata era îngropat undeva, aveam coordonatele pe harta lumii mele. Știam de unde vin, știam unde-mi sunt rădăcinile. Cumva, în toată situația asta sumbră, am răsuflat ușurat. Cu constelația familială întregită, pot să merg mai departe și să trăiesc mai autentic, fără să-mi mai pun atâtea întrebări. E mult spus că l-am iertat, dar nu-l mai urăsc. Am scris în Notes ca și cum aș vorbi cu mine: „Mihail, tatăl tău a murit”. Apoi, m-am resemnat și m-am împăcat cu ideea. Am trecut printr-un doliu scurt și cam asta a fost.

Mereu mi-am imaginat cum ar fi fost să fim o familie – eu, mama și tata. Cred că, printre altele, m-ar fi costat autenticitatea, pentru că nu mi-aș fi putut face coming out-ul față de el niciodată. Cum să-i spui lui taică-tu, un popă ursuz de optzeci și ceva de ani, că ești gay?