Cum a ajuns serialul HBO „RUXX” să-ți arate și cealaltă față a vieții ca femeie în România

HBO Max a fost lansat oficial și în România. Odată cu el a venit și RUXX, regizat de Iulia Rugină și care are în distribuție nume ca Raluca Aprodu, Mădălina Craiu sau Șerban Pavlu. Și e important dintr-un punct de vedere notabil. În ultimii ani, tot mai multe seriale mainstream aduc în prim-plan personaje feminine complexe și-ating subiecte despre care nu se vorbea înainte. Nu la fel stă treaba însă când vine vorba despre filmele de televiziune made in Ro.

Pun la bătaie zece lei dacă-mi zici de-un personaj feminin din vreun serial românesc mai nuanțat decât clasica triadă mamă-soție-fiică și care nu e o cârjă narativă pentru personajele masculine. Nu, Aspirina din Las Fierbinți și Lili Jurcă din La Bloc nu se pun.

Nici nu e de mirare dacă te gândești că doar 23 la sută dintre profesioniștii industriei de film din Europa sunt femei. În condițiile astea nu strică deloc apariția unui serial ca RUXX, a cărui echipă e majoritar feminină și care vorbește despre cum e viața în România când ești tipă și ai în jur de 30 de ani.

În centrul serialului HBO Max sunt două surori – Rux (Raluca Aprodu) e aia serioasă, care lucrează pentru un dezvoltator imobiliar, dar visează în secret să se mute în SUA, unde locuiește iubitul ei, în timp ce Cristina (Mădălina Craiu) – prezintă o emisiune de scandal la TV, deși și-ar dori să facă jurnalism pe bune – e o milenială care vrea să se despartă de perioada în care te faci praf prin Centrul Vechi.

Pe măsură ce se dezvoltă acțiunea îi mai întâlnești și ai ocazia să-i urăști sau iubești pe Andrei (Alec Secăreanu), Moscu (Șerban Pavlu) sau Alex (Bogdan Dumitrache). Regia RUXX a fost făcută de Iulia Rugină și Octav Gheorghe. Să revin însă la ce-i cu serialul și ce afli din el.

Nu poți să vorbești despre experiențele feminine din România fără să arăți abuzurile mai mari sau mai mici cu care femeile se confruntă zi de zi – de la atitudini misogine la locul de muncă la comentariile mârlănești ale bărbaților de pe stradă. Scenarista Vera Ion povestește pentru VICE că, în 2015, când a început să scrie RUXX, nu avea neapărat o perspectivă feministă foarte articulată a poveștii, dar că aceasta i s-a clarificat pe parcurs, pe măsură ce acest discurs a devenit din ce în ce mai vizibil în societate.

La un moment dat, în primul episod, vezi doi artiști în vârstă cum filmează momentul coregrafic al unor patinatoare care în mod evident n-a atins încă majoratul, în timp ce aruncă comentarii de genul „Asta când o fi mare e bună și acum”. Nu ți se întâmplă prea des să vezi în serialele românești să ți se arate ghiolbani fiind ghiolbani pe post de „așa nu”, dar partea bună e că nu e nimic didactic aici. Sunt pur și simplu chestii atât de răspândite, încât ai ajuns să nu le mai observi.

Pentru Vera, procesul de a scoate-n față toate astea a avut efect terapeutic, spune ea: „Trăim într-o societate super sexistă și patriarhală, dar până când nu-ți dai seama de asta ți se par normale toate cat call-urile de pe stradă. Odată ce începi să le deconstruiești și să scrii despre ele ca atare, capeți și puterea să zici «Băi, nu-i okay asta». Poate părea mai nasol să-ți dai seama că, de fapt, e plin de microagresiuni, dar într-un fel e mai eliberator sau cel puțin așa am simțit-o eu.” Vera adaugă că dacă atunci când pune lupa pe astfel de comportamente cineva îl va percepe apoi ca atare e o miză câștigată. Și, până la urmă, cultura pop a arătat că poate fi uneori mai puternică decât o sută de mesaje de interes public care rulează la televizor. Așa s-a întâmplat și cu Las Fierbinți.

Artiștii libidinoși de care ziceam mai sus sunt inspirați din tot felul de indivizi pe care Vera i-a întâlnit, mai ales când era o adolescentă care începuse să scrie – „scriam poezie și «toți poeții inteligenți» erau bărbați”. I-a întâlnit apoi și la UNATC, unde a studiat regie de teatru, dar și după, când a început să lucreze în domeniu. „La un moment dat am fost la un director de teatru să-i propun o piesă și când am intrat în birou, mi-a făcut semn să mă așez pe genunchii lui ca să-i povestesc ce am de spus. Abia absolvisem facultatea. Când treci printr-o chestie de genul ăsta râzi sau te blochezi, spui «Haide că n-a vrut, nu e libidinos, așa glumește el”, își amintește Vera.

„E important că începe să fie prezentă chestia asta în spațiul public”, continuă ea. „Înainte de #MeToo nu existau deloc povești despre lucrurile astea, deși pe la colțuri se vorbea despre profesori care alergau studente pe holurile UNATC-ului. La nivel major nu cred că s-au schimbat lucrurile foarte mult, dar văd mai multe femei regizor care lucrează în film.”

Dacă ai fi întrebat-o acum câțiva ani cum se simte ca femeie scriitoare, Vera ar fi zis că se simte la fel de respectată ca bărbații din domeniu. Acum n-ar răspunde la fel. „Am senzația că trebuie să-mi explic mult mai clar intențiile și să mă justific mai mult decât trebuie s-o facă colegii mei bărbați”, explică ea și dă ca exemplu perioada de patru ani cât a studiat la UNATC, ca femeie regizor. Pe-atunci, simțea că totul e foarte greu, dar nu știa să pună degetul să spună exact de ce.

Principalul motiv, spune ea acum, e că de la profesori la echipa tehnică cu care lucra la spectacole, 90 la sută erau bărbați „care se raportau la mine cu atitudinea sexistă a bărbatului care vrea să-ți facă un serviciu, să te ajute, să-ți explice. Mă simțeam copleșită și oglindeam din politețe chestia asta, mă purtam drăguț pentru că vedeam că oamenii ăia vor să mă ajute – era un raport bizar în care nu puteam să articulez ce vreau. În continuare mă lovesc de asta, doar că acum am mai multă experiență și pot să combat asta, să zic «Nu mă întrerupe, lasă-mă să-mi termin ideea» sau «Mulțumesc pentru sfat, dar eu vreau să facem altfel». Și să-mi păstrez fața fermă când aud sărumâna de o sută de ori.”

La RUXX a fost însă un caz fericit, povestește Vera, tocmai pentru că raportul de gen e mult mai echilibrat decât la alte producții. Din perspectiva ei, asta ar fi rezolvarea pentru niște atmosfere de lucru normale: să faci echipe cu un număr mai mare de femei. „Când stai într-o cameră cu atât de mulți bărbați care fac glumițe sexiste ai impresia că așa e lumea, așa e normal, nici nu vrei să îndrăznești să speri că poți să ai și altă atmosferă de lucru în care să nu există comentarii de genul «Uite-o pe aia cum stă pe corp»”, susține Vera. „Dacă ai două femei și 50 de bărbați pe ele pică tot timpul presiunea, ori să se adapteze ori să rămână pe poziții”.

Dacă în timp ce citești toate astea îți vine să strigi „Vai, doamne iartă-mă, ce-i cu feminismul ăsta deșănțat?”, poate-ar fi întâi cazul să cauți ce-nseamnă termenul. Vera e de părere că atunci când vorbești despre astfel de probleme există tot timpul riscul să-ți zică lumea că ești prea radical și de asta crede că ar trebui să existe cât mai multe voci feministe asumate în industrie – „e o mândrie, nu e nimic rău”.

În ceea ce privește RUXX, spune că serialul lansat de HBO Max atinge mult mai multe aspecte, pentru că e o muncă colectivă, dar îi convine dacă o să fie perceput ca feminist: „Cred că atinge niște subiecte care sunt importante fără să arate cu degetul, nu-ți spune «cine nu crede asta e de căcat»”, conchide ea.

Poți să vezi RUXX pe HBO MAX.