Am văzut în Germania ce poate face România ca să salveze de sărăcie cruntă zonele de munte

De câte ori ai auzit că România e o țară frumoasă de la oameni care susțin că n-ar pleca în alta? Apoi, de câte ori te-ai uitat în jur și ai încercat să-i înțelegi și să vezi mai mult decât arhitectură brutalistă, nepăsare și gunoi?

Înaintea ta, a făcut-o Christoph Promberger, un biolog care prin anii ‘90 a dat Germania pe România. A ales să vină aici dintr-un motiv simplu: îl pasionau animalele sălbatice, iar România era una dintre puținele țări în care se găsea un număr mare de lupi. A rămas și, tot aici, a cunoscut-o pe Barbara, o voluntară din Austria. Cât au lucrat și au bătut împreună pădurile românești, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit. Apoi au continuat să activeze în România.

Christoph e acum director executiv la Fundația Conservation Carpathia (FCC). A înființat-o în 2009, alături de Barbara și câțiva ecologiști și filantropi. Încă de atunci, încearcă să oprească defrișările ilegale din pădurile Munților Carpați, să contribuie la restituirea și conservarea ecosistemului natural și să protejeze pădurile.

Scopul lor e crearea unei rezervații sălbatice în Munții Făgăraș – un parc național care ar depăși 250 000 de hectare. „Viziunea pentru munții Făgăraș e de a crea un parc mult mai mare, aproape de zece ori mai mare decât cel din Bavaria, dar care să aibă un model economic și unul ecologic pentru comunitățile locale”, explică Christoph.

Din Bavaria pornește inspirația pentru ce chiar s-ar putea face în România. Iată povestea parcului pe care locuitorii zonei nu l-au vrut, iar acum a devenit cel mai mare motiv de mândrie – și pentru ei, și pentru restul germanilor. 

Christoph s-a născut și a copilărit în Bavaria, la granița dintre Cehia și Germania. În urmă cu 52 de ani, era considerată una dintre cele mai sărace zone din Germania în care nu se investea deloc, iar infrastructura era aproape nulă.

Cei care nu lucrau la stat, în domeniile medicale, în învățământ sau poliție, aveau o singură opțiune: munca în pădure. Majoritatea tinerilor au plecat din lipsa oportunităților, iar Bavaria a devenit o zonă moartă. 

Pe măsură ce ai citit asta sigur ți-au venit în minte anumite zone din România care se pliază la fix pe trăsături. Pentru ele, în primul rând, pot fi luate decizii mai bune prin lecții din ce-au făcut alții. Spre exemplu, parcul bavarez atrage circa 1,3 milioane de turiști anual. Vizitează, se cazează, merg la restaurante, cheltuiesc bani la alte servicii din zonă care în urmă cu jumătate de secol nu existau și, cel mai probabil, nu și le imagina nimeni din zonă că ar fi posibile.

În 1969, a pornit inițiativa de a înființa primul parc național din Germania. Scopurile guvernului nu aveau nimic de-a face cu activismul sau conservarea naturii. Parcurile naționale erau o atracție turistică și asta-și doreau.

Au început cu zece mii de hectare și reticență din partea localnicilor. La o întâlnire publică, oficialii din München (capitala landului) au fost goniți. Între sărăcie și izolare, oamenilor din zonă le mai rămăsese doar pădurea, unde munceau și trăiau. Așa că reticența lor venea din teama că cineva le-ar putea lua singurul lucru pe care-l mai aveau.

Christoph avea cinci ani pe atunci și zona nu-i oferea acces la prea multe. Odată cu înființarea parcului au început să apară și investițiile din partea guvernului, s-au pus bazele infrastructurii și au fost construite mai multe atracții turistice în fiecare comună. Printre altele, s-au făcut mai multe centre de informare, un muzeu care-ți arată istoria pădurii, centre de schi fond și tabere pentru copii.

De-a lungul anilor, teritoriul parcului național a fost extins în mai multe etape, iar suprafața s-a dublat. Apoi, de partea Cehiei, a fost înființat Parcul Național Šumava, care are aproximativ 70 000 de hectare. Ambele parcuri au același scop și ecosistem, s-au dezvoltat împreună, se leagă unul de altul și împreună formează cea mai mare rezervație naturală din Europa.

Au trecut 52 de ani de la înființarea parcului, timp în care gradul de acceptare a ajuns la peste 80 la sută în rândul localnicilor. În timpul ăsta, una dintre cele mai sărace zone din Germania a devenit un motor economic – cunoscut acum drept Parcul Național Bayerischer Wald (circa 24 250 de hectare).

Deși scopul inițial era de atracție turistică, acum accentul e pe biodiversitate. „Obiectivul principal e conservarea naturii și a ecosistemului de păduri și protejarea proceselor naturale care au loc aici”, explică Dr. Franz Leibl, șeful Administrației Parcului Național Pădurea Bavareză.

Așa că modul de funcționare al parcului e axat pe principiul: lasă natura să fie natură. În 2022, omul nu mai intervine în 72 la sută din teritoriul pădurilor, iar scopul lor e să ajungă la 75 la sută până la finalul anului. Odată ajunși la procentajul ăsta, vânătoarea va fi interzisă.

La zece ani de la decizia guvernului de a înființa un parc național în Pădurile Bavareze, s-au întâmplat două evenimente majore care i-au influențat viitorul. Unul dintre ele a fost un vânt puternic, în urma căruia mai mulți copaci au fost doborâți de vânt. Apoi, germanii s-au confruntat cu invazia cărăbușului de scoarță, un gândac care depune ouă în scoarța copacilor bătrâni. Larvele găuresc apoi pomii pentru a săpa tunele, iar lemnul putrezește în urma lor.

A durat aproximativ 20 de ani și mulți au crezut că era o catastrofă naturală. Atunci, comunitatea s-a împărțit în două: cei care nu voiau să fie luată nicio măsură și cei care cereau tăierea pădurilor. Au fost puse în aplicare ambele metode, o parte a suferit defrișări, în timp ce alta a fost lăsată în voia naturii.

Două decenii mai târziu, diferențele încep să fie vizibile.

Într-o pădure de la granița cu Cehia omul nu a intervenit deloc și a „lăsat natura să fie natură” în ultimii 25 de ani. Printre trunchiurile despicate și rădăcinile putrezite ale copacilor distruși de invazia de cărăbuș, pădurea dă semne de regenerare. Asta se întâmplă datorită lemnului mort care, după ce putrezește, dă nutrienți solului și ajută apoi la creșterea copacilor tineri. E și un indicator pentru pădurile virgine.

Mulți turiști aleg să vadă zona asta pentru că reprezintă un proces de resălbăticie, prin care pădurile artificiale distruse nasc păduri naturale. În jur, e turbărie – o zonă mlăștinoasă – și e un pericol atât pentru turiști cât și pentru natură. Ca să facă accesibilă și partea asta a parcului, autoritățile au amenajat o potecă de lemn marcată. În felul ăsta, pașii turiștilor nu distrug ecosistemul și nici nu se mocirlesc.

Întreaga infrastructură turistică a parcului e responsabilitatea centrelor logistice – două în toată zona. De acolo sunt administrate fiecare bancă, masă, panou, indicator sau gard din incintă. Pe toate indicatoarele, de exemplu, există câte un număr înscris în baza de date. În cazul în care unul dintre ele se deteriorează, cei din echipa de administrare văd numărul și locația exactă în care se află pe teren.

În total, există peste șase sute de indicatoare și 214 panouri de informare, făcute manual și distribuite pe toată suprafața parcului.

De toate astea se ocupă câteva echipe formate din pădurari, tâmplari, mecanici, veterinari și rangeri, descriși de ziarele locale ca „oamenii din spate”. „E foarte important ce fac ei pentru că un parc național e făcut prin lege, dar munca derulată zi de zi e făcută de oamenii ăștia”, explică Stefan Viessmann, șeful centrului și responsabilul pentru operațiunile de service din zonă.

„O construcție nouă e ușor de finanțat, mai ales prin fonduri europene. Mai important e să faci mentenanță, să păstrezi aceste investiții și infrastructură. Pentru asta ai nevoie de personal și de fonduri pentru mentenanță.”

La centrul logistic din Altschönau, un sat din Bavaria, sunt două sute de angajați. Bugetul parcului e de 25 de milioane de euro pe an și, după cum spune Viessmann, două treimi din sumă sunt pentru salariile angajaților. „Mesajul e foarte clar pentru toată lumea care vrea parcuri naționale sau arii protejate: odată făcute există costuri care trebuie acoperite.”

Parcul Național Bayerischer Wald, explică el, e o autoritate independentă în cadrul ministerului de mediu și e finanțat integral din bugetul de stat. Singura sursă de venit din afară e reprezentată de taxa parcărilor, cu toate că ei pun la dispoziție autobuze pentru turiști în zonele interioare din parc.

Nu există taxe de intrare în parc, deși ai putea spune că asta le-ar mări profitul. Ei bine, legea nu le-ar permite decât dacă banii ar ajunge la stat, așa că preferă să nu facă asta.

În plus, explică Leibl, un alt obiectiv al parcului e să aibă un turism sustenabil. Cu toate că infrastructura și bugetul le permit acum să întrețină parcul, o parte din responsabilitate revine turiștilor. De exemplu, nu există coșuri de gunoi în parc și astfel trebuie să te întorci cu ce ai venit. Și nu, nu poți să faci nici grătar. 

În plus, există zone cu animale protejate prin lege, de care nu ai voie să te apropi și nici nu te poți abate de la traseele marcate. Altfel, în fiecare zonă sunt distribuiți rangeri care se asigură că nu treci de poteci.

Povestea acestei zone e și despre cum poți construi și consolida un proiect acolo unde nu există nimic – sau e doar nevoia. Totodată, cele mai multe păduri din Germania sunt artificiale, adică plantate și îngrijite de oameni ca să nu ajungă șifoniere, măsuțe de cafea și grătare.

România, în schimb, dispune de un număr mare de păduri virgine și animale sălbatice, care-i asigură toate șansele să construiască și îngrijească un parc național măcar decent. Ce nu are, deocamdată, sunt disponibilitatea și deschiderea mai multor oameni pentru a sprijini un astfel de proiect.

Defrișările sunt încă o problemă imensă în România, în ciuda noilor legi, protestelor și metodelor prin care să fie identificate operațiunile și transporturile ilegale. În septembrie 2022, The New York Times a scris despre cum România taie copacii seculari și-i transformă în lemne pentru foc. Pe lângă daunele evidente aduse pădurii și biodiversității, arderea lemnului pentru generarea căldurii ar polua chiar mai mult decât combustibilii fosili.

Apoi, la începutul lui noiembrie 2022, a apărut și un clip. Youtuberul Aria Inthavong a venit în România ca să documenteze defrișările ilegale și abuzurile făcute de „mafia lemnului”. A colaborat cu fotograful Vlad Birdu și cu jurnalistul Alex Nedea. Cel din urmă a explicat că, în ultimii ani, exploatatorii au atacat șase sute de rangeri și pădurari, dintre care șase au murit.

În septembrie 2021, jurnaliștii Mihai Dragolea, Radu Constantin Mocanu și activistul de mediu Tiberiu Bosutar documentau defrișările ilegale din Suceava. Acolo, au fost atacați cu bâte și topoare de un grup de bărbați. Au ajuns la spital din cauza rănilor, iar doi dintre ei și-au pierdut cunoștința.

Ce poate România să înțeleagă din experiența germanilor sunt modelele economice și ecologice pentru comunitățile locale și ideea că se poate. Până acolo, România poate ar trebui să preia mai întâi deschiderea la informare, să înțeleagă rolul pădurilor și privilegiul de a avea atâtea zone forestiere. „Pentru mine este un model care, bineînțeles, trebuie adaptat în România, cum și noi am preluat multe idei de aici și din alte parcuri. Nu trebuie să pornim întotdeauna de la zero și eu cred că putem să ne mișcăm mult mai repede decât aici”, conchide Christoph.