Am făcut noapte albă la Electric Castle ca să vezi cum e viața de festival la răsărit

Era duminică, în jur de 3 dimineața, când mulțimea de la Electric Castle s-a spart în trei categorii. Într-una dintre ele festivalierii se îndreptau obosiți spre porțile de ieșire ca să ajungă la zona de camping ori la autobuze. Pe unii îi vedeai în căutarea unui loc liber prin corturile care promiteau ceva căldură, iar alții se mulțumeau și cu o bancă ori vreo bucată rece de pământ. Ultima categorie migra la celelalte scene, unde noaptea și muzica păreau fără sfârșit.

Eu am făcut parte, pe rând, din ultimele două. Ajunsesem pe la 12 ziua acolo și am decis să rămân până dimineața următoare, ca să trăiesc experiența de festival la maximum.

După concertele de la main stage ale celor de la Gorillaz și Disclosure am ajuns la o altă scenă – cea sub care te poți adăposti și dacă plouă, și dacă bate soarele prea tare. Cum era vorba de una acoperită, dacă adaugi la asta numărul mare de oameni, poți să înțelegi de ce am ales locul ăsta din prima clipă în care m-a lovit frigul. Acolo ai bubuială cât cuprinde acompaniată de tentativele de shuffle ale oamenilor care se simt prea bine ca să le mai pese de pașii din The Running Man.

Din mine se scursese orice urmă de energie cu mult înainte, așa că, la scurt timp, am dat bubuiala călduroasă pe liniștea din frig. M-am plimbat prin Electric Castle pe lângă grupurile care răsunau de voie bună pe bănci sau șezlonguri, presărate de câțiva oameni proaspăt căzuți la datorie, de la oboseală. Părea că pe ei nu-i atingea frigul. Dar pe mine da, așa că m-am grăbit la următoarea scenă.

Altă scenă, aceeași poveste. Oameni plini de energie și dans cât cuprinde. Pe ici pe colo aveai mișcările clasice și obosite de club: bătaia din picior pe ritm și degetul în aer. În mijlocul mulțimii erau însă dansatorii hardcore care simțeau fiecare pulsație a boxei și care te încărcau cu energie doar dacă-i priveai. Datorită lor am mai scos câteva momente bune de vlagă.

Am ajuns, într-un final, într-un cort amenajat care rămăsese deschis. Părea locul perfect ca să încasezi câteva ore de somn. Am găsit acolo câțiva oameni care dormeau, își încărcau bateriile pentru următoarea rundă de dans ori vorbeau liniștiți între ei. Știi momentele alea când te ia amețeala de la alcool și oboseală și pare că totul în jurul tău se mișcă prea încet? Așa era întreaga atmosferă de acolo.

La prima rază de soare, pe ici pe colo, câteva figuri dormeau pe bean bags învelite cu mormane de haine sau alte pufuri. Se mișcau la fiecare adiere mai puternică de vânt, se ghemuiau adânc în saltelele improvizate și așteptau căldura dimineții. Printre ele, câteva grupuri de oameni încă vorbeau și râdeau necontenit. Mai departe, câteva scene răsunau în continuare de muzică, la opt dimineața.

Am prins și adunarea voluntarilor, dar și momentele de dans în nisip de parcă ar fi o dimineață boemă în ceea ce mulți oameni cred că-i Vama Veche – sau ar trebui să fie. În funcție de cum trăiești cu adevărat un festival, oboseala te ajunge până la urmă. Recunosc însă că-i și ceva magic sau chiar cuceritor la răsărit și mai ales la cel în astfel de condiții. Poate de-aia are succes și răsăritul la mare. Oricum, pe mai departe te las cu și mai multe cadre trase de Remus, iar pentru câteva minute să te gândești cum ai fi trăit momentul.