Am vorbit cu politiciana din partidul lui Cioloș care și-ar dori o lume fără proprietate privată

Internetul ajunge câteodată un loc nu foarte rezonabil. Nu îți trebuie mai mult de cinci minute ca să te convingi de asta. Postează o poză cu un sandviș cu brânză pe Instagram și o să te certe un vegan că ai pus brânză, un carnivor că n-ai pus carne, o mamă îngrijorată o să-ți spună că glutenul cauzează autism, iar un român verde o să te anunțe că brânza se mâncă cu slană și ceapă, ca la străbuni, nu cu pâine „toast” globalistă.

O mare parte din vină o are creierul nostru care nu înțelege contextul fără elementele non-verbale. O altă mare parte din vină o poartă așa zisul efect Suler cunoscut și ca GIFT. Ești pe net, poate anonim, poate nu, dar te simți în siguranță cu publicul tău, deci e ok să fii mai „polemic”, adică să te porți ca un mare dobitoc. E ok, nu trebuie să-ți fie rușine, eu mă fac vinovat de asta aproape în fiecare zi.

Genul ăsta de polemici și certuri online, de postări „fără filtru" sunt ok când îți asumi asta pe persoană fizică. Dar ce se întâmplă când reprezinți o organizație mai mare și spui ceva polemic pe Facebook? În cel mai bun caz scapi fără să te ia nimeni la ochi doar cu o recoltă slăbuță de like-uri. În cel mai rău caz sfârșești ca Justine Sacco, a cărei poveste e spusă de Jon Ronson într-un articol deja legendar devenit între timp best seller.

Undeva la mijloc între bancul prost al lui Dragoș de la Vice România și Justine Sacco e Oana-Maria Bogdan. Fostă tehnocrată, intrată în politică odată cu PLUS, Oana-Maria e membră în conducerea centrală a partidului lui tati Cioloș. Recent, Oana Maria a zis că ea visează la un viitor în care toți conviețuim armonios pe pământ și în care nu mai există proprietate privată. Bine, când spun recent spun de fapt acum mai bine de trei luni, ca răspuns la o postare de 1 Decembrie descoperită de un arheolog al internetului care a scormonit bine, bine prin analele Facebookului după ceva alarmist. A găsit.

Reacțiile au fost imediate, unele ușor amuzate, că Oana-Maria a furat pâinea de la gura lui John Lennon, altele extrem de virulente, mai ales dinspre dreapta eșicherului politic. Ai putea spune că e oarecum normal pentru un popor care a trăit jumătate de secol cu trauma comunismului să fie reticent la ideea dispariției proprietății private, dar reacțiile furibunde, cu referire la milioanele de victime ale Gulagului și derapajele care compară PLUS-ul cu PSD-ul au fost la ordinea zilei, trasându-ne un portret robot al Oanei-Maria Bogdan ceva pe la jumătatea drumului între Stalin și Pol Pot.

Eu cred însă că până la urmă nu poți să știi ce a vrut poetul să zică până nu-l întrebi. Am încercat să dau de Oana-Maria, ca să văd dacă este dracul atât de roșu. Am reușit, oarecum, prin o suită de intermediari de la comunicare. Asta se întâmplă când scrii pe subiectul zilei.

VICE: Spuneți drept, sunteți comunistă?
Oana-Maria Bogdan: Niciodată. Cum nu pot fi fascistă sau nazistă. Am văzut tot felul de acuzații de comunism, leninism și marxism. Cred că lumea se joacă prea ușor cu cuvintele. Și mai avem câțiva concetățeni care se enervează foarte ușor și sunt extrem de deconectați de la dezbaterile din ziua de astăzi. Îmi pare rău că sunt unii care atrag în discuții astfel de subiecte și nu au niciun pic de respect pentru suferințele din perioada terorii comuniste. Sigur, pretind că apără valori în timp ce le târăsc în derizoriu. Această parte a societății mi se pare extrem de tristă. Putem să vorbim mai pe larg un pic pe subiectul abolirii proprietății? Ce vreți să spuneți prin asta?
Nu am spus niciodată că proprietatea trebuie abolită. Referința publică la un comentariu făcut unui prieten când discutam despre situația din Valea Jiului era pur contextuală și nu avea nicio legătură cu dreptul la proprietate așa cum s-a interpretat. Au găsit repede comunistul și sexo-marxistul la PLUS. Discuția în cauză era despre resursele finite și punerea lor în comun astfel încât să avem comunități și societăți care să prospere în ansamblul lor, nu despre abolire sau confiscare. Dar e mai ușor să ignori și să arăți cu degetul. Vă gândiți la o situație post-scarcity, gen Star Trek, în care toată lumea are tot ce îi trebuie sau la o utopie socialistă în care proprietatea e deținută la comun, chit că nu are toată lumea tot ce-și dorește?
Nici la una, nici la alta. Mă gândesc la o societate în care, pentru oameni, „a fi” e mai presus de „a avea”. O societate în care toți oamenii sunt conștienți de locul lor în natură, care nu este cel de specie dominantă. O societate în care toți oamenii sunt conștienți de imposibilitatea creșterii economice infinite pe o planetă cu resurse finite. Dar asta nu e o discuție politică. Este o discuție pe care să o porți cu prietenii, atunci când ai prieteni filosofi. Să o transformi în discuție doctrinară sau ideologică este cel puțin ridicol. Hai să facem un exercițiu de imaginație. Cum ar arăta acest viitor în România, practic? Cum ar funcționa tranziția spre utopie? Benevolă sau confiscare pașnică, un fel de expropriere?
Utopia este utopie, nu ajungem nici unii dintre noi să trăim în ea. Putem visa sau să construim fantezii în capul nostru. Așa că stați liniștit, nu facem nicio tranziție. Dar România are avantaje nete față de alte țări, în care ecosistemul este mult prea fragmentat ca să mai funcționeze cum trebuie, în care biodiversitatea este redusă, în care fertilitatea solului este scăzută, în care nu mai există apă. Noi avem o țară bogată. Dacă ne uităm la marile provocări ale omenirii, acestea sunt toate gestionabile în România: suprapopularea (nu avem această problemă, din contră), lipsa hranei de calitate (la capitolul hrană de calitate am putea fi lideri mondiali) și lipsa apei potabile (avem o rețea hidrografică fină, în raport cu alte țări). V-am dat răspunsul acesta pentru că e nevoie să știm cine suntem și unde ar trebui să ajungem în unele dezbateri.

Pot să înțeleg că dezbaterea publică se concentrează pe alte teme și că ele sunt prioritare. Doar că linșajul public la care sunt supusă este cel puțin nedrept. Smulgem din context niște fraze și aruncăm cu invective. Probabil că avem concetățeni care nu se pot obișnui cu femeile care au și alte preocupări decât ce pun de mâncare seara pe masă.

Eu sunt proprietar. Din ăla burghez cu două proprietăți. Ar trebui să renunț la ele? Dumneavoastră aveți proprietăți? Ce s-ar întâmpla cu ele?
Eu nu vorbesc despre proprietatea individuală. Luați exemplul unei mașini. Ești proprietarul ei, dar plătești taxe la stat, așadar și statul îți reglementează proprietatea până la limita în care îți spune că nu poți circula cu ea pentru că nu îndeplinește niște norme. Deci ești proprietar pe un obiect pe care nu îl poți utiliza. Sau îl înregistrezi în țara vecină ca să nu plătești taxele pentru că sunt prea mari în România sau să circuli cu mașina până se prăbușește sub tine. Toate țin de regimul de proprietate și discuția este, uneori, una fină.

Și eu sunt proprietar. Am o proprietate imobiliară, obținută prin munca mea și la care voi plăti rate încă 20 de ani, și sunt proprietara unei afaceri private. Dar societatea evoluează și trebuie să fim pregătiți pentru asta. Sute, dacă nu mii, de români au devenit rezidenți virtuali ai Estoniei și au deschis firme acolo pentru că au căutat să evite statul român uneori abuziv. Cetățenia se reformează, economia se reformează, statul trebuie să se adapteze. Deja renunțăm noi înșine la proprietate, doar că nu ne dăm neapărat seama. În jurul nostru se extind diferite forme de renunțare la proprietate și de împărtășire a bunurilor și serviciilor. Acum zece ani plăteam pentru a citi un articol, azi se promovează tot mai mult sursele libere, enciclopediile online, softurile cu acces liber.

Airbnb și Uber sunt platforme prin care oamenii își transformă proprietățile în bunuri împărtășite și servicii comune – vorbim de „sharing economy”. Tot mai multe orașe adoptă ideea de transport în comun gratuit, pentru a diminua tocmai poluarea și aglomerația cauzate de circulația mașinilor private. Tot mai mulți oameni preferă să plătească pentru servicii de mobilitate, nu pentru un autoturism, pentru lumină, nu pentru un bec, pentru dreptul la locuire, nu pentru o locuință – vorbim de economia circulară. Am înțeles că ați vrea să desființați și agricultura și domesticirea? Păi, și ce mâncăm? Și ce facem la nivel european cu CAP-ul care e cea mai mare parte a bugetului european?
Am spus că lumea ar fi fost altfel dacă nu ar fi existat agricultura și domesticirea animalelor. Ar fi fost pur și simplu altfel. Am fi fost mai mult și am fi avut mai puțin. Dar am fi fost, probabil, mai fericiți. E o discuție interesantă, cum ziceam, între prieteni. Nu politici publice. Nu mai facem distincție între nuanțe.

Animale de companie ar mai exista în viitorul utopic pe care vi-l imaginați?
E o notă distractivă în discuția aceasta și o apreciez. Am uitat că mai și râdem. Cum ar fi dacă am interzice animalele de companie? Sigur că nu.

Dar pentru că am discutat despre subiectul acesta. Avem o țară plină de animale abandonate și încă se cumpără de la pet shop-uri. Poate ar fi mai bine să le salvăm pe cele care trebuie salvate. Apoi, cine cumpără un animal de companie este proprietarul lui, dar sper că știți că acest lucru vine la pachet cu niște îndatoriri. Nu ai drept de viață și moarte asupra acelui animal. E chiar o lege în acest sens. După cum abominabil mi se pare să abandonezi un animal. Acum, ca să schimb planul. Eu nu descriu un viitor utopic, ci o realitate posibilă. Ne îndreptăm într-acolo. Schimbările climatice, resursele limitate, valurile de migrație, toate acestea duc la o mutație în societate. Dacă reușim să redefinim responsabilitatea pentru ceea ce ne este comun - istoria, patrimoniul cultural, orașele, străzile, valorile – viitorul nostru comun poate fi unul al bunăstării împărtășite. Cum merge viziunea asta utopică asupra viitorului cu poziționarea liberal-pragmatică a PLUS ca partid proeuropean și pro-privat? În UE proprietatea e sfântă.
Merge foarte bine. Suntem un partid de centru, care înțelegem că România are nevoie de o piață liberă și că antreprenoriatul trebuie sprijinit, dar și că sărăcia e marea noastră problemă. Nu se atinge nimeni de proprietate. Nici la noi, nici în Uniunea Europeană. Ați făcut vâlvă mare pe internet. Dreapta dogmatică zice că vreți să îi furați proprietatea privată. Stânga dogmatică zice că vreți să îi furați doctrina. Posturile TV ostile zic că le-ați furat textele despre USR-PLUS. Ce vreți să furați, de fapt?
Ca să citez din clasicii politicii românești, cum e Sorin Oprescu: „Nu suntem toți niște hoți”. Și înțeleg că a zis asta cu câteva ore înainte de a fi arestat. Așadar, unii fură și nu recunosc la noi, în timp ce alții sunt acuzați de furt fără să fure. Ideile trebuie să circule, să le dezbatem și să le contrazicem atunci când e cazul. Eu sunt linșată pe Facebook pentru delict de opinie. M-a întrebat cineva când am dat declarația incriminată. Ei bine, niciodată, se vorbește despre un comentariu pe care l-am avut într-o discuție cu un prieten și se susține că voi aboli proprietatea în România. Ar fi superamuzant dacă nu s-ar discuta în termeni atât de serioși. Îmi vine să le răspund celor care mă acuză dacă ei chiar știu despre ce vorbesc? Asta e dezbatere publică în România? Așa am ajuns să discutăm între noi? Puțin calm și înțelepciune nu ar strica. Cine credeți că beneficiază cel mai mult de pe urma acestui linșaj media al dumneavoastră și, prin extensie, al PLUS?
Nimeni. Poate eu, de oareșce notorietate de care mă puteam lipsi. În rest, perpetuăm un mod de a discuta public care este mult sub nivelul pe care mi l-aș dori eu, cel puțin.

Dincolo de linșajul media, dincolo de utopii a la Star Trek și comune primitive, cazuri ca cel al Oanei-Maria, al retragerii fanului nr. 1 al lui Zalmolxe din PLUS, a petardei Bolivariste aruncate de o figură marcantă a micro-bulei de stânga spre noul partid DEMOS sau, de ce nu, al demisiei lui Nicușor Dan din USR ne ridică niște întrebări pe marginea luptei pe care trebuie să o ducă partidele noi spre relevanță la nivel național. Cum merge supraviețuirea instituțională în fața unui wedge-issue care amenință stabilitatea partidului? Ce ne facem când shit posting pe social media ajunge să țină loc de declarații politice? Ce facem cu politicienii tineri, încăpățânați și plini de opinii pe care abia așteaptă să le emită într-o țară unde răstălmăcirea, fake news și dogmatismul de dragul dogmatismului sunt la ordinea zilei? Și poate cel mai important, dacă toți ăștia noi sunt comuniști sau, după gusturi, neoliberali răi, eu cu cine votez ca să nu iasă tot ăia vechi?