Femeile trimise la azilul de nebuni pentru că luptau cu fascismul

În cele două decenii ale regimului fascist al lui Mussolini – din 1922 până în 1943 – mii de persoane au fost închise în aziluri, din simplu motiv că nu s-au conformat standardelor morale impuse de regim. Annacarla Valeriano și Constantino Di Sante, cercetători la universitatea italiană Teramo, au studiat timp de ani de zile poveștile oamenilor închiși cu miile și tratați inuman – în special femeile, care erau considerate bolnave mintal pentru că erau prea liberale și „anormale moral" ca să poată funcționa în societate.

Studiul lor s-a transformat într-o expoziție – cu fotografii, dosare medicale și scrisori – și a fost expus anul trecut la Muzeul de Istorie din Roma, iar acum călătorește prin toată Italia. Am vorbit cu Annacarla despre munca lor și despre ce le-a făcut regimul femeilor care nu voiau să i se supună.

VICE: Cum a apărut proiectul?
Annacarla Valeriano: În 2010, am început să analizăm arhivele azilului Abatele Sant'Antonio din Teramo, care a fost fondat în 1881 și s-a închis în 1998. Pentru un studiu, am analizat dosarele medicale a șapte mii dintre cei 22 000 de bărbați și femei care au fost închiși acolo între 1881 și 1945. O parte din aceste cercetări au apărut în cartea mea, Istoria azilurilor din Teramo. După publicarea cărții, am hotărât să mă întorc și să mă concentrez doar pe femeile care au fost internate acolo în timpul celor două decenii de regim fascist, între 1922 și 1943.

De ce? De ce ți s-au părut atât de interesante?
În timpul erei fasciste, dosarele femeilor au început să conțină și fotografii. Tot mai multe femei au început să fie internate în azil pe motiv de „deviație". Mi s-a părut fascinant conceptul de „deviație feminină", așa că am hotărât să-l aprofundez.

De ce ți s-au părut semnificative fotografiile?
Conform teoriei pozitiviste, care era populară pe atunci, îți puteai da seama dacă o persoană e infractoare sau bolnavă psihic după dimensiunea craniului, forma pomeților sau poziționarea ochilor. Iar fotografiile aveau și un scop practic – ca pacientele să fie ușor de recunoscut în caz că încercau să fugă.

Cu ce au fost diagnosticate, mai exact, aceste femei?
Cu deviație, dar statul a creat multe categorii de deviație. Într-un discurs faimos din 1925, Mussolini a zis că singurul rol pe care îl are femeia e cel de mamă. Majoritatea femeilor internate la azil au fost acuzate că erau mame degenerate, pentru că nu se încadrau în modelul de mamă impus de stat.

Aceste standarde au avut impact mai ales asupra femeilor dintr-o anumită clasă?
Majoritatea erau femei sărace. Munceau pe câmp și aveau zece, 12 sau 14 copii. Dacă erau copleșite de responsabilități – complicate și de foame și de sărăcia extremă – și nu reușeau să-și întrețină familiile cum considera statul acceptabil, erau etichetate drept mame degenerate. La fel erau considerate și femeile care sufereau de depresie postnatală sau care nu voiau să facă mai mulți copii. Nu se potriveau cu imaginea de soție perfectă din mintea lui Mussolini.

Și deviațiile sexuale nu-i deranjau? Guvernul fascist a introdus bordelurile de stat, deci nu-i deranja prostituția. Și totuși, multe dintre femei au fost instituționalizate din cauza unor chestiuni sexuale.
Da, am găsit și dosarele unor lucrătoare sexuale, dar nu profesia lor era problema. Erau internate la azil dacă luau vreo boală venerică. Dar, conform regimului, problema reală erau fetele și femeile care refuzau să se supună total dorinței sexuale ale partenerilor lor. Erau considerate rebele și trebuiau subjugate.

Te-au impresionat în mod special anumite povești?
Am fost mișcată de foarte multe povești și am simțit o conexiune directă cu ele. Cel mai tare m-au durut scrisorile scrise de ele, în care își descriau experiențele. Scrisorile erau adresate, de cele mai multe ori, familiei, dar n-au fost trimise niciodată. Erau doar atașate dosarelor lor medicale. În majoritatea scrisorilor, femeile își rugau familiile să le primească înapoi și să le ia de acolo. Unele își povesteau viața de zi cu zi din azil, plină de abuz, foamete, trăită în condiții inumane.

Femeile le scriau familiilor scrisori în care le rugau să le elibereze.

Erau închise, dar le și tratau cu ceva?
Încarcerarea în sine era considerată o formă de tratament. Până să fie introdusă medicamentația pentru sănătatea mintală pe la jumătatea secolului XX, izolarea și ținerea în custodie erau considerate un tratament suficient. Pe vremea aceea, se credea că anormalitățile de comportament și problemele mintale erau același lucru. Dacă erai bărbat și nu voiai să muncești sau erai femeie și nu erai ascultătoare, erai considerat „imoral din punct de vedere constituțional".

Ce alte forme de tratament mai existau în afară de încarcerare?
La începutul secolului XX, problemele de sănătate mintală erau considerate un dezechilibru organic și erau tratate cu băi reci și fierbinți sau prin legarea pacientului de pat, ca să se odihnească. În era fascistă, doctorii au experimentat cu terapie de șoc cu insulină, terapie cu șocuri electrice și chiar și malarioterapie – injectarea pacienților cu malarie ca să le ridice temperatura corpului și să le dea un șoc să se trezească din letargie. Genul acesta de experimente erau incredibil de periculoase.

„Simptome" și „terapii"

Erau vreodată eliberate din azil?
Au fost multe cazuri de persoane eliberate și apoi închise din nou. În special femeile care nu aveau familii la care să se întoarcă. De obicei, când oamenii mureau în aziluri sau petreceau cincizeci sau șaizeci de ani acolo, era din cauză că rudele nu voiau să-i ia înapoi. Odată ce erai internat, nu mai erai om. Erai privat de drepturile umane și etichetat drept infractor. Era rușinos să ai o rudă internată într-un azil de boli mintale.

Felul în care tratăm azi bolile mintale s-a îmbunătățit, dar unele lucruri au rămas la fel. Tu ce părere ai?
Trebuie să reducem stigmatizarea persoanelor cu probleme mintale. De exemplu, după ce se petrece o crimă, unul dintre primele lucruri pe care le auzi e că ucigașul era un psihopat sau instabil mintal, ca și cum asta ar explica totul. Iar în anumite instituții de boli mintale se petrec și azi violențe și abuzuri. Trebuie să facem mai multe ca să le stopăm.

Mulțumesc, Annacarla.