Cum am realizat că sunt alcoolic la 24 de ani

Stau undeva în banca din spate, într-o școală din Berlin, alături de alți tineri care au probleme cu alcoolul. În fața mea, la catedră, stă un fost alcoolic abstinent care ne spune povestea lui. Ne zice cum bea înainte, cum și-a distrus relațiile din cauza asta și cum a reușit să se oprească. Când am auzit treaba asta, la vârsta de 24 de ani, m-am gândit: „Căcat, sunt alcoolic. Mi-am ratat viața”.

Îmi trecuse prin cap că am o problemă cu alcoolul cu câteva luni înainte. În septembrie 2017, a apărut pe YouTube documentarul Simply Complicated, al lui Demi Lovato, și mă regăsisem în el. Cântăreața vorbește despre dependențele ei, despre tatăl ei alcoolic și despre traumele ei din copilărie. Prima ei dependență a fost bulimia, dependența de mâncare. Mai târziu, a urmat alcoolul.

Eu n-am fost niciodată genul de persoană care bea zilnic. Nu am sorbit niciodată alcool ieftin sub un pod – și totuși, ăsta sunt: un alcoolic. Mult timp am vrut să scriu textul ăsta sub un pseudonim. Dar am hotărât să îmi asum povestea mea, pentru că nu cred că am de ce să îmi fie rușine de mine.

Alcoolul e un drog foarte promovat în societatea noastră. În aproape toate serialele de pe Netflix personajele beau constant sau țin în mână un pahar cu băutură. E distractiv să fii beat și nu e deloc rău să borăști din când în când. Pe de altă parte, să fii alcoolic nu mai e ok. Alcoolicii sunt considerați persoane slabe și indisciplinate. Ne confruntăm cu un paradox: Cei care ridică în slăvi drogul trebuie să se lupte cu consecințele dependenței.

M-am amețit prima oară când aveam 13 ani. Cu bere. Mai târziu, am început să beau și vodcă și alte tării. Prima beție nasoală a fost pe la 15 sau 16 ani. Am ajuns la spital. A fost urmată de multe alte beții. Când am ajuns din nou la spital, o asistentă mi-a zis: „Iar tu? Te știm de data trecută”. De multe ori, m-au dus acasă prietenii. Recunosc că îmi era puțin rușine când se întâmpla asta.

Pentru mine, consumul de alcool n-a fost o alegere conștientă. Mi s-a întâmplat, pur și simplu. Când beam în adolescență, mă simțeam relaxat și ușor. Uitam de tristețea copilăriei.

M-am născut într-o familie disfuncțională. La școală, am fost marginalizat mai întâi pentru că eram gras, apoi pentru că eram gay. Nu am avut niciun refugiu, pe nimeni care să mă țină în brațe și să-mi spună că totul va fi bine. Dimpotrivă, am fost criticat și descurajat. Mi-am găsit consolarea în mâncare și apoi în alcool. Toată viața m-am temut că o să mor din cauza propriilor emoții, atât de intens le simțeam.

Alcoolul era idealizat peste tot în media de când eram eu adolescent. De exemplu, în Bad Teacher, Cameron Diaz joacă rolul unei profesoare care are o problemă cu alcoolul și drogurile. Dar situația ei e prezentată ca și cum ar fi amuzantă. Așa mi s-a părut și mie mereu, că mă distram de minune. Nu realizam că sunt motive în spatele consumului meu de alcool. Un adolescent n-o să spună niciodată că bea din cauza experiențelor traumatizante pe care le-a trăit sau din cauză că e mereu trist și speriat. Cât eram adolescent, n-am realizat că eram dependent și a trebuit să mă salveze sinele meu adult.

Ani mai târziu, când stăteam în ultima bancă din clasă alături de ceilalți alcoolici, m-a bușit plânsul când am realizat că toți tinerii de acolo erau frumoși și niciunul nu corespundea profilului stereotipic de alcoolic roșu la față care bea sub un pod. Fix clișeul ăsta îi încurajează să bea pe mulți care au o problemă cu alcoolul. Prin comparație cu acest personaj stereotipic, ei par să dețină controlul asupra vieții lor. Poate că unii oameni îi critică pentru comportamentul lor și pentru faptul că beau mereu alcool, dar totuși au o casă, un job, o mașină. Par să fie bine mersi.

La fel m-am gândit și eu, că n-am cum să fiu alcoolic. Abia după ce am văzut documentarul lui Demi Lovato, mi-a picat fisa că am o problemă. Ani de zile băusem până leșinasem, avusesem black-out-uri și prietenii îmi spuseseră că mă transformam de la alcool. Dependența e vicleană. Nu-ți dai seama când apare – te prinzi abia când e prea târziu și deja îți afectează viața nasol.

Înainte să caut ajutor pentru problema mea, mi-am dat demisia de la job. M-am gândit că din cauza jobului beau atât. Apoi am renunțat la prietenii petrecăreți, pentru că m-am gândit că ei erau motivul pentru care pierdeam atât de des controlul la băutură. N-am reușit niciodată să am relații, pentru că eram plin de traume care ieșeau la suprafață de câte ori mă îndrăgosteam de cineva. Uneori, când ieșeam cu cineva, plângeam din senin și nu-i puteam explica partenerului de ce. Mi-a fost greu să păstrez și prieteniile. Când cineva se apropia prea mult de mine, întrerupeam contactul. Cum se spune, dacă nu te poți iubi pe tine, nu poți iubi pe nimeni.

Nu m-am gândit niciodată că alcoolul e problema principală. Când m-am așezat într-o seară în bucătărie, singur cu gândurile mele, și am băut o sticlă sau două de vin ca să mă relaxez și să pot adormi, m-a lovit în sfârșit: nu circumstanțele sunt problema, ci alcoolul.

În noaptea de 22 ianuarie 2018, am ieșit singur în bar. Așa mă gândeam că fac persoanele care nu au job și care nu au nevoie de nimeni. Când m-am trezit a doua zi, mahmur și cu filmul rupt, am început să îmi amintesc tot mai mult de o persoană pe care o cunoșteam demult și care era foarte dependentă de alcool. Am pus mâna pe telefon și am sunat un prieten care era abstinent de ceva vreme. El vorbește des pe rețelele sociale despre cum a scăpat de dependența de alcool. Câteva ore mai târziu, prietenul ăsta m-a dus la întâlnirea alcoolicilor anonimi de care spuneam. 

Așa am ajuns să stau în bancă și să ascult poveștile altora. Când cineva termină de vorbit, ceilalți îl aplaudă. Apoi vine altcineva la rând. Toți povestesc cum reușesc să rămână abstinenți și cu ce experiențe ale altora au rezonat. Unii sunt abstinenți de un an sau doi, alții de douăzeci sau treizeci de ani. Am plâns la fiecare poveste. Simțeam că în sfârșit sunt printre oameni care mă înțeleg. Și m-am gândit că, dacă ei pot, atunci o să pot și eu. În momentul acela, am făcut un pact cu mine: E responsabilitatea mea să am grijă de mine, altfel nimeni n-o să facă asta. Așa că de acum o să fac tot ce îmi stă în putere ca să am grijă de mine. Nu vreau să mai trăiesc așa și să pierd mereu controlul. Vreau relații fericite. N-am avut niciodată o relație împlinită, încă de când eram mic.

O lună mai târziu, îmi vizitam un prieten din Los Angeles și eram într-un Uber. Șoferul m-a dus într-un centru de recuperare după alcoolism din West Hollywood, unde alcoolicii se întâlneau în fiecare zi la o anumită oră. De oglinda retrovizoare a mașinii se bălăngănea un fel de medalie pe care o oferă Alcoolicii Anonimi la aniversările de abstinență ale membrilor. L-am întrebat despre ea și am început să vorbim despre dependența de alcool de parcă vorbeam despre vreme. Ador felul deschis în care vorbesc americanii despre dependențe și cât de normal li se pare să ceară ajutor pentru asta. Mi-aș dori să fie așa și la mine în Germania.

De obicei, în țara mea, când zic că am fost alcoolic, mi se spune: „Nu, n-are cum. Nu arăți ca un alcoolic. Te poți opri după primul pahar de băutură!” Sau „E vina ta, îți place băutura, nu e de mirare că ai o problemă”. Cred că oamenii se folosesc de prejudecățile astea ca să se distanțeze de problemă. Ca să fii alcoolic, trebuie să zaci beat sub un pod – eu nu sunt așa. Eu iau droguri din când în când, dar prietenii mei iau mult mai des – nu am o problemă.

Aceste tipare de gândire sunt foarte răspândite în societatea noastră și nu fac decât să stigmatizeze și mai mult dependențele și să îi împiedice pe oameni să ceară ajutor. Conform Ministerului Sănătății din Germania, 6,7 milioane de persoane consumă alcool în cantități alarmante și 1,6 milioane sunt considerate dependente. Aproximativ 74 de mii de persoane mor anual în Germania din cauza consumului de alcool.

Problema e că majoritatea persoanelor alcoolice au o traumă sau mai multe, pe care le tratează cu alcool. Tendințele de dependență sunt ereditare, deci sunt o problemă care privește toată familia. Când alcoolicii beau un pahar, corpul le cere mai mult. Căile neuronale din creier sunt bătătorite și alcoolicul intră pe autopilot de la prima gură de alcool. Persoanele alcoolice nu pot bea controlat – le ajută doar abstinența. Ca să le ajutăm cu adevărat, trebuie să vorbim sincer despre problema asta și ce se ascunde în spatele ei.

Acum sunt abstinent de trei ani și jumătate. Pe alocuri i-am simțit ca un vis frumos, alteori ca pe o depresie cruntă. Sentimentele amorțite nu dispar, ele așteaptă într-o cameră și ies atunci când nu mai mai ții atât de tare ușa cu umărul. Fix asta am pățit eu: emoțiile pe care le amorțisem cu alcool au dat năvală pe ușa pe care o ținusem închisă cu atâta forță timp de ani de zile.

De vreun an, am început să merg la terapie ca să-mi analizez istoria familiei și relațiile. Acestea sunt unele dintre motivele pentru care am început să-mi amorțesc emoțiile în copilărie. Dar nu pot schimba nici trecutul, nici pe alți oameni. Nici mie nu-mi place eticheta de alcoolic, dar trebuie să trăiesc cu ea, pentru că nu pot să beau. Iar oamenii te întreabă mereu de ce nu bei alcool.

La începutul terapiei, am plâns în fiecare zi și am realizat că sunt o persoană foarte sensibilă care e adesea speriată. Și am încercat să amorțesc sensibilitatea asta cu alcool. Copilul din mine încă se află acolo și așteaptă să fie consolat. N-am fost eu însumi vreo câțiva ani, ci un alter ego pe care l-am creat ca să-mi gestioneze viața. Dar, cu cât am început să-mi accept tristețea și frica, cu atât a devenit mai ușor. Autorul Eckhart Tolle a zis la un moment dat: „Dependențele apar atunci când nu vrem să simțim durere”.

Până la urmă, vreau ce-și dorește toată lumea: libertate. Libertate pentru mine ca adult, pentru copilul din mine care se îndoapă cu mâncare pentru că se simte singur și se teme de emoțiile lui, pentru tânărul care a învățat să se urască și a căutat refugiu în alcool și lucruri materiale. M-am pișat pe mine, am vomitat peste tot, am făcut lucruri de care îmi e rușine și pe care aș vrea să le șterg din viața mea. Dar nu pot face asta, așa că încerc să accept trecutul. Încerc să văd aceste experiențe ca pe niște lecții de viață care m-au făcut mai puternic și să ies din rolul victimei.

Astăzi sunt mândru că am învins dependența. Dacă cineva mi-ar fi spus, cu trei ani și jumătate în urmă, cât de grozavă va fi viața mea ca abstinent, aș fi râs. Mi-am îndeplinit toate visele profesionale pe care nu speram să le ating. Am o relație tot mai bună cu mine însumi. Am prieteni mișto și o relație stabilă. Viața mea nu s-a încheiat când m-am lăsat de băut. Abia atunci a început.

Articolul a apărut inițial în VICE DACH.