M-am întors în Slobozia ca să-ți arăt de ce rupe provincia când ai un Turn Eiffel

Pe la jumătatea distanței dintre București și Constanța se află un mic oraș de provincie numit Slobozia. Aici m-am născut, am crescut și tot aici mă întorc din când în când în vizită. M-am mutat la București după ce am terminat liceul, dar nu pot să spun că ruptura a fost atât de bruscă.

Din Capitală faci o oră și ceva cu mașina și vreo două cu trenul, deci poți să zici că e o suburbie mai îndepărtată. În plus, aproape toți cunoscuții s-au mutat după liceu tot în București, așa că n-a fost cine știe ce șoc.

Dar știi cum e, oricât de des te tot întorci, oricât ar rămâne lucrurile la fel, tu te schimbi și nu știi de ce dispare sentimentul ăla pe care-l ai când ești „acasă”. Mă rog, înțelegi ideea, e nostalgia aia de care mai vorbește câte un mare autor când scrie de orașul lui prăfuit din copilărie. Cam așa și aici. Dar hai să-ți povestesc puțin despre Slobozia.

Nu știu dacă găsești o întruchipare mai potrivită a banalității decât Slobozia. E reședință de județ, dar printre cele mai mici. Nu-i nici la munte, nici la mare, nici la Dunăre, ci în mijlocul Bărăganului, o câmpie plată și nesfârșită. N-avem nici vreun accent foarte specific, ca ardelenii, nici reputație de băutori profesioniști ca moldovenii sau tradiție a artelor spadasine ca oltenii. Nimic care să ne scoată-n evidență, deci da: banal.

Asta nu-i neapărat ceva negativ. Când eram mic, mă frustra ideea că m-am născut într-un oraș mic de provincie, dar mi-am mai schimbat perspectiva. Am fost chiar privilegiat, aș zice – peste jumate din țară locuiește în localități și mai mici. 

Unde acum o sută de ani era un simplu sat, în perioada comunistă s-a construit de la zero un întreg oraș. D-asta nici n-o să vezi clădiri vechi, singurul monument istoric e Mănăstirea Sfinții Voievozi, care datează de prin 1600. Pe partea de urbanism cel puțin, n-ai de ce te să te plângi.

Trotuarele sunt late și n-o să vezi mașini parcate pe ele, spațiile verzi dintre blocuri sunt generoase și ai câte un parc la fiecare cinci minute de mers pe jos – cic-ar fi cel mai verde oraș prin zona asta a țării –  și, în plus, mai e și surprinzător de curat. Cum e și destul de mic, poți să-l parcurgi dintr-un capăt în altul în 40 de minute, taxi nu cred c-am luat mai mult de câteva ori aici. Cel puțin la capitolele astea bate de departe București. 

Totuși, ușor–ușor s-a împământenit și aici ideea că mașina e semn de statut personal și că nu se cade s-o iei per pedes, când poți să faci 50 de metri la volan. Tot de la București se trage tot răul.

Încep cu destinația turistică bizară principală – Turnul Eiffel din Slobozia, o copie a monumentului parizian de vreo 50 de metri în pădure la doi kilometri de oraș. O grămadă de lume a auzit de el, dar pentru noi, autohtonii, nu e chiar atât de relevant. 

Istoria lui nu e chiar ce ai numi impresionat: Ilie Alexandru, unul dintre primii milionari în dolari din România anilor ‘90, a avut un plan megaloman cu parcul de vacanță Hermes din Slobozia. Planul i-a ieșit doar pe jumătate, iar acum turnul ruginește împrejmuit cu gard și sârmă ghimpată. Dar asta nu e tot, pentru că la nici două sute de metri ajungi la o copie după vila din serialul Dallas.

Da, omu’ nostru avea o pasiune pentru replici kitsch. Poate ție nu-ți spune prea multe copia fermei Southfork, dar pentru românii abia ieșiți din comunism, Dallas simboliza treapta cea mai înaltă a șmecheriei. Contextul e că prin anii ‘80 aveam mai puține ore de televiziune decât avem acum apă caldă în București. Dintr-un motiv bizar – probabil să-i dea pe americani ca exemplu negativ? – regimul a decis ca în acea mică fereastră de divertisment să bage și serialul Dallas. 

„Mare” surpriză, românii au ajuns să vadă în acei bogătani americani cu pălării texane care trag țeapă oricui pentru bani drept arhetipul reușitei în viață. Csf, cam așa arăta turbo capitalismul sălbatic din anii ‘90 în România.

Iar cum Alexandru Ilie era unul dintre miliardarii de carton ai vremurilor, ajungi să înțelegi mai bine simbolistica. Mai adaugă la asta și că „J.R. de România”, cum îi plăcea lui Ilie Alexandru să i se spună, a fost vizitat la Vila Dallas de actorul care-l joacă pe J.R. din serial. Cine mai era cu el? Prințul Paul al României, care se certa cu Casa Regală că el ar fi adevăratul moștenitor. 

Da, mare nebunie, Slobozia trăia vremuri interesante pe atunci, zvonurile false cu Elon Musk și Angelina Jolie la Castelul Bran sunt nimica toată prin comparație.

Apropo de turiști străini, aceste simboluri ale orașului Slobozia apar și-n filmul California Dreamin' al regretatului Cristian Nemescu. 

Dacă mai ții minte, e vorba despre un grup de soldați americani care rămân blocați într-un sat românesc din cauza ambiției șefului de gară. Cât stau acolo, americani sunt plimbați prin tot ce are locul mai de preț. Mi-a săltat inima de bucurie când am recunoscut în film simbolurile noastre locale, unde americanii devin spectatorii unui show unde amfitrion e un tip costumat în Dracula.

Locul pare încă funcțional – acum niște ani era și un ștrand prin zonă –  și poți în continuare să te plimbi pe-acolo dacă te roade curiozitatea. Cât am dat săptămânile trecute o tură am avut și un moment unic în viață: am dat peste turiști în Slobozia care mi-au cerut indicații.

Nu, n-are nicio legătură cu piesa lui Shakespeare. La doar șase kilometri de Micul micul Paris, în jurul lacului Amara se află stațiunea Amara – ce coincidență, cum s-au nimerit ambele în același loc, nu? Locul are câteva hoteluri surprinzător de mari și bine întreținute și tot felul de centre de tratament pentru boli reumatice. Știi nămolul ăla în sticle de plastic la jumate de-l cumpără pensionarii prin plaja Eforie Nord ca să se dea cu el pe corp? Tot fundul lacului e plin de el.

Partea cea mai bună e că există și o plajă moca care arată chiar decent. Există și plaje cu intrare unde primești șezlong și chiar și o plajă de nudiști. Însă, dacă vrei mocangeală și sentiment retro autentic de Mangalia 1980, cu pensionari care joacă table cu radioul pe muzică populară pe plajă, atunci Amara e litoralul ascuns pe care ar trebui să-l descoperi.

Cu vreo 40 000 de locuitori, probabil că nu e chiar orașul de vis în care ai vrea să locuiești. Nu mă înțelege greșit, locu-i drăguț și curat, dar sunt mai puține lucruri de făcut aici decât oameni amuzanți la iUmor. Partea nasoală ca tânăr e că nu prea găsești oameni de vârsta ta.

Sunt o grămadă de familiști de 40+ și, desigur, ăștia de până-n 18 ani, dar dacă te afli între cele două categorii de vârstă o să te simți mai subreprezentat decât România la mondialele de fotbal. Literalmente, dau mai des peste foști colegi de școală în București și-n vacanțe decât în Slobozia.

E drept c-au trecut ceva ani de când am plecat, dar nu e ca și cum acum zece ani Parisul de Bărăgan era vreo capitală culturală. În liceu, aveai de ales de obicei între alea două baruri cu muzică rock – de fapt, niște crâșme unde jucai table și tăiai fumul cu cuțitul – și bere la pet în parc. Uneori mai prindeai un concert fain în Hambar, iar „evenimente culturale” însemnau de obicei Zilele Sloboziei cu grătare, tiribombe și concert Connect-R sau Andra. Și nu pot să nu mă întreb: ce fac oare acum oamenii tineri din Slobozia? 

Am vorbit cu Vlad, fost coleg de liceu care s-a mutat înapoi în oraș de vreo doi ani, de când a început pandemia, și se pare că lucruri de făcut găsești oricând, contează să găsești oamenii potriviți. Ai localuri ca Eugenia sau Way Cup sau poți să bei o bere la apus pe un bloc, de unde vezi tot orașul de sus. Sau poți să dai o tură pe jos până la pădurea de lângă oraș și să ți-o arzi relax în natură când e cald. Cert e că găsești lucruri de făcut.