Am vorbit cu un istoric româno-maghiar despre exagerările tâmpite de ambele părți

Când rănile trecutului româno-maghiar sunt redeschise de către politicieni, mass-media și omul de rând, cei mai sensibili la derapajele care incită la ură sunt tocmai istoricii care provin din familii mixte. Un astfel de om este Bogdan Munteanu, pe care l-am întâlnit acum o săptămână la Brașov, deși ne știam de ceva vreme de pe internet.

Bogdan Munteanu, 31 de ani, este absolvent de istorie la Universitatea Babeș-Bolyayi (UBB) și are un master în istorie, pentru care a studiat la Cluj și la Graz (Austria). S-a concentrat pe istoria modernă, perioadă pentru care e greu să găsești un „de la cât până la cât". La insistențele mele, Bogdan o definește, cel puțin pentru Ardeal, de la Supplex Libellus Valachorum până la Marea Unire. Cum însă, ca absolvent de istorie, a studiat și alte epoci, am vorbit cu el despre cum ajunge istoria să fie diferită, în funcție de cine o scrie și cine o citește.

Bogdan își amintește că, încă din adolescență (a absolvit liceul maghiar din Săcele), s-a întâlnit cu viziunea naționalistă asupra istoriei, deși a devenit conștient mai târziu că abordarea asta este una neștiințifică. Îmi povestește despre o excursie cu școala, pe valea Timișului, la un monument dedicat revoluționarilor maghiari de la 1848, unde au participat și reprezentanți UDMR din județ. Discursul de atunci, chiar dacă a fost unul neșovin, a legat revoluția de realitățile politice din prezent și lupta partidului și încerca să sădească tinerilor un sentiment patriotic.

La facultate, Bogdan s-a lovit de românisme într-o excursie organizată de un profesor, altfel bun, în localități din Apuseni legate de Avram Iancu, ca Zlatna, Vidra de Sus sau Baia de Criș. La finalul excursiei, profesorul le-a ținut un discurs care, fără a fi „naționalist sadea", era ușor unilateral și „spre filonul patriotic".

O dezbatere care umple de comentarii și azi forumurile ziarelor și Facebook-ul este cea despre cine a fost primul în Ardeal - un neverending story. Discursul istoricilor din ambele tabere a evoluat foarte puțin de la începutul dezbaterii și până azi, fiindcă există o miză geopolitică. De-abia când miza va dispărea, iar tema va fi lăsată exclusiv în sarcina specialiștilor, atunci va fi mai ușor de abordat.

La un seminar de la UBB, un profesor a avut o abordare neștiințifică, dar utilă pentru relaxarea discuției: i-a întrebat pe studenți ce s-ar întâmpla dacă s-ar descoperi că românii au venit de la sud de Dunăre.

Pentru maghiari, cel mai controversat personaj istoric român este Avram Iancu. Și la români e clișeul cu Iancu pe statuie, care le dă la unguri muie.

Evident, maghiarii îl văd în culori sumbre - un criminal, un barbar, un țărănoi din inima munților. Bogdan spune că una dintre acuzele la adresa lui Iancu - că ar fi fost pedofil, pentru că ar fi avut o idilă cu o minoră, Johanna Farkas. E, însă, greșit să se interpreteze din perspectiva prezentului, pentru că, în mediul rural, româncele și unguroaicele erau pețite și date de soții de la vârsta de 11-12 ani.

Unul dintre clișeele istoriografiei maghiare este că Iancu a fost un agent al Vienei, dar nu există în momentul de față niciun document din care să reiasă că ar fi fost plătit. Pe de altă parte, Iancu nu era nici antimaghiar, așa cum îl interpretează naționaliștii noștri, ci cel mult un oponent al ideologiei maghiare.

Românii, în schimb, nu se concentrează doar asupra unei persoane; au mai mulți dușmani. Îți dai seama de asta inclusiv din modul în care sunt atacați unii maghiari - numiți ori kossuthiști, ori horthyști.

Lajos Kossuth a rămas celebru prin intransigența sa și amenințările la adresa românilor. Comparativ cu István Széchenyi, care nu dorea ca magharii să ridice la 1848 armele împotriva românilor și a altor naționalități, Kossuth era un naționalist maghiar radical.

De-abia la sfârșitul revoluției, în 1849, când trupele austriece au intrat în Ardeal, în conjuncție cu cele țariste, Kossuth a trimis un emisar către Iancu să negocieze. Bogdan spune că istoriografia română, însă, greșește, prezentându-l unilateral pe Kossuth. Lipsesc traducerile în română a monografiilor despre acest personaj istoric, care să prezinte studiile lui, ideile lui și raportarea, uneori critică, a contemporanilor săi maghiari, așa că discursul standard e unul foarte simplist, de genul „Kossuth, radicalul care a vrut să ne frigă".

În mod similar, nu s-a tradus nicio biografie despre Miklós Horthy. „Miklós Horthy e uneori chiar mai virulent diabolizat, pentru că e și mai recent. Nu suntem aici ca să îl spălăm pe Horthy, însă ar trebui să avem o imagine de ansamblu: cine e, ce carieră militară a avut, în ce credea el?".

Pentru că există și azi oameni care își amintesc atrocitățile comise de către unii soldați maghiari în Ardealul de Nord, rana este deschisă. Se vorbește mai puțin, însă, despre atrocitățile de cealaltă parte.

Mass-media întreține în continuare această ură. De exemplu, în august 2015, cu ocazia Zilelor Culturale Maghiare, la Cluj, a conferențiat Ignac Romsics, istoric de prestigiu și academician, autorul unei cărți despre M.H. Colegii lui Bogdan, care au fost la conferință, i-au spus că a fost o prelegere științifică despre omul Horthy - când s-a născut, unde a studiat și alte informații dincolo de clișee, necunoscute publicului românesc. Asta, în ciuda faptului că unele articole anunțaseră că Miklós Horthy va fi „comemorat"/„omagiat" „pe bani publici".

Anul următor, când trupa Beatrice a prezentat imagini cu Horthy și Hitler, raportându-se critic la acele personaje istorice, presa a vorbit despre „noi momente revoltătoare la Zilele Culturale Maghiare". La câteva luni de la scandal, după ce the damage has been done, Comisia de Etică a TVR a concluzionat că reportajul despre concert difuzat pe postul național a fost incomplet și defectuos.

„Istoriografiile noastre parcă ar fi niște încrucișări de spadă. Și când se bazează pe mii de documente, sunt angajate emoțional, pe principiul dă-i și luptă". Dintre istoricii români care o iau pe arătură când scriu despre epoca modernă în Ardeal, Munteanu îl menționează pe Ioan Scurtu. În schimb, îți recomandă cărțile lui Lucian Năstasă-Kovács și pe cele ale lui Sorin Mitu, specialist în naționalism, identitate și imaginea celuilalt.

Printre istoricii maghiari de evitat e Ernő Raffay, care a publicat numeroase broșurici despre Tratatul de la Trianon și sute de articole în reviste online. „Raffay e caracterizat prin naționalism și apucături conspiraționiste - versiunea maghiară a lui Ioan Scurtu". Dacă vrei neapărat să cunoști clișeele lui Ernő Raffay, îți poți completa lecturile cu cărțile lui Ignac Romsics - vezi volumul ăsta despre Trianon coordonat de el și tradus în engleză, respectiv ale lui Jenő Szűcs.

Szűcs este printre primii istorici din Ungaria care a scris lucid și fără complexe despre maghiarizarea românilor și a altor naționalități în epoca austro-ungară.

Când un istoric serios iese în public cu teme delicate - 1848, 1918, 1940-1944 - în primul rând ar trebui să insereze, în discursul său, mici disclaimere, să explice oamenilor că acele moment ar trebui înțelese în contextul respectiv și nu ar trebui să ne lăsăm influențați de ele în prezent.

„E ca un sport național, tot așteptăm să se închidă o rană, apoi o redeschidem să sângereze, să realimenteze ura din zilele noastre".

Totodată, istoricii nu trebuie să oculteze faptul că, în conflictele armate româno-maghiare, s-au comis atrocități de ambele părți. Mai trebuie să atragă atenția că neistoricii care vorbesc publicului larg au adesea interesul de a distorsiona, caută senzaționalul și incitarea, simplist, „noi, cei buni, vs ei, cei răi". „Dacă pentru tine, aceste perioade, aspecte, merită menționate doar pentru a alimenta ura din prezent și naționalismele, mai bine lasă-te de treabă", îmi spune Munteanu. De altfel, el mai crede că există iubitori ai istoriei, ba chiar și unii istorici serioși, care cercetează istoria doar ca să știe cu cine s-au certat strămoșii noștri.

„Nu de alta, dar să știm și noi pe cine trebuie să detestăm în prezent".