Anii în care Stalin a ucis milioane de ucraineni din același motiv folosit de Putin pentru război

Invazia Rusiei în Ucraina ar putea să-ți pară o ambiție recentă a lui Putin, dar, de fapt, ura rușilor pentru ucraineni datează de dinainte de existența propriu-zisă a statului independent de astăzi. În primul rând, conflictul din Ucraina e din 2014. După protestele din Maidan, Rusia s-a simțit îndreptățită să anexeze Crimeea și a sprijinit rebelii separatiști din estul Ucrainei care au preluat controlul unor regiuni din Donbas.

Schema ar fi cam așa: se ia un teritoriu cu populație predominant rusă, se inventează o justificare, după care începe ofensiva. Nu e vreo strategie nouă, Putin a mai folosit-o și în cazul războiului cu Georgia din 2008. 

Exact ca în cazul Ucrainei, Rusia a considerat că o posibilă aderare la NATO a Georgiei reprezintă un act de agresiune, chiar dacă țările astea nu mai dau raportul Rusiei încă de la destrămarea Uniunii Sovietice. Totuși, chiar și în URSS, au existat atacuri față de țările pe care le-a înglobat, doar că nu prin atacuri aeriene sau cu tancuri, ci prin foamete. Evenimentul la care mă refer este Marea Foamete din Ucraina sau Holodomor.

Ca să-ți vorbesc un pic despre spațiul economic și social din Rusia, o să mă-ntorc pe vremea țarului Nicolae, care era prea tânăr și nu avea destulă experiență pentru a conduce un imperiu de o complexitate etno-culturală atât de mare. În plus, guvernul a preferat să susțină clasele de sus, în timp ce a lăsat să moară de foame milioane de țărani prin politici dezastruoase.

Dintre mișcările revoluționare de atunci, singura care a reușit a fost a lui Vladimir Lenin. A promis oamenilor ceea ce-și doreau: mâncare. 

Cu Lenin la butoane, pământurile țăranilor s-au întors la ei, iar Rusia Socialistă s-a bucurat de o prosperitate economică. Totuși, lucrurile s-au schimbat odată cu venirea la putere a lui Stalin care a pus în aplicare colectivizarea agriculturii din Uniunea Sovietică.

Asta a dus la un episod negru din istoria Ucrainei. De ce a Ucrainei? Pentru că, oricât i-ar plăcea lui George Simion să crezi asta, nu România era grânarul Europei, ci Ucraina. În perioada 1929–1931, peste trei sute de mii de fermieri ucrainieni care nu au vrut să-și dea pământul statului au fost deportați sau uciși, iar în anii care au urmat producția de cereale s-a prăbușit. Motivele principale? Vreme proastă, dăunători și, cel mai important, oamenii care aveau cunoștințe de agricultură erau fie morți, fie deportați. 

Așa cum îți poți imagina, țăranii din Ucraina nu s-au bucurat să-și ofere pământurile de bună voie. Ca răspuns, guvernul a trimis agenți să se asigure că procesul de colectivizare prinde contur. În același timp, s-a instituit pedeapsa capitală pentru orice cetățean care fură din rezerva națională a statului. 

Asta s-a resimțit cel mai mult în alimentația ucrainienilor și a rușilor de la vremea respectivă. O scădere profundă a producției de cereale a rezultat într-o cerere imensă care nu putea fi acoperită de ofertă. În mai multe regiuni din Ucraina au avut loc revolte, ceea ce l-a făcut pe Stalin să-i spună lui Lazar Kaganovich, unul dintre colaboratorii săi apropiați, că „dacă nu facem un efort să îmbunătățim situația din Ucraina am putea s-o pierdem”.

În toamna lui 1932, elita Partidului Comunist a luat mai multe decizii care au adâncit și mai mult foametea din satele ucrainene. Orașe întregi au fost trecute pe lista neagră și nu au mai primit mâncare, iar cetățenilor li s-a interzis să plece.

Profesorul de științe politice și relații internaționale Iaroslav Bilinski e de părere că politica guvernului sovietic a avut în vedere distrugerea spiritului ucrainean de la acea vreme. Genocidul asupra Ucrainei a venit ca răspuns la mișcările politice de a câștiga susținerea popoarelor încorporate în Uniunea Sovietică sub conducerea lui Lenin. În perioada aceea, ucrainenii și alte popoare care reprezentau o minoritate în URSS au trecut printr-o mișcare de renaștere culturală, care avea ca scop susținerea noului guvern sovietic. 

Pentru că naționalismul nu se pupă foarte bine cu ideologia sovietică, această mișcare de recunoaștere culturală a fost repede distrusă prin intermediul Holodomorului – numele e o combinație între holod, care înseamnă foamete, și mor, care înseamnă năpastă.

Cel puțin cinci milioane de oameni au murit de foame între 1931 și 1934 pe teritoriul URSS, dintre care cel puțin 3,9 milioane au fost ucraineni. A fost nevoie de crearea unor gropi comune pentru a ține pasul cu numărul alarmant de decese, iar în arhivele poliției de atunci se găsesc informații chiar și despre cazuri de canibalism.

Cum a reacționat URSS la această mișcare? Păi, nu a reacționat.

Orice discuție despre subiect era profund restricționată și, așa cum se face și azi, s-au găsit repede niște vinovați: „spionii din vest, din Polonia” au inventat această problemă pentru a destabiliza țara. Singura perioadă în care s-a vorbit public despre holodomor a fost în timpul perioadei de ocupație nazistă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar a redevenit tabu la scurt timp după. URSS a menționat-o public pentru prima dată în 1986, în legătură cu explozia de la Cernobîl, un alt dezastru pe care autoritățile sovietice au încercat să-l țină ascuns.

O să închei cu o idee pe care trebuie să o ai în vedere și azi. Ucrainenii nu sunt ruși, ei au existat mereu. Au avut, într-adevăr, o istorie comună, dar e vorba despre două națiuni care au culturi, limbi și parcurs diferite. 

Dacă e să privești în perspectivă, asemănările dintre Stalin și Putin sunt destule, în special că niciunul dintre ei nu poate să accepte ideea că ucrainenii pot să aibă o conștiință națională și o cultură diferită de Rusia. O cultură comună poate fi folosită pentru mai multe jocuri geopolitice, politicienii știu foarte bine cum să câștige capital politic din asta. În mâinile cui nu trebuie, acest naționalism care are în vedere un stat suveran și independent poate duce la crimele împotriva umanității ca în 1931 și, iată, în 2022.