Am întrebat medici români din străinătate dacă s-ar întoarce vreodată în țară

La începutul anului, România era pe penultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul de medici pe cap de locuitor. Peste 15 000 de medici români au ales să plece din țară. Și în cazul cercetătorilor din domeniul medicinei care au plecat, cifrele sunt de ordinul zecilor de mii.

Luna aprilie a fost marcată de mai multe proteste ale cadrelor medicale, nemulțumite de noul regulament al sporurilor, intrat în vigoare de la 1 martie și care este în contradicție cu condițiile salariale prevăzute în Legea 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Pentru respect, pentru resurse, pentru a face ceea ce au visat atunci când au decis să se facă medici. Motivele sunt asemănătoare, dar poveștile din spatele deciziei de a pleca sunt marcate de experiențe personale puternice. De multe ori, în România, drumul spre o carieră în medicină pare unul fără sfârșit, cu piedici la tot locul. Am vorbit cu mai mulți medici și un cercetător în medicină, toți plecați pentru un timp sau de tot, să văd de ce au ales drumul străinătății.

Inițial a mers în Elveția câțiva ani la mai multe congrese medicale, acum e medic chirurg la o clinică elvețiană. A plecat în 2015, renunțând la funcția de director medical național la un cunoscut lanț de clinici private de proctologie și flebologie, medic primar chirurg, șef de gardă la Spitalul Municipal și asistent universitar la UMF Carol Davila.

VICE: Cât timp ați lucrat în sistemul medical de la noi?
Dr. Horia Roman: Am practicat medicina în România din ‘95 până în 2015. Deci, practic, mi-am făcut datoria cu vârf și îndesat, am lucrat peste 20 de ani, două norme în sistemul de stat.

Când/cum v-ați hotărât să plecați din România?
Mă gândisem demult să plec, de acum vreo zece ani, când eram total nemulțumit. În România, rezidenții nu sunt nici încurajați, nici lăsați să opereze. Eu am învățat operând împreuna cu colegii mei, noaptea în gardă, tremurându-ne sufletul. Pe coronarele noastre. După această perioadă în care am învățat și am început să mă simt stăpân pe mine, vedeam că nu progresez și că lucrurile în loc să meargă bine, merg din ce în ce mai rău. Atunci, în urmă cu zece ani, am vrut să plec prima oară în Australia. Am făcut niște interviuri pe internet, dar pe urmă mi s-a părut prea departe.

Și ce v-a determinat totuși să faceți pasul ăsta?
Momentul crucial a fost în anul 2015, când am avut întâlnirea de 20 de ani de la terminarea facultății. Acolo fiecare trebuia să se ridice să povestească ce a făcut. Aveam multe de povestit, făcusem multe pe plan profesional, dar mi-am dat seama brusc că mă plafonez, chiar dacă din punct de vedere financiar nu aveam probleme. Mi-am dat însă seama că dacă nu plec, voi fi forțat să fac compromisuri calitative din ce în ce mai mari în practica medicală. Părinții mei, care sunt medici, nu m-au învățat însă să fac compromisuri pe spatele bolnavului. Vă dau un exemplu:

Pe de altă parte, soția mea, medic pediatru într-o policlinică bucureșteană, venea acasă plângând de trei ori pe săptămână, umilită de părinți care o reclamau la direcție și-i vorbeau urât, pentru că nu voia să dea bilete de trimitere fictive și retroactive. Iar directorul le dădea acestora dreptate.

Cum vi se pare sistemul din România față de cel din Elveția?
Ca între 1800 și 2020, asta e diferența. Eu am făcut o medicină de proastă calitate, în România, pentru că nu am avut nici logistica, nici posibilitățile necesare. Din cauza principiului „merge și așa”. Chiar dacă mai vin aparate noi, sistemul e vechi, nu există mentenanță, iar oamenii competenți, foarte mulți, nu au nicio putere de decizie.

Pentru cât timp ați plecat?
Din punct de vedere profesional, am plecat pentru totdeauna.

VICE: Cum ai decis să te faci medic?
Alina Călin: În clasa a XII-a, fratele meu mai mare a suferit un grav accident rutier și a necesitat intervenție chirurgicală de urgentă. Din dorința de a-l vedea bine, atunci am avut primul impuls de a urma cursurile Facultății de Medicină. Acum sunt medic rezident.

De ce ai ales să pleci?
Pentru a mă dezvolta personal și profesional, pentru a aprofunda studiul în domeniul chirurgical, pentru a mă îndrepta spre o cariera chirurgicală la nivel internațional. Fiind acceptată la un Centru Universitar, Departament de chirurgie digestivă și transplant hepatic, îmi oferă oportunitatea de a-mi dezvolta gândirea clinică, practică și cea științifică.

Înainte de a pleca, ai lucrat în vreun spital de aici? Cum a fost experiența?
Am lucrat, timp de cinci ani, ca medic rezident în cadrul spitalului „Sf. Spiridon”, Clinica IV Chirurgie, din Iași. Acolo am avut posibilitatea să fiu sub îndrumarea domnului Conf. Dr. Grigorovici, de la care am avut oportunitatea de a „fura’’ această meserie, de a o respecta, de a mă dedica, de a mă responsabiliza, de a menține halatul alb. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a oferit această șansă.

A terminat UMF Carol Davila, s-a specializat în epidemiologie. Acum e angajat la o companie și face cercetare în genetică epidemiologică.

VICE: Cum ai decis să pleci în Islanda?
Paul Iordache: A ajuns oferta asta la mine, iar eu fiind o persoană mai impulsivă am zis „da” din prima și am ajuns în Islanda. Decizia a fost foarte simplă și lucrurile s-au întâmplat foarte rapid. Am avut o discuție la începutul lunii august, am ajuns la un acord și mă gândeam că o să vin în șase luni la ei. Dar, de fapt, realitatea a fost că în septembrie am ajuns în Islanda.

Din punct de vedere al sistemului medical, care au fost primele diferențe pe care le-ai observat?
Sunt două aspecte aici: sistemul lor medical de stat, dar și cel privat, e mult mai bine pus la punct în ceea ce privește infrastructura, finanțarea, serviciile. Deficitul lor e legat de personalul medical. La ei, facultatea de medicină durează cinci ani, iar după ce termini facultatea, când intri în programul de rezidențiat, faci un an sau doi în Islanda și în proporție de 99% din studenți fac următorii ani în Danemarca sau în altă țară. Cred că o mare parte dintre ei ori rămân acolo. Aici, colectez probe de ADN din spitalele islandeze și merg la acțiuni caritabile, cu copii care sunt și pacienți oncologici sau alte acțiuni în care institutul nostru e partener cu spitalul municipal.

Ai fost vreodată pacient în Islanda?
Eu am avut o singură dată nevoie de un consult gastroenterologic și m-a consultat un medic rezident care cred că era mai mic ca mine.

Care e experiența ta din spitalele din România?
Noi, la UMF, din anul doi, începem să ne facem stagiile în spital, apoi, ca rezident în continuare trebuie să faci stagii în spital. Îmi e greu să trag o concluzie generală. De exemplu, cred că cel mai impresionant lucru pe care l-am trăit a fost în timpul unui stagiu la infecțioase, unde am întâlnit un tip care, în urma unui accident, și-a zdrobit toată partea craniană de deasupra ochilor, până undeva perpendicular pe ureche. Ulterior evenimentului, familia lui l-a părăsit. El primea consiliere psihologică în cadrul spitalului, dar problema e că trecea printr-o traumă, fizică și psihică, extrem de intensă. Nu cred că sistemul de sănătate publică din România poate să gestioneze în mod adecvat o situație de genul ăsta. Eu mă tem că tu externezi un pacient de genul ăsta și îl introduci din nou în viața reală cu niște indicații de tratament. Nu știu dacă omul ăla o să se ducă la consiliere psihologică și nu știu dacă o să fie suicidal. Cred că noi privim sistemul medical ca pe o problemă de - a, mi-a intrat un pacient în spital, iar în momentul în care pacientul ăla a ieșit din spital, etic și juridic vorbind, medicul nu mai are niciun fel de responsabilitate.

Te gândești să te întorci la un moment dat?
Da. Mai mult ca sigur o să mă întorc anul ăsta pentru că îmi termin doctoratul și trebuie să îmi termin rezidențiatul în România. Vreau să practic medicina în România, în zona asta de sănătate publică, epidemiologie, epidemiologie genetică. Nu cred că ține de un sentiment de naționalism, ci mi se pare că există foarte multe oportunități în zona de research medical, cel puțin. Uneori, problema e că noi singuri ne închidem într-un mediu de muncă nesănătos. Eu înțeleg motivația financiară pentru care mulți studenți la medicină aleg să plece în străinătate, dar pe de altă parte, cred că nici nu li se explică foarte bine care le sunt oportunitățile.

Notă: Acest articol a fost modificat după ce unul dintre intervievați a cerut redacției VICE să nu mai apară, din motive personale.