Am vorbit cu artistul care a făcut din Brâncuși artă erotică

Alexandru Rădvan este artist plastic internațional, profesor la Facultatea de Arte din București, secția Pictură și ocazional subiect de scandalizări în numele artei și valorilor neamului, două perspective legate foarte strâns de complexe provinciale, incultură și un fond totalitarist.

Un ultim astfel de scandal a fost iscat la începutul lunii, când în presă au ajuns mai multe desene erotice postate de profesor pe Instagram acum șase luni, în care falusul era reprezentat de Coloana fără Sfârşit a lui Constantin Brâncuși, ridicată în cinstea eroilor morţi în Primul Război Mondial. Ceea ce a fost interpretat ca o întinare a valorilor românești, a simbolurilor naționale, de către unii internauți, cât și de primarul liberal Marcel Romanescu. Acesta s-a hotărât să-i facă reclamație la Ministerul Educației, dar și la facultate.

„Este regretabil ceea ce s-a întâmplat. Eu nu îl pot considera artist la modul cum a prezentat aceste opere. Aş vrea să cred că nu sunt realizate de dânsul şi că este o greşeală, dar în caz contrar, toate organismele abilitate care pot lua măsuri în privina acelor desene trebuie să îşi facă datoria“, a declarat primarul, deși arta nu se află printre aptitudinile sale sau în fișa sa de post.

Alexandru Rădvan nu este la prima ciocnire cu „critica de artă venită din sfera politicului”. În septembrie 2008, Antena 3 ataca prin Mihai Gâdea o expoziție a lui Rădvan organizată de Institutul Cultural Român. Motivul era un Iuda ejaculatoriu în ștreang. Nici Marcel Romanescu, primarul municipiului Târgu Jiu, nu este la primul conflict: doar pe parcursul ultimelor 12 luni s-a războit cu vice-primarul, a cerut demisia lui Ludovic Orban, președintele partidului din care face parte, a dus lupte în declarații cu consilierii municipali.

Dacă Rădvan cerea demiterea lui Romanescu pentru lucrări edilitare (inestetice) ar fi fost corect un interviu cu primarul. Dar situația fiind de cu totul și cu totul altă natură, l-am prins la întrebări pe artistul căruia un primar vrea să-i provoace șomajul.

VICE: Ai fost vreodată la Târgu Jiu, ca să vezi cu ochii tăi sculpturile lui Brâncuși?
Rădvan: Da, am văzut cu ochii mei ansamblul realizat de Brâncusi acolo. Am văzut cam cât de pătrunși de respect erau oamenii de acolo în legătură cu aceste lucrări. Au lăsat în urmă, drept dovezi, mesaje scrijelite cu cheia pe Coloana Infinitului și pe Masa Tăcerii, gumă de mestecat introdusă cu deosebită grijă în crăpăturile Porții Sărutului.

Cât te afectează că primarul vrea să fii dat afară de la UNARTE?
Nu pot spune că dorințele domnului primar mă afectează. Domnia sa este oarecum „obligat" prin natura ocupației de politician să facă declarații teatrale și să aibă o poziție ofensat-bombastică. Este foarte probabil ca desenele să-i fi plăcut, de fapt, dar înțeleg că nu ar putea afirma public acest lucru, în fața camerelor de luat vederi, ori la postul local de radio. În altă ordine de idei, oamenii tind să uite ușor că nu suntem Italia lui Mussolini, Germania anilor '30, URSS-ul lui Stalin, China lui Mao. Este foarte multă ipocrizie în România.

Domnul Romanescu are, evident, libertatea să sesizeze ce foruri dorește. Se poate observa foarte ușor și transparent activitatea mea pedagogică. Eu predau lucruri legate de limbajul plastic, adică despre cum se organizează o imagine, nu spun „ce" trebuie să conțină imaginea, asta rămâne la alegerea fiecărui autor. Doar cenzura îți dictează ce să faci, cum să faci și ce nu e voie să faci. În plus, legat de UNARTE, toți studenții cu care lucrez sunt majori. Am mai fost denunțat la Ministerul Educatiei, acum mulți ani, când cu expoziția cu Iuda, de către un artist, dovedindu-se și atunci că totul e o fabricație si un foc de paie.

După ce am citit că ești reclamat, te-am căutat pe Instagram și ți-am dat add. Știi câți followeri noi ai în ultima săptămână?
Numărul a crescut cu vreo 30. Puțin, vor zice unii, dar eu nu am făcut desenele pentru publicitate. Trebuie să spun ca acest „scandal de proporții" a apărut ca reacție promptă la postările mele de acum șase luni, deci…

Ai de gând să faci vreo expoziție cu desenele brâncușiene de pe Instagram?
Desenele se află într-o colecție destul de importantă din Germania. Este foarte probabil ca ele să fie expuse, reproduse, itinerate. Vai, câte reclamații se vor strânge, internauți scandalizați, specialiști în domeniu vigilenți, oficialități cu privirea dârză, brațe vânjoase și pieptul dezgolit, toți vor picheta Google cu furci, topoare, coase, ciocane, seceri și pumnii goi și încleștați, amenințând să rupă porțile contului meu de Instagram, să îl facă cenușă și apoi să îl are și să semene locul cu artă sănătoasă.

După toate campaniile cu Brâncuși și Cumințenia pământului, lucrările lui au început să fie considerate simboluri naționale.
Am auzit că lucrările la care fac aluzie în desene sunt simboluri naționale. Fals. Potrivit Constituției, simbolurile naționale sunt drapelul, stema, imnul, sigiliul, ziua națională. Românii sunt ipocriți și fetișiști, fac fetișuri din anumite figuri, cel mai clar exemplu fiind ce s-a întâmplat cu Arsenie Boca. Dar oamenii aceștia nu au nicio problemă să fluiere fete pe stradă.

Ai cumva un hit-list de obiective strategice care merită chestionate, cum ar fi Regina Maria, Avram Iancu, Sfânta Parascheva?
Nu, deloc. Dacă faci glume obscene cu Ștefan cel Mare (care e canonizat, deci e sfânt) e ok. Altfel stau lucrurile dacă un reporter îți bagă microfonul în față și îți arată desene cu personaje mascate, înconjurate de aluzii la anumite lucrări din arta modernă. Atunci, brusc, trebuie să te simți amenințat în cel mai intim for interior al ființei tale de român. Constantin Brâncuși NU a fost un artist român, el a fost un sculptor francez de origine română. Din fericire.

Aveai ideile astea cu Brâncuși XXX de dinainte de campania cu Cumințenia pământului și toate osanalele plictisitoare pe subiectul Brâncuși?
Oricine este familiarizat cu istoria artei moderne și cu relatările despre viața comunității artistice din Parisul primei jumătăți a secolului XX, cu povestirile celor care l-au cunoscut și au interactionat cu Brâncuși, poate foarte ușor să aibă asemenea idei. Acelea erau vremurile, o viață foarte intensă și libertină și se știe că Brâncuși nu a stat pe margine. Nu era un țăran, așa cum a trebuit noi să învățăm.

În timpul comuniștilor, Brâncuși trebuia să aibă dosarul curat, să fluiere doine de jale în timp ce lucra cu un dor neostoit și să lacrimeze la amintirea veceului din curtea natală. Să arunce cât colo brânza franțuzească, fiindcă telemea ca noi nu face nimeni. Să refuze să urce în automobilul decapotabil al colecționarei Peggy Guggenheim, pentru a se sui într-o căruță trasă de un boulean rotat. Să tragă înțelept din țigara fără filtru, în timp ce aștepta în poarta atelierului din Impasse Ronsin, pe la ceasurile șapte din seară, să i se întoarcă vaca de la păscut din Jardin de Luxembourg. Era un om viu, un om conectat la viața artistică foarte sofisticată a vremii sale, ceea ce l-a făcut artistul colosal care a fost.

Există vreun mecanism prin care am putea face ca oficialitățile să nu-și mai dea cu părerea despre artă și să nu mai comisoneze lucrări, dacă nu au vreo pregătire în domeniu?
Nu putem. Românul, prin definiție, le știe pe toate. Politicianul român e și mai și. Mă mir că în București există un monument atât de special precum Monumentul Holocaustului, realizat de sculptorul Peter Jacobi. Mă mir că a câștigat și a fost făcut un monument fără personaje, fără sâni goi, flamuri și mâini ridicate dramatic spre cer.

Crezi că, dacă am scrie la intrarea în fiecare muzeu că orice colană sau columnă poate fi considerată un simbol falic, ar ajuta cu ceva?
Nu cred. Lipsesc mult prea multe verigi din lanțul numit educație (civică, artistică). Îmi amintesc tulburările de acum zece ani, când a fost amplasată statuia împăratului Traian pe treptele Muzeului Național de Istorie din București. Inadmisibil, i se vedea sexul.

Manifestările trecătorilor, mulți tineri, difuzate la tv, erau de un primitivism monstruos, erau ale unor puști de clasa a șaptea, care se hlizeau. La șaizeci de metri de statuie începea viața de noapte a Bucureștiului, cu fete dansând în vitrină, saloane de masaj erotic, prostituție pe bani puțini și asta nu scandaliza pe nimeni. Cum ziceam mai sus, munți de ipocrizie.

Care este, de fapt, mecanismul pe care primarul și mulți alții nu-l înțeleg, când se ofensează apropos de „pângărirea artei/valorilor”?
Oamenii care se scandalizează în acest mod nu arată decât că nu știu despre ce vorbesc. Pentru ei arta, valorile, morala, credința sunt etichete, nu lucruri vii, sunt formule la care știu că trebuie să aibă anumite atitudini standard, previzibile, fără complicații, totul în alb și negru. Pe când lucrurile și fenomenele vii sunt o mare varietate de griuri. Sunt oameni care nu au curaj să aibă o opinie proprie.

Uită-te cât de mult seamănă între ele discursurile politice și formele artei oficiale: de la fascism, nazism, comunism, populism capitalist etc. mereu se vântură aceleași formule, puțin adaptate. Între imaginea unui atlet fascist, caracterul dârz al unui soldat nazist de pe un afiș și hotărârea celor din mai multe pături sociale ce apar în postere de campanie Let's make America Great Again nu e mare diferența. Asta este și nivelul la care clasa politică de la noi receptează arta: lozinci și imagini desuet glorificatoare. Dar acasă merge un tablou în ulei pe pânza, cu țiganca cu flori și o fată goală. A, să nu uit, și cu o țigară fumegând între buze.

Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla cu o operă de artă?
Manifestările de ură sunt cel mai rău lucru: călugărul italian Savonarola și rugurile făcute din lucrări de artă care nu erau inspirate de spiritualitatea creștină, țăranul rus intrat în palat care taie și sparge tot, naziștii incendiind cărți și picturi în piața publică, fundamentaliști islamici care distrug cu baroasele sculpturi vechi de mii de ani. Asta dovedeste cât de puternice sunt, de fapt, imaginile dacă pe unii îi sperie atât de mult încât le percep ca pe niște amenințări ce trebuie înlăturate fizic.