Serialul Severance te face să înțelegi de ce ajungi să urăști cele mai multe joburi din România

„Severance” a picat la țanc ca să te gândești și altfel la lume. E despre joburi, sclavie și ce-i defect la sistem – cu un super decor retrofuturist.

Severance face parte din acele seriale – sau chiar filme – pentru care simți un déjà vu. Mă rog, e doar o impresie și-o să înțelegi de ce. Serialul ăsta e disponibil pe Apple+ (l-am văzut prin mijloace specifice, deși platforma nu e și-n România) și e regizat în cea mai mare parte de Ben Stiller. Da, nici eu nu știam că e și regizor, ba chiar bunicel pe deasupra.

Titlul serialul vine de la procedura denumită „severance” care îți separă conștiința în două: cea originală și cea de la muncă. Adică în viața de afară tu ești tu din viața de zi cu zi. Dar, în momentul în care intri în liftul de la muncă, devii o cu totul altă persoană cu amnezie totală, fără vreo amintire despre cine ești, cum te cheamă sau orice despre viața ta de afară. Tot ce știi și cunoști sunt orele petrecute la muncă la birou.

Această cealaltă personalitate a ta intră înapoi în lift la ora cinci și tu, cel „real”, te trezești ca și cum totul n-ar fi durat decât o secundă. Cam asta afli din primul episod. În jargonul din serial personalitatea de afară e numită „outie”, iar cea din interiorul locului de muncă, „innie”. Totul a fost inventat de și se petrece în interiorul unei singure mega-corporații numite Lumon. Spoiler: corporația e malefică. Spre deosebire de corporațiile din realitate care au un înalt standard de integritate și etică, nu?

Pe lângă asta, deși acțiunea are loc în prezent, în interiorul sediului Lumon totul e decorat în stil retrofuturist, cu ce era considerat modern prin anii ‘70. „Innies” nu văd niciodată lumina naturală, iar munca lor nu pare să aibă niciun sens. Tot ce fac e să selecteze cifre dintr-un șir nesfârșit de date și să le separe, fără să știe ce reprezintă și cu ce scop. Plus, sunt îndoctrinați într-un soi de cult care zeifică fondatorul companiei.

Bun, ce înseamnă toate câte se întâmplă în „Severance”?

E adevărat că pare puțin o aglomerație de subiecte și simboluri – șaorma cu Kafka, Orwell și Foucalt, la pachet –, dar majoritatea dilemelor ridicate de serial sunt actuale și destul de bine formulate. 

Ce este identitatea? Ce te face pe tine să fii tu? Dacă mâine te-ai trezi fără să mai știi nimic despre cine erai, mai ești aceeași persoană? Dar asta e mai mult un joc semantic, cum e nava lui Tezeu. Ideea serialului despre identitate se leagă de ceva mai apropiat nouă: munca și cum joburile ajung atât de mult să ne definească, încât devin parte din noi . D-aia când cunoști oameni la petreceri te-ntreabă „ce lucrezi?” și nu „ești pro sau contra ecumenismului?”

Publicitate

Când te uiți la Mark, protagonistul serialului, vezi că tot timpul cât e în afara muncii îl petrece îmbătându-se singur în fața televizorului. Înainte era profesor de istorie, dar după moartea soției decide să urmeze procedura de Severance, deoarece crede că-l va ajuta să treacă mai ușor peste dacă nu se gândește la ea opt ore pe zi. „Innie” al lui nu cunoaște decât pereții albi de la sediu și câțiva colegi de muncă. Ceea ce, în viziunea contemporană unde munca ne definește atât de mult cine suntem, Mark e un fel de individ fără identitate. Ceea ce te duce cu gândul la criza noastră de identitate și de scop pe care o trăim în lumea reală. O fi personajul o metaforă pentru condiția în care ne găsim tot mai mulți? Poate. Cel puțin asta se înțelege dintr-un interviu al autorului, Dan Erickson.

Imagine: Apple

Personalitățile lor de la job sunt un fel de sclavi, dar e mai mult de atât

A doua temă pe care se bate fierul de-a lungul episoadelor este: „Ce înseamnă să fii o persoană?”. Ia-o în ce sens vrei, filosofic, juridic, astfel încât să fii văzut ca un om egal în drepturi altor oameni. 

De ce zic asta? Uite exemplul lui Helly, noua colega. Serialul începe cu momentul în care ea se trezește la locul de muncă, fără să știe cine e și de ce e acolo. Tot ce știe este că asta a fost decizia „outtie” a ei și n-are de ales. Cu ea ar trebui teoretic să ne identificăm noi, publicul, ea fiind la fel de neinițiată ca noi ceilalți în lumea din corporație. Helly încearcă prin diverse metode să evadeze, să demisioneze, să amenințe, doar ca să primească un răspuns brutal în format video de la „outtie”, adică ea reala cum ar veni. Care pe scurt e un fel de „Eu am luat decizia, iar tu n-ai de ales pentru că nu ești o persoană”. 

Publicitate

Lucru pe care se tot revine prin alte episoade. Ți se tot spune că nu ești ținut cu forța, poți să alegi ce dorești, doar că alegerea o face „outtie-ul”. Adică tot tu, dar fără să ai habar ce faci la muncă și fără să știi că „innie-ul” tău vrea să demisioneze pentru că are parte de sesiuni de tortură psihologică.

Lecția pe care poți s-o citești aici printre rânduri e că de multe ori confortul are un preț care e plătit de alții. Adică și în lumea reală, mă refer. Vrei fast fashion și haine la preț ridicol de mici? Ai industrie lohn prin țări asiatice cu salarii de mizerie. Vrei să comanzi în State produse de pe Amazon la preț de nimic și să ajungă în aceeași zi? Nicio problemă, există angajați Amazon care urinează în sticle ca să îndeplinească termenele limită draconice, în timp ce șeful Jeff Bezos visează la un alt viitor. Poți să mergi și mai înapoi în timp la exemple și mai extreme, cum ar fi sclavia, mâna de lucru cea mai „ieftină”. Totul e să închizi ochii ori să accepți că așa merg lucrurile.

Până la urmă, condiția „innie” așa de diferită de cea a sclavului? Întreaga lor existență e dedicată doar muncii. Sigur, biciul e înlocuit de metode psihologice mai subtile de pedeapsă și au niște recompense sub formă de petreceri corporatiste. Plus că sunt ținuți departe de ochii lumii. Dar poate asemănarea cea mai izbitoare cu sclavia e ideea că personalitățile lor de la muncă – „innie” – sunt mai puțin decât persoane și ceva mai aproape de animale de povară. E un lucru pe care Helly îl intuiește din primele minute: „Am I livestock?”. Faptul că și acești „innie” au conștiință, liber arbitru și emoții nu e deloc luat în considerare. Singurul scop pentru care există e să muncească.

Imagine: Apple

Ce vezi în „Severance” justifică o comparație cu realitate?

Sigur, poți argumenta că nu suntem chiar în acel punct, situația din realitate e mai complexă, nu e așa rău, se poate și mai rău și tot așa. Dar partea bună în folosirea metaforelor și alegoriilor e că te pot face să vezi mult mai clar lucrurile și alegerile morale care trebuie luate. Mai recent, în cu totul altă discuție, e Don’t Look Up – metaforă, umor, dar problemele pe care le evidențiază sunt cât se poate de reale. 

Parțial, cel puțin, trăim deja într-o lume ca cea din Severance. Joburile sunt o parte integrantă a identității noastre, dar ce faci când nu înțelegi ce rost are slujba ta? La fel ca la Lumon, mulți învârtim o mică rotiță dintr-un proces corporatist fără să știm de ce, dar ni se spune că e foarte important. Dylan, un alt personaj, se laudă cu punctele strânse și tot soiul de premii complet inutile primite pentru efortul lui. Ceea ce mă aduce înapoi cu gândul la acele busllshit jobs de care vorbea David Graeber.

Publicitate

Nu doar atât, dar Lumon separă oamenii în departamente în locuri diferite și-i alimentează cu zvonuri dușmănoase pentru a-i descuraja din orice fel de solidarizare. Ceea ce nu diferă prea mult de metodele Amazon și Starbucks de a lupta împotriva sindicalizării angajaților. Pe lângă toate astea, serialul mai adaugă și diviziunea conștiinței unde „innies” blamează inclusiv personalitățile lor din afară și cred că e posibil să fie niște persoane oribile în afară, dacă i-au fi putut trimis aici. Poate aici poți trage o paralelă cu discursul care te pune să te învinovățești pe tine pentru situația în care ești – și nu „sistemul”?

Imagine: Apple

Serialul „Severance” duce mai departe ce-a început „Black Mirror”, într-o anumită măsură

Severance face parte din valul ăsta nou de seriale, post anii 2000, post criza economică din 2007–2009, care tratează subiectul identității și relația ei cu tehnologia, totul într-un mod foarte pesimist (că scăpată de sub control ne duce în scenarii negre). Ia Black Mirror, de exemplu, unde progresul tehnologic nu ne duce în era Star Trek a abundenței, ci doar înrăutățește părțile nasoale ale tehnologiei. Episodul cu Crăciunul (White Christmas, Black Mirror) e probabil cel mai asemănător și țin minte cum m-a dat peste cap când l-am văzut prima dată. Maniac ar putea fi tot în aceeași zonă, mai ales că, la fel ca Severance, folosește tot o estetică retrofuturistă, doar că inspirată mai mult din anii ‘90 (ani care au dat Matrix, de asemenea distopic, axat pe tehnologie și sclavie).

În același interviu de care ziceam mai sus, creatorul serialului Dan Erickson vorbește despre cât de volatilă a fost întreaga producție. Au început filmările în plină pandemie – care pe toți ne-a făcut să regândim ce înseamnă munca la birou și work–life balance. Lansarea a fost în mijlocul a ceea ce americanii numesc „The Great Resignation”, unde tot mai mulți îți dau demisia de la joburile lor din cauza condițiilor proaste și culturii toxice.

A picat la țanc, ai putea zice.

Dacă te uiți la felul în care evoluează acțiunea spre final, mesajul rămâne unul pozitiv. Știu, nu pare. Dar privește-o în sensul în care, deși sunt persoane fără trecut și fără viitor, complet neștiutori de ce e în afara zidurilor și îndoctrinați continuu, „innies” tot se revoltă și luptă împotriva corporației. Solidaritatea, empatia, curiozitatea, dorința de libertate, toate astea sunt parte din umanitatea noastră și nu pot fi eliminate sau separate. Ori asta vrea să spună Severance, cel puțin – e un semnal că, deși lucrurile arată nasol acum, e o posibilitate de organizare către schimbarea joburilor, societății și sistemelor.


Tagged:

Cultură, black mirror, Seriale

Mai
multe articole similare
Cele mai bune seriale de pe HBO Max ca să evadezi din viața ta monotonă din România
Măcar 4 lucruri pe care să le știi cât toată România e panicată cu atacurile hackerilor ruși
Am vorbit cu Adrian Titieni despre cum e să joci în toate filmele românești
Cele mai dubioase filme românești pe care nu le găsești pe Netflix, deși ar trebui
Ce trebuie să știi despre impozitul progresiv pe care bogații din România îl detestă cu toată ființa
Românul care a dat viralul cu un demo de joc video mi-a zis de ce gamingul se va schimba radical
14 pași prin care să profiți de oferte când pleci într-un city break cu salariu de România
Filmul ăsta de pe Netflix cu Dorian Popa și daci e prăjeala de care ai nevoie în viața ta