Ce s-a ales de celelalte războaie pornite de Putin și cum l-a pregătit pe cel din Ucraina

Decizia lui Vladimir Putin de-a invada Ucraina pare una extraordinar de proastă pentru Rusia. Așteptările erau să-și termine misiunea în câteva zile, cu tot cu cucerirea orașelor și înlocuirea președintelui Volodimir Zelenski cu un guvern marionetă. Războiul a trecut deja de-o lună, Rusia a pierdut generali și echipamente, iar Occidentul i-a aplicat cele mai dure sancțiuni economice de până acum. Mariupol e distrus, dar Kiev n-a căzut. 

Mai recent, Rusia a anunțat retragerea dinspre Kiev și concentrarea pe Donbas. Totodată, negocierile derulate în Istanbul pe 29 martie au fost mai promițătoare ca niciodată. În linii mari, Ucraina ar renunța la aderarea la NATO, dar ar încerca integrarea în Uniunea Europeană și ce mai e de clarificat e ce se întâmplă cu Crimeea și regiunile separatiste. 

Putin a crezut că va fi un blitzkrieg fără consecințe mari tocmai pentru că așa a reușit și în celelalte invazii. O să-ți explic și cum.

Probabil c-ai auzit în timpul războiului din Ucraina de Ramzan Kadîrov și soldații ceceni aduși să lupte în Ucraina. Devotamentul e cel puțin bizar când afli că Rusia a bombardat Cecenia de două ori, iar al doilea război pornit în timpul președinției lui Putin a dus la subjugarea țării. 

În anii ‘90, Republica Cecenă Icikeria și-a declarat independența. Rusia a încercat să recupereze regiunea, armata nu a reușit prea multe, așa că au bombardat capitala Groznîi până n-a mai rămas aproape nimic. După care conflictul a tot continuat cu întreruperi, atacuri teroriste, luări de ostatici, lupte de gherilă și un al doilea război cecen în 1999. Aici intră Vladimir Putin în scenă. 

Metodele folosite spun multe despre ce e dispus să facă. La începutul lui septembrie, trei bombe au explodat în orașele Buinaksk și Moscova. Țintele au fost blocuri de locuințe. Pe 13 septembrie, președintele Dumei de Stat (camera inferioară a Parlamentului) anunța că o altă explozie a avut loc în Volgodonsk, parte a atacurilor teroriste – doar că nu! Explozia a avut loc, numai că trei zile mai târziu. Niciodată nu a explicat de a unde a știut acest lucru, deși, în mod convenabil, vina a fost aruncată asupra unor teroriști ceceni.

Pe 22 septembrie a fost un incident și mai bizar în orașul Reazan. Cetățenii au alertat poliția când au văzut doi bărbați care descărcau saci dintr-o mașină direct în subsolul unui bloc. Poliția și geniștii au găsit cantități uriașe de explozibil – același ca la precedentele și la care avea acces doar serviciul de informații – și un ceas fixat pentru ora 5.30 dimineața. A doua zi, trei ofițeri FSB au fost arestați sub suspiciunea că au plantat explozibilul. Numai că directorul FSB a declarat că a fost doar un exercițiu, aceia nu erau saci cu explozibil, ci cu zahăr. Investigațiile oficiale nu au dus nicăieri.

Pe lângă atacurile cecenilor, „atentatele” au oferit susținerea populară de care Putin avea nevoie pentru a reporni conflictul. Fără a ține cont de victimele civile, armata rusă a bombardat din nou Groznîi și a distrus cu brutalitate orice rezistență reală a cecenilor, după care l-a instalat președinte pe Ahmat Kadîrov – tatăl lui Ramzan – pentru a controla regiunea. 

Elțîn a demisionat pe 31 decembrie 1999 din funcția de președinte, iar Putin ca prim-ministru, conform constituției, a devenit președinte interimar. Trei luni mai târziu, a organizat și câștigat din primul tur alegerile prezidențiale cu 53 la sută. 

Prin comparație cu Elțîn, imaginea lui Putin era de președinte tânăr, cu mână de fier și, mai ales, treaz. Ține cont și că mandatele au coincis cu o creștere mare a prețurilor la petrol și gaze, adică mai mulți bani pentru statul rus. 

După opt ani de creștere economică, încrederea rușilor în el era de peste 80 la sută. Chiar și așa, în drumul lui era un mic inconvenient. Constituția nu-i permitea mai mult de două mandate consecutive. Nicio problemă. Putin a devenit din 2008 prim-ministru, în timp ce prietenul său Dmitri Medvedev a fost președinte.

Tot în acel an a început și scurtul război Ruso-Georgian. Rădăcinile conflictului datează cu cel puțin o sută de ani în urmă și sunt mult prea complexe ca să încapă într-un articol. Pe scurt, implică două regiuni autonome din Georgia: Osetia de Sud și Abhazia. În momentul în care Georgia s-a rupt de URSS la începutul anilor ‘90, conflictul militar în aceste două regiuni deja pornise. 

Moscova a aplicat atunci aceeași formulă ca-n Transnistria din Republica Moldova și a susținut militar și politic cele două regiuni separatiste. Tot războiul ăsta civil nu a dus la nimic altceva decât moartea multor soldați și civili, deportări ale georgienilor în Abhazia și, partea cea mai avantajoasă pentru Rusia, un conflict înghețat care i-a permis să-și plaseze „trupe de menținere a păcii” pe teritoriul georgian. Exact ca cele din Transnistria, trupele au oferit indirect Rusiei un drept de veto asupra politicii țării.

Doar că lucrurile au intrat pe alt făgaș odată cu Revoluția Trandafirilor care l-a adus ca președinte pe Miheil Saakașvili în 2004. Omul era pe alt film decât fusese țara până atunci. A vrut ca Georgia să adere la NATO – chestiune susținută și de Alianță la summitul din 2008, de la București, când a spus că Ucraina și Georgia sunt binevenite, dacă vor să adere – și a pornit o campanie anti-corupție cel puțin „controversată”, să zicem. Și, mai ales, să readucă cele două regiuni separatiste înapoi sub controlul guvernului. Lucru deloc ușor, că Rusia avea trupe staționate acolo și oferea separatiștilor pașapoarte „la liber” sau trimitea, exact înainte de conflict, soldați pentru „repararea căilor ferate” despre care pretindea că erau neînarmați. 

Când separatiștii din Osetia de Sud au început să bombardeze satele georgiene, guvernul a trimis trupe. Rusia a intervenit și ea pentru „menținerea păcii” și apărarea drepturilor omului. Rusia a menținut pacea cu atâta zel că a și ocupat câteva orașe georgiene din afara zonelor separatiste. Timp în care separatiștii au comis diverse crime și au distrus și alungat georgienii din casele lor. CEDO a condamnat Rusia drept responsabilă.

Despre acest mini-război nu ar fi multe de spus, pentru că Rusia l-a câștigat în câteva zile. A menținut controlul asupra celor două regiuni separatiste, deci automat orice șansă a Georgiei de a adera la NATO a zburat pe geam. A fost un semnal puternic pentru Ucraina și alte state ex-sovietice că asta le așteaptă și pe ele dacă fac ochi prea dulci către NATO.

Unele state occidentale s-au agitat puțin, au aplicat câteva sancțiuni timide – cărora pe atunci președintele Franței Nicolas Sarkozy s-a și opus –, dar, în mare, s-au uitat cu multă, multă atenție și îngrijorare. Rusia și-a atins toate obiectivele, a făcut-o rapid și a scăpat și cu sancțiuni ușoare. Cu un așa succes în spate, nu-i de mirare că se așteptau să se repete scenariul în Ucraina.

Deși războiul propriu-zis cu bombe și soldați a început în 2022, tehnic primul an a fost 2014. În regiunile din est, de exemplu, au murit deja câteva mii de oameni și ultimii opt ani au fost marcați de un război civil. 

Chiar și după căderea URSS, independența Ucrainei a însemnat că libertatea era cât permitea lanțul care o lega în continuare de „Țara mamă”. Controlul Rusiei era prin politicieni, mafii, oligarhi și o grămadă de agenți infiltrați. Numai că acest control a început să slăbească, mai ales cu Revoluția Portocalie din 2004. După ce alegerile prezidențiale câștigate de candidatul pro-rus Viktor Ianukovici au fost contestate în stradă de mii de ucraineni, Curtea Constituțională le-a anulat pe motiv de fraudă. Până la urmă a câștigat candidatul opoziției Viktor Iușcenko, dar asta după ce a trecut printr-o tentativă de asasinat prin otrăvire cu o substanță numit „agent Orange”, ce ironie.

Ianukovici a devenit însă președinte în 2010, dar lucrurile n-au devenit mai simple pentru Rusia. Ucrainenilor nu le mai ieșea din cap ideea europenismului. Exact când trebuia semnat Acordul de Asociere al Ucrainei cu UE, în 2013, Ianukovici s-a întors la 180 de grade și a semnat în loc un acord de apropiere a țării de Rusia. De aici pornește toată povestea Euromaidanului: proteste uriașe, represiuni brutale ale forțelor de ordine, inclusiv cu uciderea oamenilor din piață cu lunetiști, și fuga lui Ianukovici din țară. Atât de dezamăgit și supărat a fost Putin de acest lucru, încât a lăsat Ucraina pe drumul ei și n-a mai vrut să audă de ea.

Glumesc.

Pe 27 februarie 2014, trupele Rusiei au intrat în capitala administrativă a Crimeei și-au ocupat mai multe instituții cheie, printre care și Parlamentul. Bine, Rusia a negat că acești „omuleți verzi” erau soldații lor. În aceeași zi, parlamentul Crimeei a decis brusc să demită guvernul local, să voteze un politician pro-rus și să convoace un referendum pentru unirea cu Federația Rusă. E posibil să fi avut o mică influență asupra deciziei și că parlamentarii erau închiși în clădire, fără telefoane și înconjurați de zeci de soldați cu mitraliere.

În paralel, mai multe proteste împotriva noii conduceri pro-europene au început în partea de est a țării, unde e concentrată populația rusofonă. Dacă unele s-au disipat, cele din zona Donețk și Luhansk au luat amploare – în mare, datorită implicării FSB prin agenți acoperiți. Forțele separatiste au ocupat clădirile administrative ale mai multor orașe și au declarat independența regiunilor, acum Republica Populară Donețk și Republica Populară Luhansk. 

Noul guvern ucrainean a trimis armata și au fost foarte aproape să-i împingă pe separatiști în afara granițelor. Ăla a fost momentul în care Rusia a trecut de la un război hibrid dus doar prin propagandă și trupe fără insigne rusești la o intervenție directă și oferirea de tancuri și alte arme insurgenților sub pretextul apărării populației ruse.

În toți anii ăștia au fost 29 de acorduri de încetare a focului, dar cea mai lungă pauză a conflictului a fost de doar șase săptămâni. 

Occidentul, ca de obicei, a condamnat agresiunea și a impus iar sancțiuni. Dar Rusia și-a atins obiectivele. A adăugat pe listă încă o ex-sovietică cu un conflict pe teritoriul ei care-i închide drumul spre aderarea la UE sau NATO și cu care o poate șantaja. Dacă vrei să-ți faci o idee despre cum era viața în republicile separatiste în anii care au urmat și cum funcționa propaganda rusă, poți oricând să vezi Donbass.

Tuturor acestora, și altora, Rusia nu le zice războaie. Totuși, a dat peste cap societăți, generații și țări, pe lângă nivelarea orașelor și uciderea a mii și zeci de mii de oameni. Succesele trecute l-au făcut pe Putin să-și supraestimeze forțele și să creadă că și invazia din 2022 o să fie o repetare a scenariilor trecute. Ce să-i faci, n-a mers așa. Poate e din cauză că s-a înconjurat doar de yesmeni, poate că e doar curajul și ambiția ucrainenilor, explicații sunt multe. Cert e că a calculat greșit, iar acum milioane de oameni sunt prinși într-un război militar și economic care nu duce nicăieri.