Am vorbit cu tineri români despre cele mai nasoale chestii pe care le-au pățit la job

Până la vârsta asta, ți s-a spus sub diverse forme că „meseria e brățară de aur”. Ești un om model dacă ai o slujbă unde te zbați, muncești mult și lași de înțeles că ți-e greu, dar înduri totul cu stoicism. Pentru majoritatea părinților și bunicilor noștri asta era placa. Poate nu le-a convenit atunci, dar categoric o repetă și ei acum. 

De la clasica poveste despre boala lenei de la Creangă și până la reportajele manipulatoare din presa contemporană despre asistații social, mesajul e același. Așteptarea socială e să găsești mândrie și însemnătate în munca ta, în faptul că tragi tare și suferi ca să ai ce pune pe masa familiei. Nu intru în detalii despre ceea ce Max Weber denumise etica protestantă și rădăcinile în miturile biblice, dar poți să urmărești aici un documentar foarte pe scurt despre istoria ideii de muncă.

În mod uluitor, odată cu creșterea standardului de viață și evoluția tehnologiei, mulți și-au dat seama că parcă nu-ți aduce cine știe ce satisfacții să stai la muncă peste jumătate din orele în care ești treaz, zi de zi, repetând aceleași sarcini monotone. De multe ori, nici nu e vorba despre salariul mic sau munca grea, pentru că uneori faci ceva care merită, ci despre mediul de lucru toxic sau, pur și simplu, pentru că simți că munca ta e inutilă. Întrebarea e: trebuie neapărat să fie așa?

Unii ar zice că nu. John Maynard Keynes a prevăzut prin 1930 că în mai puțin de o sută de ani vom putea munci doar 15 ore pe săptămână. În fapt, astăzi lucrăm tot opt ore ca acum un secol, deși productivitatea și tehnologia au avansat uimitor. Țări ca Islanda sau Scoția au experimentat săptămâna de lucru de patru zile și s-a dovedit un succes. Înseamnă că puteau oricând să muncească mai puțin? De ce a durat atât de mult să-și dea seama?

Antropologul britanic David Graeber vine cu o ipoteză interesantă: nu-i nevoie să muncim atât de mult, dar o facem pentru că așa suntem învățați. Altfel spus, ideea că omul trebuie să sufere prin muncă pentru a fi onorabil e atât de adânc înrădăcinată în societate, încât, dacă nu e destul de muncă, atunci creăm locuri de muncă absurde sau inutile doar pentru a ține oamenii ocupați. Ceea ce el a numit bullshit jobs. E o dispută întreagă asupra subiectului, mai ales că un job e bullshit doar dacă angajatul așa îl consideră. Cartea cu același nume e foarte interesantă, dar există și clipuri care explică despre ce-i vorba.

Ce mai lucrează milenialii români? — Poate că în România nu e exact același context ca-n Vest, deși cunosc și aici destui oameni prinși în bullshit jobs. Totuși, odată cu terminarea studiilor și intrarea în viața de „adult responsabil”, majoritatea celor din generația mea nu sunt chiar fericiți cu locul lor de muncă. Cel mai des aud „eh, e ok” sau „e așa și așa”, ca o resemnare că vorba aia, trăim într-o societate și, aia e, trebuie să ne vindem munca pe piața muncii pentru a supraviețui. 

Am vorbit cu cinci tineri români despre experiențele lor neplăcute la job, fiecare cu câte o problemă arhetipală pentru zilele noastre.

„Încă din liceu am lucrat în tot felul de promoții ca să-mi fac bani de buzunar – oferit mostre de brânză în supermarket, împărțit pliante și tot așa. Eram pe grupuri de Facebook unde se promovau joburi de genul și așa am dat în facultate peste un anunț de job de cliente false. I-am cerut tipei detalii tipei și am aflat că programul era între ora 11 și 5 dimineața, într-un club de fițe. M-am gândit că o să mă distrez și oricum, pot să ajung pe jos acasă, pentru că era aproape de mine. În plus, se plătea ceva mai bine decât restul.

M-am întâlnit acolo cu tipa care ne coordona, eram vreo șase fete, dintre care unele se vedea că vin pentru prima dată. Era și dress code – trebuia să fii îmbrăcată într-o rochiță albă, dar eu n-aveam și mi-am luat una neagră. Instrucțiunile erau să dansăm mai mult pe lângă anumite mese unde se bea și se cheltuie mai mult, iar dacă vreunul depășește limitele să chemăm bouncerii. Ciudat e că, deși știau de toată faza, unii clienți ne chemau să dansăm pe lângă mesele lor. Nu încercau nimic cu noi, adevărul e că eram pur decorative. Era probabil o chestie de statut, să-i vadă cei de la celelalte mese, ne zisese și coordonatoarea. Dar dacă toată lumea știe că e fake, care mai e scopul, nu? 

Am dansat și am băut pe gratis. Dar după ce am stat toată seara să mă uit, am descoperit că, pentru unele, jobul ăsta era și un gateway spre prostituție de lux. Mi s-a întâmplat și mie ca după ce un tip dansa pe lângă mine să vină după și vărul lui, să-mi spună că băiatul e mai timid, dar îmi oferă trei sute de euro dacă merg cu el acasă. I-am zis nu și asta a fost. Experiența zic a fost «inedită», dar n-am mai repetat-o după.”

— Simona, 26 de ani

„Am lucrat vreo doi ani la o firmă de consultanță financiară din zona centrală a Bucureștiului. În perioada asta, firma era într-o permanentă dezvoltare – angajau pe bandă rulantă, lună de lună, o grămadă de analiști a căror targeturi creșteau cel puțin la fel des. Volumele deveneau ceva tot mai apăsător. Despre asta se vorbea tot mai des la firul ierbii, dar lumea nu prea avea curajul să ridice subiectul ăsta în fața managementului destul de rigid. 

Unii au încercat, așa, cu jumătate de gură, însă au fost rapid marginalizați. Nimeni nu voia să se solidarizeze cu disidența. Teama tuturor era că fiind pandemie, n-o să-și mai găsească ușor alt job și nici ideea de a fi șomer nu era foarte convenabilă. Singura opțiune a fost să băgăm tare zi de zi, să ne forțăm să atingem targeturile în speranța unor zile mai bune. Partea nașpa era că având atâta taskuri pe cap, nu prea aveam timp de socializat și eram în general destul de stresați, pentru că toată lumea muncea la foc continuu în perimetrul lui.

În timp, unii și alții au început să propună să organizăm câte o ieșire, câte o beție. Când a aflat de aceste propuneri, managementul s-a panicat puțin. Nu susținea asemenea idei pe motiv că «ar scădea productivitatea dacă am începe să stăm la taclale între noi» – asta pentru că, sub presiunea targeturilor, socializarea impacta negativ cifra de afaceri. Și așa, doar cu targeturile pe cap, a rămas fiecare acolo până când la un moment dat, a tras un loz câștigător și a reușit să plece la mai bine.” 

— Daniel, 30 de ani

„A fost primul meu job, imediat după terminarea facultății, și eram entuziasmată că voi lucra la o multinațională foarte cunoscută din Asia, dar entuziasmul s-a dus repede. Salariul era okay, dar managementul și cultura companiei erau foarte toxice. 

În mare, au exportat același model și tratament pe care înțeleg că îl au și în țara mamă, cu mențiunea că aici exista în plus o diferență de tratament între români și angajații lor. De fapt, stai, noi nici măcar nu eram angajații lor, ci eram subcontractați de o companie intermediară. Nu știu de ce, probabil era mai avantajos fiscal pentru ei sau ca să-și bată capul mai puțin cu noi.

Aveam atât șefi români, care se ocupau cu chestiile mici, cât și din țara lor, care luau deciziile importante. Și mulți interni, tot din țara mamă, care trebuiau să lucreze câteva luni în câte o filială din mai multe țări din lume. Erau puși să locuiască înghesuiți mai mulți în aceeași cameră și veneau doar cu un singur schimb de haine. Munceau de dimineața până noaptea la 11, dar dispăreau brusc cu toții dacă venea ITM. Erau aceleași așteptări și de la noi, dar eu plecam în mod normal pe la șase seara. Atât era programul și nu-mi păsa că se uitau cu reproș.

Compania avea și o cantină care servea mâncarea lor tradițională la prețuri foarte mici, dar în care nu puteau intra decât angajații din țara mamă. Noi puteam ajunge acolo doar dacă ne invita unul dintre ei. După prânz, dormeau o oră cu capul pe birou. Iar asta nu e nimic. Altădată unul dintre ei și-a tăiat unghiile de la picioare lângă noi foarte relaxat.

Poate cel mai absurd lucru era sistemul de certificări. Pe scurt, certificările erau niște cursuri urmate de un examen destul de greu. La început doar câțiva treceau examenul, dar după ce au început să circule pe sub mână răspunsurile la grile, s-a creat o inflație de certificări, pentru că toată lumea trișa. Compania voia să pară că are ingineri geniali, așa că a pus certificările drept condiție pentru promovare, mărire de salariu sau chiar să rămâi angajat. Era absurd, toată lumea știa că e o farsă, dar nu se vorbea despre asta. 

Atmosfera a devenit și mai toxică odată ce managementul străin a început să facă micromanagement pe tot. Nu puteam să merg să-mi umplu cana cu apă de la dozatorul de pe hol fără să anunț unde merg. Pe o colegă a prins-o din urmă și a întrebat-o unde merge. Când a răspuns că la baie, a întrebat-o de ce merge acolo, după care a urmărit-o și a așteptat afară să vadă cât stă. Când a ieșit se prefăcea că trecea random pe acolo și că ar scrie pe telefon.

Toate astea s-au adunat și am plecat după un an. Le-am explicat toate problemele celor de la HR și au fost de acord să nu mai stau și în preaviz.” 

— Mădălina, 26 de ani

„Tocmai ieșisem de pe băncile Facultății de Drept. După o slujbă de coșmar la un cabinet de avocatură și câteva oferte cu salarii mizerabile am ajuns să lucrez la departamentul juridic al unei bănci. Junior Legal Recovery Officer sau ceva de genul, o denumire pompoasă oricum. Salariul nu era grozav, dar am acceptat pentru că aveam zero experiență. Programul se termina la 17.30 și măcar nu se stătea peste. 

Munca mea era însă una ingrată. Pe scurt, treaba stătea cam așa. Când cineva nu mai reușește să-și plătească ratele, banca le vrea casa și tot ce mai au ca să acopere datoria. De asta se ocupă executorii judecătorești, care organizează o primă licitație cu casa la sută la sută din preț, o a doua cu 75 la sută, după cu 50 la sută, ai înțeles ideea.

Există însă un gap legislativ, cam la limita legalității, prin care, dacă iei licitația de la capăt, se resetează prețul la sută la sută. Ce făceam eu era să sun executorii să mă asigur că repetă această schemă, astfel încât banca să-și poată recupera o sumă cât mai mare. Uneori discutam și cu proprietarii. Dar, fiind vorba de județe cu populație maghiară, de multe ori mă chinuiam să le dau vestea că li se va lua casa unor oameni care înțelegeau foarte puțină română. Era oribil, am demisionat după câteva luni.” 

— Laura, 28 de ani

„Prin anul I de facultate, m-am angajat part time call centerul unei bănci. Ne ocupam de diverse probleme, de la chestii banale legate de carduri până la unele mai nasoale, ca popririle pe cont, când uneori sunau oameni și plângeau la telefon. Șefii nu erau de mare ajutor în situațiile astea pentru că nu prea erau niciodată prin preajmă.

În rest, programul era haotic și se schimba de la o săptămână la alta. Uneori, supervizorii ascultau conversațiile cu clienții și mi-au cerut, de exemplu, să nu mai spun «bună ziua» la începutul discuției, că pierd secundele companiei. Nu am stat prea mult și am demisionat după câteva luni.” 

— Ioana, 23 ani

Sincer, n-am nicio concluzie sau soluție la toate astea. Ce știu e că noi avem alte pretenții de la un loc de muncă decât generațiile trecute și nu doar materiale. Vrem ca munca noastră să fie importantă și să avem timp să ne dedicăm lucrurilor care oferă sens vieții. 

Ceea ce momentan, după cum ai observat, nu se întâmplă de multe ori. Ce pot să spun e că nu e o cerință exagerată, ci o aspirație cât se poate de normală, deși angajatorii poate că nu sunt de aceeași părere. Primul pas ar putea fi să-și dea seama că nu-i nimic în neregulă cu noi că nu ne adaptăm, ci că e ceva în neregulă cu lumea și „piața muncii”. Ideea e următoarea: nu trebuie să treci peste abuzurile de la locul de muncă de parcă e dreptul angajatorului să facă orice cu tine pentru că te plătește. Consultă-te cu un avocat în dreptul muncii ca să afli care sunt de fapt drepturile tale ca angajat.