Bacul îmi amintește în fiecare an de abuzurile pe care le-am trăit în liceu

Examenul de bacalaureat e un moment care, în mintea unora, reprezintă intrarea în lumea adulților. Pentru mulți elevi însă, printre care mă și număr, este și finalul unei perioade oribile.

În fiecare an n-ai cum să ratezi știrile despre bacalaureat, ce mai fac elevii, cât de dezastruoasă e situația – câte un record negativ în fiecare an? – și ce urmează după așa-zisul „examen al maturității”. Fără să vreau, îmi amintesc de cea mai îngrozitoare perioadă din viața mea: liceul.

La 12 ani m-am mutat la Suceava din orașul în care am locuit aproape un deceniu. La Evaluarea Națională am luat peste 9 (eram mai tocilară și aveam senzația că dacă nu iau note mari o să mă ratez în viață) și am zis să încerc să aplic la cel mai bun liceu din oraș. A fost, poate, una dintre cele mai mari greșeli pe care le-am făcut în viața mea de până acum. Până atunci voiam la Arte, la profil filologic.

Nici nu știu de ce am zis să aplic la liceul ăla. Probabil pentru că urma să învăț într-o clădire istorică – a fost deschis în 1860, iar clădirea în care încă există a fost inaugurată în 1895 – sau pentru că acolo au terminat studiile Ciprian Porumbescu și Norman Manea. Până și Mihai Eminescu a spus că e unul dintre cele mai bune licee din țară. Eu, ca toanta, am pus prima opțiune acest faimos colegiu. Și am intrat.

Am fost foarte fericită în ziua aia. La fel și când mi-am făcut uniforma. Și după primul semestru. Apoi am ajuns să-mi cunosc colegii și profesorii mai bine.

La un liceu axat pe real, dacă ești la uman ceilalți presupun că ești prost

Directorul era suspectat că ar fi luat șpagă pe niște culegeri pe care le-a vândut la negru elevilor. Când îl vedeam începeam să tremur. De după ochelarii cu rame groase, sub niște sprâncene stufoase și apropiate, privirea lui parcă te ardea. M-am ciocnit cu el de nenumărate ori și o singură dată mi-a răspuns la salut.

Clasele erau împărțite pe ani și pe specializări, firesc.

Publicitate

Era câte o clasă de la a cincea până la a opta, unde, clar, nu intra oricine. Clasele a noua erau împărțite – de la A până pe la D sau chiar E. Primele erau de mate-info, mate-info bilingve, apoi științe ale naturii, științe ale naturii bilingve și tot așa până la singurul profil uman, de științe sociale, unde am intrat eu. La fel, profesorii erau diferiți în funcție de profilul clasei.

Au fost atât de multe cazuri în care întregul colectiv de la uman a fost numit prost, incompetent, idiot de către profii care nu predau la noi la clasă, încât le-am pierdut numărul. Dacă nu știai mate la nivel avansat, erai prost. Dacă nu știai chimie și fizică, erai prost. Dacă știai mai bine de jumătate din istoria literaturii române și universale, erai tot prost. Nu era acceptată ideea că poate tu, ca elev, ai alte înclinații sau aspirații.

La 14 ani am învățat cine sunt copiii de bani gata

Eram o fată simplă. Nu purtam nu știu ce haine, nu aveam ultimul model de iPhone, nu fumasem nici măcar țigări, așa că de iarbă sau alte tâmpenii nici nu pot discuta. Îmi plăcea să citesc și să mă uit la filme cu și pentru adolescenții, iar singurul băiat de care mă îndrăgostisem era o vedetă de pop-rock dintr-o trupă Disney. 

În prima zi de liceu, m-am trezit într-o clasă de fete atât de machiate, încât aveai senzația că urmează să defileze pe podium, băieți cu ultimul model de iPhone, alte fete care în loc de ghiozdan și genți de umăr textile, care-ți ajungeau până la coapsă, aveau poșete de la branduri celebre. Bineînțeles, nu toți erau așa. Mai erau vreo două fete care veneau de la țară și care nu-și permiteau să se aranjeze la nivelul celorlalte.

Am avut și o cântăreață de muzică populară care, încă din prima zi, s-a dus și și-a împărțit CD-uri pe la toți profii, inclusiv directorului. A fost atât de apreciată și băgată în seamă, încât profa de engleză i-a pus un 10 pentru că a fost la olimpiada de istorie. Mă amuză și acum cât de tare era urâtă fata asta de restul colegilor care se chinuiau și învățau de 10 ori mai mult și tot erau persecutați de profi.

Mi-a fost repede clar că ajunsesem într-un liceu în care dacă nu făceai pregătire cu profii de la clasă erai penalizat la note, unde toată lumea punea presiune să ajungi avocat sau medic, de parcă astea ar fi fost singurele meserii, unde, dacă nu îți permiteai să plătești o sută sau două de lei fondul școlii, în cazul meu, dirigintele spunea în clasă că așa sunt unii părinți, atât de nesimțiți, încât nu-i interesează să plătească fondul.

Publicitate

Dacă se întâmpla ca o fată să rămână însărcinată, nu doar că afla tot liceul, dar era presată să avorteze ca să nu fie exmatriculată, fiindcă ea ajungea să păteze imaginea impecabilă a liceului. 

Când mă gândesc la perioada aia, o fac cu scârbă. Și unii dintre profesori sunt un motiv direct. 

Libidinosul profesor de sport

N-am fost niciodată vreo sportivă, iar orele de sport erau oribile pentru mine, mai ales când eram la ciclu și profii făceau shaming. Mai mult decât atât, exercițiile de la orele de educație fizică mi se păreau foarte grele, nu mai zic de probele la care primeam note. Să sari la nu știu ce înălțime în două picioare, viteză sau chiar gimnastică: să sari de pe trambulină cu picioarele pe cal, să faci o tumbă pe el și să finalizezi în poziție dreaptă. Și cum era dificil să-mi iau scutire medicală totală, trebuia să particip la ele și să fiu și notată.

Ei bine, în primul an de liceu m-am trezit cu un prof a cărui soție făcea același lucru, la același liceu. Mai mult, își mai aducea și copilul de vreo doi–trei ani la școală. Am fost la primele ore până când individul a început să aibă niște comentarii dubioase. La uman eram o clasă cu 97 la sută fete și trei băieți. Prima dată când a avut primul comentariu, eram toate în genunchi, lucram fesierii. O colegă își luase un tricou mai larg, care, din poziția aia, îi aluneca și-i dezgolea pieptul. Săraca tot trăgea de el în sus, iar proful a zis: „Nu te chinui. Dacă erai a doișpea, înțelegeam să te ferești. Așa, a noua, ce am eu de văzut la tine? N-ai nimic sub materialul ăla.”

A doua oră de sport n-am mai făcut-o. Nici pe-a treia și tot așa, când am sesizat că mai încerca să invite niște fete la cafea. Mă simțeam incomod știind că se uită la mine. În primul an, am avut media 7 la sport. Apoi am început să-mi iau scutiri. În clasa a doișpea, când i-am înmânat scutirea totală de la sport, m-a luat pe după umeri și m-a întrebat dacă și iubitului meu o să-i dau scutire ca să nu fac alea-alea. I-am zis că da.

Proful de fizică care mirosea a brânză stricată și se uita continuu la țâțe

Obișnuia să-mi pună note mari, cu toate că nu îmi dădeam interesul pentru materia lui și mai ales pentru că l-am avut ca prof până la finalul clasei a zecea. Era mereu îmbrăcat la costum, indiferent de anotimp, și lăsa în urma lui un miros atât de acru și înțepător de parcă își uitase o telemea în buzunarul interior al sacoului. 

Altfel, ora lui nu era mare inginerie. Cum nu aveam treabă cu domeniul, nu ne dădea să facem probleme, ci ne preda teoria, pe care trebuia să o învățăm. Când ne dicta, nu stătea la catedră, ci se plimba printre bănci. După fiecare curs cu el trebuia să ținem geamul deschis mai bine de jumătate de oră.

Problema a apărut abia când am sesizat că, de fiecare dată când trecea pe lângă mine, se uita fix la pieptul meu pricăjit. Prin clasa a zecea, după ce a desenat un cilindru pe tablă și ne-a zis să-l copiem în caietele noastre, a început să treacă printre bănci să vadă dacă l-am făcut corect. Era un amărât de cilindru, iar eu îl creionasem identic pe hârtie. Cu toate acestea, s-a oprit lângă mine, mi-a zis că nu e bine, m-a cuprins de la spate, mi-a șters desenul și l-a refăcut cu o mână tremurândă. Îmi țineam respirația, mă înroșisem la față și trebuia să trag și de bluză fiindcă îmi fixa mai mult decolteul decât caietul.

Profa de română care a ascultat lecția pe principiul cine e într-o relație și cine nu

În clasa a noua am iubit-o pe profesoara asta. Mereu ne spunea povești la ore, ne recomanda cărți foarte bune din literatura universală, premia cu câte un 10 elevii care citeau un roman mai greu și-l prezenta în fața clasei. Aproape că o veneram. Din al doilea an de liceu, m-am mutat în ultima bancă ca să scap de clanul de tocilare și bârfitoare. Profa a schimbat placa și, din una dintre elevele preferate, am devenit un soi de paria pentru ea.

Am ajuns să o detest. Și nu avea treabă cu materia.

Publicitate

Limba și literatura română era materia mea preferată. Scriam eseuri din plăcerea, citeam ca o nebună clasicii și contemporanii, eram prezentă, îmi făceam temele cu cel mai mare interes, eram la zi cu toate lecturile obligatorii. Într-o zi, prin clasa a zecea, aveam ora cu ea de la 8 dimineața. Profa vorbea despre „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a lui Camil Petrescu, carte pe care o devorasem de ceva timp. Luam notițe din monologul pe care-l avea, fiindcă nu dicta niciodată, iar un coleg a făcut o glumă. Am zâmbit. Profesoara m-a mutat din ultima bancă mai în față și mi-a zis să vorbesc despre familia lui Ștefan Gheorghidiu în zece minute. I-am povestit despre familia lui – în trei minute, nu zece. Și mi-a pus nota 3. De ce? Pentru că am îndrăznit să fiu nesimțită și să zâmbesc la ora ei.

În vara dintre al doilea și al treilea an de liceu, mă plimbam pe stradă cu iubitul meu de atunci și m-am întâlnit cu ea. Am salutat-o și am trecut mai departe. Câteva luni mai târziu, a intrat în clasă și a zis că ascultă elevii care nu au iubit. A întrebat câțiva colegi dacă sunt amorezați de cineva. Majoritatea au răspuns că da. Când a ajuns la mine a zis: „Atunci o ascultăm pe Cristiana. Ea sigur nu are iubit, pentru că e o singuratică.” I-am zis că poate să mă sară, știu că e un șoc pentru ea, dar sunt cu cineva. 

În clasa a doișpea, de 8 martie, când nimeni nu ținea mai nicio oră și când aveam de făcut și fotografiile pentru album, stăteam în banca mea, în clasa goală pe jumătate. Nici nu mai știu ce vorbea profa, dar și-a oprit privirea pe mine și mi-a zis că fața mea îi dă coșmaruri. Câteva țațe din primele bănci s-au întors spre mine și au început să râdă. I-am spus că mă bucur nespus că are coșmaruri cu mine, fiindcă înseamnă că sunt importantă pentru ea. Imediat după ce s-a încheiat ora trebuia să facem pozele. Eu am fugit la baie, am sunat-o pe mama și de nervi am început să plâng. Mă săturasem să se lege de mine fără motiv, să mă trateze ca pe idiotul școlii cu toate că învățam bine. 

Acum, ce să zic, nu-mi vine să cred că eram atât de fraieră, încât să mă las atacată de toți pseudo-profesorii care ajunseseră pe posturile alea prin relații și posibil șpăgi.

Dirigul care se hrănea din spiritul elevilor umiliți

Am avut ghinionul de un diriginte de istorie pentru care să fii deștept însemna să repeți mecanic lecția pe care ți-o dădea el. La unele teste, corecturile lui erau cu greșeli gramaticale, ba mai mult, îmi tăia forma corectă a unui cuvânt și o înlocuia cu una greșită – și eram penalizată pe incompetența lui.

El era genul de profesor care nu accepta cadouri de ziua lui sau la final de an, dar care punea note mai mici din cauză că nu făceai pregătire cu el.

Publicitate

Din clasa a noua până în ultimul an, avea câte o zi în care ne întreba la ce facultăți vrem să aplicăm și ce dorim să facem mai departe. În primii doi ani am zis Dreptul, apoi Litere sau Jurnalism. În clasa a doișpea, când am zis de Facultatea la Jurnalism, s-a uitat la mine, a râs și mi-a spus: „Știi că nu o să scrii despre cât de frumoasă e toamna, nu?” Unei colege i-a zis că o să ajungă șomeră la ce alegeri profesionale are. Acum, fata aia lucrează în marketing.

Astea erau lucruri minore, înțepături. Lui i se pusese pata pe o colegă care voia să dea la Medicină și învăța în draci ca să ajungă acolo. Ei bine, ăsta o termina psihic. În clasa a doișpea, în primul semestru, a lăsat-o corigentă, cu toate că fata a învățat fiecare lecție. Nu exista săptămână în care să nu-i spună că, la ce capacități are, e imposibil să intre la Medicină. În ultima zi de liceu, când de media la Istorie depindea dacă intră sau nu în bacalaureat, îi dăduse un test rapid, pe care l-a corectat imediat. Îi scrisese pe foaie nota 3.

S-a dus la catedră, plângea și se ruga de el, iar el a luat bucata de hârtie, i-a modificat nota în 8 și i-a zis: „Am vrut să văd cum te sperii.” Din câte mai știu, a reușit să intre și la Medicină.

În albumul de final, sub poza mea cu fața roșie și ochii umezi, apare un vers din Bacovia: „Liceu, cimitir al tinereții mele.” Acum privesc în urmă cu amuzament și, alteori, când îmi amintesc de perioada aia, mă trec fiorii. Lucrurile se schimbă atât de greu în sistemul de învățământ, încât mă gândesc serios ca atunci când voi avea copii să îi înscriu la școli private doar ca să nu treacă prin toate abuzurile profesorilor și colegilor.

Tagged:

Bullying, scoala, profesori, Bacalaureat

Mai
multe articole similare
Bacalaureatul meu a arătat ca un comentariu absurd la română. Doar c-a fost real
Care-s facultățile din București la care intri fără să conteze prea mult notele de la bac
Tineri români care au copiat la bac mi-au zis ce se întâmplă cu adevărat la examen
Am vorbit cu 27 de femei din România ca să mă înțeleg pe mine și s-a lăsat cu lecții de viață
Schimbările Codului Fiscal o să-ți dea viața peste cap. Prețul țigărilor e doar începutul
Tipele astea luptă cu misoginismul românesc prin filme
Fotografii rare din lumea sportului așa cum nu o vezi în fiecare zi
5 moduri prin care școala românească te face un sclav al notelor