Am luat ayahuasca și-am înțeles de ce n-o să-ți rezolve traumele vieții în România. Dar poate ajuta

Despre șamani și ayahuasca, o poțiune străveche cu efect halucinogen folosită de populația din regiunile amazoniene, auzisem tot felul de povești. Cu cât mă apropiam mai mult de junglă, tot mai multe ajungeau la urechile mele.

Știam că e recomandat să ții dietă înainte să bei amestecul de ierburi: să nu mănânci carne, să nu bei alcool, să nu faci sex. Îmi devenise clar că poți avea parte fie de o experiență revelatoare, fie de paranoia și flăcările iadului. Sufăr de anxietate de când mă știu, așa că am umblat mereu cu mănuși când a fost vorba de halucinogene. În plus, auzisem de șamani care au abuzat călătoare și n-aveam nicio intenție să mă expun vreunui risc. Mai mult de un portofel șterpelit într-o cafenea nu pățisem nimic nasol în cei doi ani de călătorii prin America Latină și eram hotărâtă să păstrez tradiția.

Mi-am zis să mă las la voia întâmplării. Eu îmi văd de drum, iar dacă se-ntâmplă să dau de ayahuasca facem cunoștință. Pe parcurs, mi-am dat seama că, pentru mulți, o ceremonie cu ayahuasca e doar alta dintr-un șir de experiențe de călătorie.

„E puternică rău. Te ia de cap, te duce. Pe mine m-a ținut șase ore”, mi-a mărturisit un francez de 28 de ani într-un hostel din Chachapoyas, cu tonul unui copil care se dăduse într-o tiribombă. 

În același hostel am cunoscut un profesor de yoga, purtător de șalvari și hipiot cu acte-n regulă. Mi-a inspirat încredere, așa că l-am întrebat de experiențele lui de ayahuasca și dacă știe un șaman de încredere. Mi l-a recomandat pe Benoit*, un alt francez, botanist de profesie, care s-a mutat în jungla amazoniană acum 17 ani și nu a mai plecat. S-a căsătorit cu o femeie a cărei bunică făcea parte din populația nativă a locului, cu care are patru copii. „Benoit, il est super! Și nu îți ia banii pe care i-ai da într-un centru de medicină tradițională, are prețuri mult mai decente.”

Știam că pentru o săptămână de tratament în astfel de centre costurile nu scad sub o mie de dolari și eram convinsă că dacă cineva este atât de lacom să ceară banii ăștia, nu-i tocmai ce caut și am în față o altă industrie explotatoare de tradiții și exotism. 

I-am scris lui Benoit imediat ce-am ajuns în Tarapoto, unul dintre principalele orașe din jungla peruană și am stabilit, înainte de orice, o întrevedere pentru a ne cunoaște. Mi-a plăcut asta. Majoritatea șamanilor de care auzisem cereau sute de dolari pentru o ceremonie și nu își luau timp și pentru discuții cu clienții. Benoit, în schimb, a condus din satul în care locuiește până la hostelul în care stăteam doar ca să ne cunoaștem și să vedem pe ce lucrăm. 

Mi-a recomandat o dietă de ținut înainte de ceremonie – o săptămână de solitudine, fără telefon și socializare, fără sare, zahăr, acid sau alte condimente. Singurele alimente la care aveam voie erau orezul, bananele platan, lintea, cartofii, alunele crude și ovăzul. Mai trebuia să iau o carte cu mine, de preferat una cu conținut spiritual. 

M-a întrebat dacă am o problemă anume pe care vreau să lucrez. Ha! O problemă?! Nu-mi ajung degetele tuturor oamenilor din hostel, cu personal cu tot, ca să-mi număr problemele la care am de lucrat.

Am zis de problemele mele cu somnul, iar Benoit m-a întrebat dacă vreau să vorbesc despre relația cu familia mea. Dacă voiam! Păi cum nu? E subiectul meu preferat. M-a ascultat atent, apoi mi-a vorbit și de el. Mi-a povestit că avea probleme foarte mari cu alcoolul când a ajuns prima dată în Iquitos, locul unde și-a cunoscut maestrul, un indigen nativ lângă care a stat și de la care a învățat 15 ani despre plantele medicinale. Lui îi datora vindecarea. 

Urma să merg în Chazuta, un sat aflat la două ore de Tarapoto, pe domeniul unui tânăr care încearcă să pună pe picioare, împreună cu prietena sa, un centru medicinal. Ei aveau să-mi procure mesele frugale care se terminau cel târziu la două după-amiaza, ca să-mi lase stomacul gol seara, când aveam să cinez doar o băutură obținută preponderent din plantă de verbină, pentru tratarea insomniilor și a anxietății.

Ne-am revăzut într-o miercuri și am pornit-o către Chazuta pentru începerea tratamentului cu o purgare de tutun, orice ar fi însemnat asta. Drumurile rutiere prin jungla înaltă a Amazonului sunt superbe, străjuite de-o parte și de alta de dealuri luxuriante, plantații de palmieri de toate soiurile, adăposturi create din lemnul înalților copaci, dar eu nu puteam să mă bucur de nimic pentru că eram înlemnită de frică. Mă aflam la capătul lumii în mașina unui bărbat cu care vorbisem o singură dată și, deși primisem undă verde de la toată gașca de rezidenți permanenți din hostel care-l cunoșteau, îmi răsunau în minte toate poveștile pe care le auzisem despre șamani perverși și abuzatori. 

Probabil teama mea umplea tot aerul mașinii pentru că discuțiile erau inconfortabile, iar tăcerile la fel. Benoit își aprindea adesea câte-o mapacho, adică o țigară fără filtru dintr-o foaie de hârtie care împăturește un soi local de tutun ce conține de zece ori mai multă nicotină decât tutunul obișnuit. E una din plantele cele mai venerate în tradițiile precolumbiene andine și amazoniene, asociate cu vindecarea, învățătura și divinul.

Benoit a lăsat mașina la vreo zece minute de locul unde aveam să-mi petrec următoarele zece zile și am luat-o pe jos, cu un ghiozdan de 20 de kilograme în spate. Acolo, am cunoscut gazdele și am fost condusă într-o căbănuță rudimentară din lemn acoperită cu plasă de insecte.

Ceremonia tutunului, ca cele de ayahuasca care aveau să urmeze, se petreceau în ceea ce, în limbajul locului, se cunoaște drept maloca – casa comunală ancestrală, o construcție circulară, înaltă, cu acoperiș conic de frunze uscate de palmier împletite. L-am urmat în maloca pe Benoit, care aducea o cană umplută cu o băutură de culoare obscură, aproape neagră și un lighean. Eu am adus un vas mare de plastic umplut cu doi litri de apă.

„Trebuie să bei fiertura aceasta de tutun. Știu că nu-i plăcut, dar o să-ți adune răul din minte și din corp și o să-l scoată afară, curățându-te înainte de începerea dietei.”

Am dat-o pe gât din multe înghițituri, convinsă că n-am trăit ceva mai scârbos și mai respingător în viața asta, în timp ce m-am întrebat de sute de ori pe minut de ce naiba mă supun unei asemenea torturi. M-am întins apoi pe spate, mi-am așezat mâinile pe abdomen și am așteptat să mor. Benoit m-a înștiințat că urmează să vomit, dar că ar trebui să beau tot vasul cu apă. 

I-am răspuns că nu simt nimic ce ar aduce a vomă, dar că mi-a crescut temperatura cu cel puțin un grad, sunt amețită și tot ce vreau e ca substanța aia vâscoasă să iasă din mine. A zâmbit părintește, m-a asigurat că o să vomit și s-a pus pe cântat ceva ce părea să fie o odă adusă tutunului. Două ore să fi durat tot ritualul. Când el nu cânta, iar eu nu mă văitam, vorbeam despre „moșteniri” imateriale de familie, traume transgeneraționale, importanța iertării și drumul lung al vindecării. 

Am aflat că, la fel ca tutunul, ayahuasca te face să vomiți, iar actul acesta are rol de purificare și că cea mai mare parte a procesului este munca de reflecție, de înțelegere de sine și iertare pe care o faci tu cu tine. Că plantele medicinale, halucinogene sau nu, te pot ajuta să te vindeci biologic, îți pot arăta lucruri din istoria ta personală sau din cea a familiei tale pe care mintea, într-o stare de conștiință ordinară, nu le poate vedea sau înțelege. Dar că, pentru a se produce o schimbare viscerală, e nevoie și de efortul personal, de zi cu zi. 

Am mai aflat că planta rămâne în interiorul tău, iar spiritul ei continuă să lucreze mult timp, luni de zile, poate chiar un an-doi după terminarea ceremoniei. Că îi poți cere lucruri, dar că o să-ți ofere mai degrabă ceea ce ai nevoie, prin experiențele pe care le vei avea, oamenii pe care îl vei întâlni și înțelegerea pe care viața ți-o va aduce.

Am vomitat. Am încercat să o fac discret și fără zgomote, să fiu o doamnă chiar și în împrejurări atât de neprielnice. Când credeam că totul a luat sfârșit, mi-a mai adus puțină băutură de tutun și un alt litru de apă. Am luat-o de la capăt. Mă surprindea și amuza în același timp privirea analitică pe care Benoit o arunca ligheanului plin, ca și cum ar fi ghicit în el ceva ce eu n-aș putea să știu, adăugând aprobator și serios: „está bien, esto está bien”.  Ce era bine? Culoarea densă și închisă era un semn că ieșise tot sau aproape tot, ceea ce însemna că procesul fusese unul eficient.

„A ieșit ușor, n-ai avut probleme. Înseamnă că tutunul n-a avut așa mult de lucru.”

Nu am înțeles ce-a vrut să zică decât peste două zile, când am participat la o altă ceremonie de purgare împreună cu altcineva care a băut nu doi, ci patru litri de apă, pe care corpul îl expulza după sforțări ca de iad și-o tuse care credeam că o să-i facă venele să explodeze. Tutunul rămânea înăuntru, îi dădea frisoane și îl făcea să transpire lac, iar în lighean ajungea doar apa îmbibată de salivă. Două ore a durat toată tortura, iar eu am asistat cu bucuria meschină a gândului că am avut parte de o purgare atât de cuminte. Am aflat că tutunul a avut mai mult de lucru în cazul lui pentru că venea după o perioadă tumultoasă.

Încă mă cutremur la amintirea primei nopți. Am adormit liniștită, cu dopuri de urechi, ca să nu mai aud sunetul permanent al junglei – insecte amazoniene și vorbărie de maimuțe. Pe la 10 jumate am sărit din pat ca arsă, trezită de zgomot de oameni și lumina lanternelor. Zeci de gânduri m-au fulgerat într-o secundă. Am paralizat pentru că mi-am închipuit că ar putea fi bărbații din sat, pe care îi salutasem de dimineață în drumul lor spre câmp, și care știau că acolo se afla o femeie singură.

M-am aflat atunci, probabil, cel mai aproape de un atac de panică. Nu m-am liniștit neapărat nici când mi-am dat seama că, de fapt, cineva tocmai se caza în încăperea de vizavi. Cabana se mișca la cea mai mică respirație, iar eu aveam nervii în pioneze, pentru că mi se spusese că o să stau singură. Vecinul de cabană se întorcea de pe o parte pe alta, se ridica, își rula cuie și le fuma. Era clar un om cu insomnii. Nu aș fi putut să adorm nici într-un secol și nu aveam nicio intenție să-mi petrec astfel următoarele zile.

Mi-am strâns catrafusele și am mers 300 de metri până la maloc unde dormea cel care trecuse prin purgarea infernală din timpul zilei. Am deschis ușa și m-am îndreptat spre una dintre saltele libere împrăștiate pe podea.

Nu pot spune exact dacă am visat, dacă imaginația mi-a jucat feste sau am văzut aievea, dar lumina Lunii a dezvăluit umbra unei tarantule pe salteaua mea. Nu știu nici dacă, pur și simplu, după atacul de panică și stresul prin care trecusem, nu avea unde să mai încapă mai multă frică în minte, dar nu m-am temut de păianjen. M-am așezat, m-am înfășurat cocon în cearșaf și am sperat ca nicio tarantulă să nu-și facă de cap pe pielea mea în ce mai rămânea din noapte.

M-am trezit tristă, disperată, și am început să plâng privind întinderea de junglă ca și cum toată frica și disperarea pe care le-am simțit vreodată s-au prăvălit grămadă peste mine.

Dietele nu sunt niciodată ușoare. Plantele îți pot arăta cele mai sumbre părți din trecutul tău sau al familiei tale și nu cred că ce s-a întâmplat azi-noapte a fost o coincidență. 

Problema solitudinii mele s-a rezolvat în decursul zilei, iar vecinul insomniac a fost de acord să doarmă pe saltelele împrăștiate pe podeaua malocăi și să mă lase în perfectă singurătate în zilele ce urmau. Încă îi sunt recunoscătoare pentru că prin mintea omului în perioade de austeritate și liniște se petrec multe. 

După cinci nopți și șase zile, momentul ceremoniei de ayahuasca m-a găsit cu puterile date la minimum, înfometată, dar calmă. Mersul îmi era lent, vorba la fel, iar atenția mult mai ascuțită decât în stare obișnuită. „Cu cât ești într-o stare mai curată, cu atât medicina poate pătrunde mai adânc și curăța răni mai profunde. Nu-ți face griji pentru lipsa de energie, ayahuasca o să-ți dea forță.” Așa mi-a spus Benoit și n-a mințit cu nimic.

La ceremonie am participat alături de alți doi tineri. Ca la purgarea cu tutun, fiecare avea alături o găleată și am fost asigurată că o să vomit.

Gustul băuturii a fost suportabil la prima porție, când simțurile nu funcționează la capacități galactice, iar mintea nu-ți este asaltată de culori, sunete și patternuri vibrante. Am fost adesea întrebată „ce am văzut”, dar cu greu aș putea închega un fir narativ. Așa cum am fost sfătuită, m-am întins pe spate și m-am lăsat purtată, fără să aștept nimic, având încredere deplină în Benoit și în faptul că eram în siguranță. 

Simțeam o gheară ca de animal care-mi prelungea mâna și cu care scormoneam în nisip.  De acolo scoteam amintiri despre care nu puteam apoi spune dacă au fost visuri din timpul vieții, proiecții ale imaginației mele, scene din cărțile pe care le-am citit sau, pur și simplu, scene din alte vieți trăite. Muzica lui Benoit căpăta vibrații pe care mai că puteam să le văd și să le ating și nu știam, pe alocuri, ce-i muzica lui și ce-i sunet de insecte. Vomitam din când în când și fiecare act purgatoriu era întâmpinat cu felicitări din partea celorlalți: „Así, Jan saca todo el mal.”

Benoit a cântat cu o forță care nu înceta să mă uimească. După șase ore, înspre două dimineața, a trecut pe la fiecare, ne-a suflat fum de mapacho și ne-a împroșcat cu băutura pe care-o purta într-o sticlă, alungând relele cu buchetul de chapaca, în timp ce continua să ne cânte.

M-a avertizat că-i foarte probabil ca spiritul plantei să se întoarcă oricând în mine, dar să nu mă sperii, îl pot trezi oricând dacă am nevoie. Și nu putea fi mai aproape de adevăr. Să fi adormit de vreo jumătate de oră când un val de energie mi-a cuprins tot corpul și niște convulsii în crescendo mi-au pus stăpânire pe bazin. Zvâcneam în mișcări eliberatoare și nu puteam scăpa de ideea că ce mă impulsiona era freamătul vieții, mișcările părinților mei atunci când m-au conceput și ale mele când am părăsit uterul.

Am mai participat la alte două ceremonii de ayahuasca și una de ciuperci înainte să părăsesc Amazonul. Ambele au fost pline de amintiri și senzații formatoare din istoricul vieții mele. Am avut la un moment dat o familiaritate aproape dureros de vie a senzației că nu vreau să iau parte la un act sexual, dar că nu am cum să spun nu. Că mi-e rușine. Am plâns mult atunci, atât din părere de rău de copila care a trăit toate astea, cât și din vinovăția faptului că mi-am permis să uit de ea. 

Benoit mi-a povestit că, odată când a băut o cană cu ayahuasca, a simțit exact ce simțea mama lui când golea câte-un pahar de vin și a înțeles perfect că alcoolismul lui este „moștenit”, nu neapărat prin ADN, ci și prin expunerea constantă la imaginea ei. În timpul unei alte ceremonii și-a văzut bunicul în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și a înțeles toată violența și durerea războiului care a făcut salturi peste cele două generații și a ajuns până la el.

Mai departe de trăirile intense din timpul tratamentelor, anul care le-a urmat a fost transformator. Așa cum am auzit adesea, planta nu îți dă întotdeauna ceea ce-i ceri, ci ceea ce ai nevoie. Eu i-am cerut un somn mai bun și mi l-a dat, dar asta-i nimic pe lângă toate răspunsurile pe care le-am primit în anul care s-a scurs de-atunci. 

Mă voi întreba însă mereu dacă plantele au avut un rol în toate câte-am înțeles despre mine în anul care-a trecut sau dacă acesta ar fi fost oricum cursul firesc al vieții.

*Numele a fost schimbat din motive evidente

Pe Iulia Hau o poți citi și în newsletterul ei La pas molcom.