Omul căruia criminali și violatori îi povestesc faptele lor oribile mi-a zis cum de încă rezistă

Complexul de închisori Tihar din New Delhi, cunoscut ca Penitenciarul Tihar, se întinde pe aproape doi kilometri pătrați în satul Tihar din New Delhi. Drumul spre închisoare e presărat cu farmacii și tarabe cu ceai și mâncare.

E greu să nu fii intimidat de prezența celui mai mare complex de închisori din Asia de Sud care găzduiește nouă închisori centrale controlate de Departamentul de Închisori din Delhi. Alte două complexe care se află sub jurisdicția aceluiași departament sunt Rohini, din nord-vestul orașului Delhi, și Mandoli, din nord-estul Delhi.

În iulie 2022, populația celor 16 închisori număra aproximativ 19 500 de persoane – cu mult peste capacitatea legală de zece mii. De când s-a deschis, în 1957, închisoarea Tihar a găzduit actori, milionari, activiști sociali și pe fiul unui fost prim ministru.

Închisoarea îl găzduiește de șase ani și pe Vivek Rustagi, un psihiatru de 43 de ani care se ocupă de sănătatea mintală a deținuților. După ce a absolvit un curs postuniversitar în psihiatrie în Delhi, în 2004, Rustagi a lucrat la Human Behaviour & Allied Sciences (IHBAS) – un centru unde sunt trimiși deținuții din Tihar cu probleme. Experiența lui la IHBAS și apoi cea full-time din închisoare l-a expus la deținuți din medii foarte diferite.

Rustagi își începe ziua de muncă la ora 10, după un drum de aproape nouăzeci de minute prin traficul obositor din Delhi. Predă telefonul mobil și alte dispozitive electronice echipei de securitate. Odată intrat, stabilește sarcinile zilei și începe să viziteze celulele cu deținuți în stări critice, însoțit de membrii mai tineri ai personalului.

„Munca în închisoare nu e niciodată previzibilă, pentru că apar mereu probleme medicale și administrative care trebuie prioritizate corespunzător”, a declarat el pentru VICE. „Uneori, ajung acasă la trei sau patru dimineața din cauza urgențelor. Abia apuc să ies în curte la o cafea sau o țigară.”

Jobul lui Rustagi e foarte divers și include consilierea deținuților, cât și diagnosticarea problemelor mintale de care aceștia se plâng. Șansele de a fi manipulat cu sânge rece de cele mai mari minți criminale sunt foarte mari. Jobul presupune și multe presiuni socio-politice. Mulți prizonieri susțin că sunt schizofrenici sau că suferă de alte probleme mintale grave, în speranța că vor scăpa de pedeapsa cu moartea.

„Pedeapsa cu moartea se dă ca deținutul să realizeze gravitatea faptei sale. Dar dacă e instabil mintal, oricum nu va realiza ce se întâmplă și nu se poate spune că s-a făcut dreptate.”

Deși Rustagi se confruntă zilnic cu astfel de cazuri, cel mai mult l-a tulburat interacțiunea cu persoanele arestate în 2012 pentru viol și crimă – în cazul unei fizioterapeute de 22 de ani care a fost violată de un grup de bărbați și bătută cu brutalitate într-un autobuz, după care a fost abandonată pe marginea drumului, alături de amicul cu care era, și lăsată să moară. Cazul a ajuns la știri în toată lumea și a ajuns să modifice legile din țară cu privire la viol, dar fără rezultate prea grozave.

Cazul a dus la execuția a patru dintre cei cinci deținuți, cu excepția unuia care s-a sinucis în închisoare. Al șaselea deținut, care era foarte tânăr la momentul comiterii infracțiunii, a fost trimis într-o casă de corecție pentru delicvenți juvenili după ce a fost condamnat pentru viol și crimă. A primit sentința maximă pentru juvenili: trei ani. Ceilalți participanți la crimă au petrecut câteva luni în închisoarea Tihar înainte să fie executați.

„M-am întâlnit cu fiecare dintre ei de două ori pe zi, timp de trei luni. A fost tulburător. Unul dintre ei susținea că e schizofrenic, ca să scape de sentință. A trebuit să renunț la orice prejudecăți și să ignor presiunea publică și să îl diagnostichez cât mai corect”, a zis Rustagi.

În timpul conversațiilor intensive cu violatorii, Rustagi a înțeles ceva din filosofiile lor dubioase. Unul dintre ei i-a zis lui Rustagi că victima avea nevoie de această lecție din cauză că ieșise noaptea târziu cu un bărbat.

Rustagi a prezentat în fața tribunalului un raport detaliat care confirma că niciunul dintre cei cinci acuzați nu avea probleme mintale grave. A explicat că există anumiți parametri obiectivi prin intermediul cărora își dă seama dacă o persoană minte, indiferent cât de inteligentă e aceasta. În plus, o persoană care pretinde că are tulburări mintale e mereu inconstantă în felul în care se prezintă și se poartă diferit în funcție de persoanele cu care interacționează – cu paznicii sau cu avocații, de exemplu. Și se poartă „normal” atunci când crede că nu e văzută de nimeni. În plus, mărturiile ei au tot felul de lacune.

„Trebuie să înțelegi că majoritatea infractorilor nu cred sincer că au făcut ceva greșit, pentru că sunt lipsiți de orice remușcare. Au crescut fără conștiință și au devenit sociopați. Așa că lucrurile anormale li se par foarte normale.”

El crede că închisorile sunt locuri unde se dezvoltă niște dinamici de putere foarte complexe, iar deținuții sunt extrem de prudenți cu privire la ce vor să dezvăluie despre ei, inclusiv traume din copilărie, vulnerabilități sau detalii despre crimă. „Nu vor să fie văzuți slabi, pentru că asta le afectează locul în ierarhia deținuților. Ideea e să le creez un spațiu sigur ca să-și poată împărtăși temerile, să îi asigur că nu voi dezvălui aceste conversații private nimănui din interior.”

De curând, Rustagi s-a confruntat cu un caz în care un bărbat și-a ucis cei doi copii după ce a pierdut casa, pentru că voia să-i scutească de o viață pe străzi, în sărăcie.

„Săracul om n-a vorbit luni în șir, era extrem de traumatizat”, a zis el. „L-am ajutat să înțeleagă că acțiunile lui nu erau atât de anormale cât să nu poată fi discutate. E important să creezi acel spațiu sigur și să îi faci să creadă că oricine poate avea o șansă la schimbare.”

Într-un alt caz, un bărbat care își ucisese soția nu era pregătit să-și lase copiii în grija rudelor cât timp era în închisoare. După mai multe ședințe de consiliere, am aflat că bărbatul fusese abuzat sexual în copilărie. De aceea refuza ca altcineva să aibă grijă de copiii lui, pentru că nu avea încredere în nimeni din cauza propriei lui experiențe.

Rustagi a zis că aceste cazuri nu implică criminali cu sânge rece, pentru că e vorba de oameni care au totuși remușcări și conștiință de sine. Pe când în cazul violului și al crimei din 2012, deținuții începuseră să-și creadă propriile minciuni. Rustagi a povestit că tot repetau că erau folosiți ca țapi ispășitori și că guvernul și media conspirau împotriva lor.

În cazul criminalilor cărora le lipsește conștiința, Rustagi crede că abordarea nu e reformarea, ci prevenția. Acești bărbați trebuie pur și simplu împiedicați să mai comită alte infracțiuni, inclusiv trafic de droguri, afaceri ilegale din închisoare sau accesul la arme precum cuțite de buzunar, cu care se pot răni sau îi pot răni pe alții din închisoare.

„Unii deținuți sunt închiși în celule de înaltă securitate. Când se agită și devin periculoși pentru ei înșiși, le controlăm agitația, fără să încercăm să îi tratăm, pentru că nu are sens. E tot ce putem face”, a zis Rustagi.

Un astfel de criminal e infamul „Măcelar din Delhi”, care și-a mutilat victimele și le-a aruncat corpurile în saci lângă închisoarea Tihar. Dar acest criminal în serie, pe numele lui Chandrakant Jha, are un comportament impecabil în închisoare, conform spuselor lui Rustagi.

„În mod interesant, nu e o persoană anti-socială, pentru că toate celelalte aspecte din viața lui erau normale, ba chiar plictisitoare. De aceea, ucidea oamenii foarte metodic, ca să nu-i afecteze rutina zilnică. Și-a recunoscut crimele deschis, cu sânge rece, și avea o plăcere sadică să dea detalii despre ele”, a povestit Rustagi.

Traiul în închisoare e adesea o experiență traumatizantă. E greu pentru un deținut să-și proceseze trauma, mai ales că e atacat mereu de ceilalți deținuți din cauza naturii infracțiunii sale. Rustagi a zis că deținuții care au agresat femei sau copii sunt adesea torturați de ceilalți deținuți.

„Cu câțiva ani în urmă, un bărbat a fost condamnat pentru că vindea fotografii pornografice cu femei și copii. A fost bătut cu bestialitate de ceilalți deținuți și a dezvoltat o tulburare numită catatonie. Nu mai putea clipi din cauza traumei severe și era extrem de stresat la fiecare audiere în tribunal.”

După ce consiliază criminali și violatori care nu au remușcări, cum se simte Rustagi când ajunge acasă? „E un job copleșitor și efectiv nu ai timp să procesezi totul și să le lași poveștile să te atingă.”

De curând, un doctor tânăr din echipa lui s-a triggeruit grav în timp ce se ocupa de cazul unui bărbat a cărui iubită se sinucisese, că și-a amintit de sinuciderea propriei lui iubite. Rustagi are mereu în jur alți șase-șapte doctori care îl asistă.

„De multe ori, când ne afectează un anumit caz, vorbim despre asta la un ceai sau la o țigară, după care ne desprindem și trecem la următorul, pentru că nu avem ce face. Ne validăm experiențele între noi. Închisoarea e neiertătoare și unele experiențe te afectează pe viață.”