Am lucrat într-un fast-food din București și m-am simțit ca un soldat întors de pe front

Spre sfârșitul clasei a zecea, mi-am falsificat niște scutiri și am chiulit o săptămână pe motiv de viroză respiratorie. Pentru că diriginta noastră era o doamnă drăguță și grijulie, într-o seară a sunat-o pe maică-mea să întrebe cum mă simt. Cum sănătatea mea nu putea fi mai bună, trebuia să plătesc cumva pentru această faptă. Long story short, mi s-a luat privilegiul de a merge la mare până nu-mi câștigam singur banii. Așa am ajuns la 16 ani să lucrez o lună la un fast-food din Pantelimon.

A fost primul meu contact cu piața muncii din România. Eram total nepregătit, dar nu a contat, avea maică-mea niște pile. Nu a trebuit să dau vreun interviu sau test, dar analizele au fost riguroase pentru că lucram în alimentație publică. Prima umilință a fost să mă duc cu borcanul cu căcat la analize, să vadă dacă nu aveam giardia sau alți balauri.

A doua, că a trebuit să mă tund. Aveam pe vremea aia o freza a la Nick Carter, frumos, elegant, cu cărare pe mijloc. M-a tuns o romă tânără și frumoasă pentru care am făcut un mini-crush cele 15 minute petrecute pe scaunul ei din frizeria de cartier. Mi-a făcut o freză gen soldat american, dar mi-a lăsat un moț în față. De vis, așa mi-a zis că arăt. Cel mai frumos lucru pe care mi-l spusese vreodată o femeie. Când am ajuns acasă, maică-mea a zis că arăt ca un cocalar și mi-a tăiat bretonul.

Am început să muncesc undeva în iulie. Cu juma de normă, că eram minor. Primele trei zile au fost un fel de basic training, opt ore pe zi. Corporațiile americane țin mult la proceduri și conduită, am aflat atunci. Mi-au dat uniformă și instrucțiuni de folosire. Prima și cea mai importantă: uniforma mereu curată și călcată, altfel erai penalizat. În back-office era o masă cu fier de călcat. M-a bufnit râsul, eu nu călcasem un ciorap în viața mea. Dar chiar vorbeau serios. Unei colege i s-a făcut milă de mine și m-a ajutat. Ulterior am luat uniforma acasă să mi-o calce mătușa-mea. Nici în ziua de azi nu știu să calc.

Cursurile teoretice ne erau predate de pe o casetă video. Am aflat lucruri extrem de interesante: cum ajunge cartoful pastă, apoi în pungă în congelator la -35 și de acolo direct în ulei la +200. Sau cum se asamblează un burger, câtă gheață se pune în cola, cum se curață o budă. D-astea.

Cele trei zile au trecut și am intrat rapid în pâine. Nu eram chiar cel mai fit adolescent și oboseam repede. Nu-mi plăcea absolut nimic din ce presupunea muncă și singura motivație era să nu mă fac de râs pe acolo. Nu aveai voie să stai degeaba niciun moment, pe principiul că mereu e ceva de făcut: pune mâna pe o cârpă și șterge tăvi, ia un mop și spală pe jos. Lumea alerga în jurul meu, oamenii dădeau peste mine. Nu eram niciodată unde trebuia să fiu, nu făceam nimic suficient de repede.

În fiecare zi erai repartizat la o stație diferită. Am început la cartofi. Era destul de simplu, dacă aveai grijă să nu te opărești în cuvele cu ulei încins. Aparatele alea piuiau când erau gata: îi scoți, îi scurgi, îi răstorni, apoi pui o tonă de sare pe ei. Îi scoți, îi scurgi, îi răstorni, apoi pui o tonă de sare pe ei. Și tot așa. Mi s-a zis că e foarte important să pui multă sare. „Știi de ce?", m-a întrebat conspirativ un manager într-o zi. „Dacă mâncarea e sărată, ți se face sete și mai iei ceva de băut.”

La grill, în schimb, nu era deloc amuzant. Acolo se făceau burgerii. Grillul arată ca o presă, cu partea de jos undeva la 250 de grade, iar cea de sus la vreo 175, dacă îmi amintesc corect.

Chiftele din carne erau păstrate într-un congelator la minus foarte multe grade. Luai nouă bucăți, le puneai ca la x și 0 pe suprafața grilullui și închideai presa. În trei minute erau gata. Le scoteai cu un fel de spatulă și le scurgeai de grăsime. Țineai bucata de carne cu spatula, puneai trei degete pe ea să nu cadă și o scuturai energic. Dar nu prea energic, că riscai să-ți lipești antebrațul de partea de sus a grillului. Nu existau mănuși. Mai toți oamenii care lucrau acolo erau arși pe mâini într-un fel sau altul. Ca să-ți mai alini durerea, mai băgai degetele în congelatorul de lângă stație. După două săptămâni, nu mai aveam amprente la trei degete.

La casa de marcat am stat foarte puțin. După ce am ambramburit câteva comenzi, au hotărât că nu e pentru mine. Așa că m-au trimis la curățenie. Inițial m-am bucurat. Cât de greu poate să fie, mi-am zis. Până am realizat cât de greu era - literalmente - nenorocitul ăla de mop. Iar într-un fast-food american nu poți să dai haotic cu mopul, normal că există o procedură și pentru asta. Astfel, cercetătorii americani au aflat că nu e destul de curat dacă nu faci forme de infinit cu mopul pe podeaua fast-food-ului. Când au constatat că nu sunt suficient de rapid și eficient, am fost retrogradat la „rolul secundar în echipa de mop” (chiar așa o numeau). Adică ăla care vine în urmă și vântură un mop uscat ca să nu alunece clientul.

Cel mai lejer era la șters și debarasat mese. Dar asta prindeam rar. În mod normal, clientul trebuia să își ducă singur tavă. Dar cum asta nu prea se întâmpla, le strângeam noi. Într-o zi, a venit pe terasă blondul ăla de la Body&Soul. Femeile din restaurant erau în extaz. Omul a tras vreo două ore de o cola medie și a umplut o tavă de mucuri de țigară. A fost plăcerea mea să strâng după el.

La programul de patru ore aveai două pauze de câte cinci minute. Și când zic cinci minute, vreau să zic fix cinci minute. Dacă se făceau șase, venea managerul după tine. În această pauză aveai dreptul la un pahar de 150 de mililitri de suc la alegerea ta, din partea casei. Până îți puneai sucul, alergai la vestiar să-ți iei țigările și ieșeai afară, mai rămâneai cu cel mult trei minute.

Aproape toți managerii aveau boală pe mine pentru că eram venit pe pile, așa că mă puneau des la treburile de căcat. Într-o zi, tipul de la pază a detectat un miros neliniștitor dinspre toalete. Pe cineva îl trecuse rău de tot și îi dăduse drumul în budă, pe lângă budă și pe pereți. Era epic. Aveam niște mănuși de unică folosință din plastic subțire, transparent, astfel încât simțeai foarte bine textura și temperatura lucrurilor pe care le atingeai. Am fost nevoit să adun manual mare parte din materialul degajat. Mi-a luat vreo oră să curăț tot și să nu vomit. După asta, mi-am luat o pauză lungă, adică zece minute, și două pahare de suc. Nu a comentat nimeni nimic.

Altă dată m-au pus să spăl toate geamurile exterioare. Asta de obicei o făceau mai mulți oameni, dar ei s-au gândit cumva că eu singur o să mă descurc. În soare, la 35 de grade. Normal că exista o procedură strictă și pentru spălatul geamurilor: fiecare segment trebuia făcut dintr-o mișcare continuă, în timp ce urcai și coborai pe o scară, dar fără să pierzi contactul cu geamul. Altfel, lăsai urme. Pentru că era extrem de cald, până ajungeam eu jos, se usca partea de sus. Trebuia să o iau de la început. După ce am terminat primul geam, mi s-a zis să-l fac din nou că nu era bine.

Într-o zi, la sfârșitul turei, nu mi-am mai găsit tricoul la vestiar. Îmi plăcea foarte mult, mi-l luasem dintr-o alocație. Cineva deschisese forțat vestiarul și îl luase. Am raportat la management, s-a lansat o investigație, au fost scotocite toate dulapurile, au fost interogați suspecți. Toată lumea ridica din umeri. Tricoul nu a fost găsit. M-am întors acasă în cămașa de la uniformă. Pe lângă umilința de a merge pe stradă în culorile companiei, era strict interzis să mergi în uniformă de lucru pe stradă. Dar au făcut o derogare și m-au lăsat să plec așa.

Când stai în Pantelimon, să lucrezi la fast-food nu e chiar cel mai gangsta lucru pe care îl poți face. Acum e un lucru normal ca tinerii să lucreze, dar atunci eram singurul de vârsta mea care făcea asta. Eram o curiozitate, un fel de animal exotic de care oamenii se tem pentru că nu știu ce e, dar se simt inevitabil atrași. Așa că, deși mi-am luat o grămadă de miștouri pe tema asta, se simțea și o oarecare urmă de admirație.

Salariul pe o lună, la juma de normă, era opt sute de mii de lei vechi. Da, 80 de lei în banii actuali. Doar că eu, pentru că nu am ieșit bine la pontaj, am luat numai 625 de mii. Mi-au ajuns fix pentru pereche de blugi Prodigy și o șapcă Nike fake de la o tarabă din Constanța.

Toamna, când m-am întors la liceu, o ardeam ca un soldat întors de pe front care a văzut lucruri și a îndurat multe, dar nu vrea să vorbească despre asta. Dar sincer, experiența m-a schimbat. După ce treci printr-o perioadă de disconfort psihic presărat cu suferință fizică de diverse feluri, ajungi să apreciezi mai mult lucrurile simple din viață.