M-am angajat la o șaormerie din România ca să-ți arăt ce înseamnă exploatarea angajaților

„Acum o iei în mână și o strângi ferm, ca pe o măciucă”, mi-a zis una dintre angajatele mai vechi. Și așa am intrat în lumea rulatului de șaorma.

„Credeți-mă, e un loc de muncă foarte bun! Faceți naveta o dată la trei zile, curățați un birou și o baie și apoi vă întoarceți acasă. Nu vă ia nici măcar patru ore. Plus că e un loc unde lucrează patru băieți, fiecare la câte un calculator. Câtă mizerie pot face?”, îi propun la telefon doamnei Marinescu*.

„Nu știu, să vorbesc cu soțul și vă anunț”, îmi răspunde expeditiv. „Bine. La oferta de la abator v-ați mai gândit? Vă dau câte un pachet de carne săptămânal, transportul e asigurat cu mașina firmei, salariul e...” „E frig!”, mă întrerupe. „Unde?” „La abator. E frig în abator, nu vreau să lucrez acolo!” Mai fac o ultimă încercare și o întreb dacă a mers la interviul de la Profi pe care îl avea stabilit. „Mi-au zis că nu angajează persoane de etnie”, apoi îmi închide scurt.

Publicitate

Lucram într-un ONG ca mediator pe piața muncii, iar doamna Marinescu era una dintre zecile de persoane din medii defavorizate pe care încercam să le ajut să-și găsească un job. În cele trei luni cât am lucrat acolo am primit refuzuri pe bandă rulantă și ar fi fost simplu să cad în povestea cu „oamenii care pur și simplu nu vor să muncească”.

Problema e mai profundă de atât și are legătură atât cu situația dificilă în care se află mulți români, cât și cu oferta de joburi. În acea zi mi-am dat seama că nu înțeleg mai nimic din nevoile acelor oameni.

And just like that, mi-am dat seama cât de puține lucruri înțelegeam, de fapt

Pe doamna Marinescu n-am întâlnit-o niciodată. Am înțeles că era apăsată de niște datorii făcute de bărbatu-său, dar n-am insistat pe subiect. Știam din dosarul ei că are 45 de ani, opt clase absolvite și că în ultimii trei ani a fost culegător sezonier de măsline. Mai știam că locuiește într-un sat și caută un loc de muncă part-time aproape de casă pentru că are grijă de o mătușă, fără să fie asistentul ei personal în acte. Cu alte cuvinte, avea toate datele care să o plaseze în categoria „greu angajabil”. 

I-am spus că nu e așa mare lucru să faci naveta o oră până la muncă, în condițiile în care eu făceam cinci minute pe jos până la birou. Sau că mi se pare pont să faci curat de două–trei ori pe săptămână după niște oameni, când eu abia strângeam dezordinea de acasă. Îi povesteam de oferta de la abator în timp ce mă balansam într-un scaun de piele și reglam temperatura de la aerul condiționat din birou. Și nici nu-mi dădeam seama de asta.

Dacă mă întrebi acum, n-o să-ți zic că joburile alea erau de vis. Atunci însă, chiar credeam că erau bune pentru doamna Marinescu din județul Vaslui, de parcă era un altfel de om, unul care poate munci fericit în orice condiții. Evident că mie una nu mi-a trecut prin cap vreodată să lucrez la un abator, mai ales după ce am încercat de atâtea ori să renunț să mănânc carne, din milă față de animale. 

Publicitate

Povestea cu supermarketul, deși m-a revoltat, tot nu pot să spun că o înțelegeam în totalitate. N-am fost niciodată discriminată la angajare sau cel puțin nu din câte știu. 

Am râs atât timp de politicienii picați din altă lume când, în fond, nu păream să fiu mult diferită față de ei. O țară întreagă l-a arătat pe Florin Cîțu cu degetul când nu a știut să spună cât e prețul pâinii, dar adevărul e că de mult nu m-am mai uitat la preț când am cumpărat ceva. Și ca mine știu că sunt mulți. 

Asta nu înseamnă însă că am fost crescută în puf, ba din contră. Am 24 de ani, lucrez de la 19, și fac voluntariat de la nouă ani. Am avut și câte două joburi în același timp sau câte trei part-time-uri. Am tras tare și câte 13–14 ore de muncă pe zi, fără să mai pun la socoteală și că în timpul ăsta am terminat și studiile. Cu toate astea, am fost ferită de munca grea și asiduă pe care doamna Marinescu a făcut-o probabil toată viața ei. 

Deși m-am ridicat pe forțele proprii și am muncit foarte mult, am avut totuși parte de extrem de mult noroc și de o bază solidă de la care să plec. 

Ca să încerc să mă pun în pielea majorității angajaților români, am ales să fac un experiment și m-am angajat la o șaormerie – am avut astfel ocazia să simt ce înseamnă exploatarea de către patronașul român zgârcit și avid după avere.  

Primul pas ca viitoare angajată la șaormerie

Știam ce caut – un job pentru care nu îți trebuie nici calificare și nici experiență. Preferabil e să fie și super prost plătit, ca să simt și austeritatea financiară. Nu a fost greu să găsesc ceva care să corespundă cerințelor mele, având în vedere că aproximativ 25 la sută dintre angajații din România câștigă minimum pe economie. M-am orientat către HoReCa, domeniul unde salariile abia depășesc – cu mult noroc – două mii de lei net, iar exploatarea e ca la ea acasă.

Provocarea a fost la angajare, pentru că supracalificarea mea nu mă ajuta deloc. Așa că primul pas a fost să șterg absolut orice activitate profesională din CV. Apoi, mi-am schimbat numele de pe Facebook, am trecut conturile pe privat și pentru câteva câteva luni m-am prezentat lumii cu al doilea prenume – Adina, care a devenit în scurt timp un alter ego. După care am inventat o poveste de viață.

Am zis că am absolvit doar liceul și am abandonat facultatea, pentru că până la 24 de ani am avut grijă de tatăl meu grav bolnav, care a murit cu o lună în urmă. Acum locuiesc cu mama mea pensionară și abia ne descurcăm cu banii. Cu alte cuvinte, am nevoie de job ca de aer.

Publicitate

Okay, poate am exagerat puțin cu macabrul poveștii. Ai mei sunt bine sănătoși și activi pe piața muncii, dar mi s-a părut mai realistă povestea asta decât dacă mă duceam la un fast-food și le ziceam că de mică am visat să fac șaorma, iar puiul prăjit în baie de ulei e viața mea. Le-am mai zis că am un iubit care lucrează pe șantier, că sufăr de gastrită cronică și de asta nu pot mânca șaorma în fiecare zi.

Ce a început însă ca o minciună nevinovată a ajuns ca un basm de Petre Ispirescu după ce colegele au început să-mi pună foarte multe întrebări.

Măsurile anti-COVID și cele sanitare erau o glumă proastă

M-am angajat ușor. Cu povestea pregătită, timidă și modestă, am intrat în local și le-am zis că îmi caut de muncă. Șefa de sală Stela* m-a luat deoparte la o discuție. „Sper că nu ești studentă, nu?” a fost una dintre întrebări. Am aflat ulterior că te puteai trezi oricând cu ore suplimentare, așa că trebuia să nu mai am nicio altă activitate care să mă împiedice să vin la muncă.

„Vaccin ai?”, mă întreabă. Am răspuns afirmativ, din reflex. Era toamna lui 2021, iar șefii stăteau cu frica-n sân pentru că pe-atunci se vorbea de accesul la muncă doar pe baza certificatului verde. Mai mult de 80 la sută dintre cei care lucrau acolo erau nevaccinați, așa că o astfel de reglementare i-ar fi lăsat fără oameni.

În realitate, nimeni nu dădea doi bani dacă te îmbolnăveai. Ipohondră de fel, prima mea grijă când am intrat în bucătărie a fost să aflu care sunt măsurile de protecție anti-COVID. În afară de măștile purtate la mișto, și un afiș pe care scria că dacă ai simptome să anunți superiorii, nici n-ai fi zis că e pandemie. „Acum se lucrează cu mănuși, înainte se mai făceau șaormele și fără”, mi-a zis Stela.

Într-o lună, nimeni nu mi-a făcut vreun training legat de măsurile sanitare care trebuie respectate în bucătărie. Deși nu am trecut printr-o pregătire, am fost pusă să semnez niște acte care atestau că mi s-au explicat de toate, inclusiv aspecte care țin de protecția muncii. 

Publicitate

Era o oarecare discriminare între angajatele mai noi și cele mai vechi – a doua categorie era scutită de la unele reguli. Mirela*, de exemplu, una dintre angajatele vechi, nu avea tot părul ascuns sub șapcă ca noi, începătoarele, ci purta doar un cozoroc și un coc lejer, în mijlocul capului, din care îi ieșeau fără stres șuvițele. Despre Mirela pot să mai spun trei lucruri: îi plăcea să poarte masca doar sub nas, să dea ordine și să terorizeze pe cine avea ea chef din bucătărie, inclusiv pe mine. Îmi era superioară ierarhic? Nu știu. Nici până azi nu am aflat. 

De altfel, de la șefa de sală până la femeia de serviciu, rar vedeam pe cineva care să poarte masca corect, pe nas și pe gură. „Probabil am avut mai mulți COVID, dar cine crezi că s-a testat?”, mi-a zis Mirela într-o zi. Am vorbit cu ea în contextul în care o colegă venea deja de o săptămână răcită și tușea la muncă. „Am să-mi fac mâine testul”, spunea ea în fiecare zi. 

În prima zi la șaorma mi s-a făcut rău, am înfundat WC-ul și am inundat vestiarul

Prima zi de muncă a fost miercuri, 27 octombrie 2021. M-am trezit la 6, ca la 7 să fiu gata schimbată pentru tură. Mi s-a cerut să vin cu pantaloni negri și șlapi de cauciuc. Șefa de sală mi-a dat o șapcă, un tricou polo verde și un șorț de bucătărie și mi-a făcut semn să mă schimb în clădirea de alături, o sală de pariuri abandonată în care erau depozitate o parte din ingredientele care urmau să ajungă în șaorma. 

În interior erau câteva camere vai steaua lor. Cum intrai dădeai de o masă jerpelită și două scaune jegoase – aia era zona de odihnă. O cameră fusese transformată în una frigorifică, în care erau depozitați sacii cu varză, ceapă, roșii și restul de ingrediente care se foloseau la prepararea mâncării. În capăt era vestiarul, care avea niște rafturi de pal unde să-ți pui lucrurile. Am fost avertizată de colegele mele să am grijă, că „tot se fură”. Le-am mulțumit că mi-au zis și atât. Lucrurile le-am lăsat tot acolo că unde în altă parte aveam să îmi pun boarfele?

În bucătărie era extrem de cald și plin de tot felul de mirosuri. Într-un spațiu de 15 metri pătrați erau un grătar, patru rotisoare de șaorma, două friteuze de carne, una de cartofi, două frigidere mari, patru frigidere mici, vitrina cu ingrediente, spațiu de depozitare pentru lipii, o saladetă pentru grătare, un blat de preparare șaorma, hote, casă de marcat, trei chiuvete, încă un frigider cu ingrediente și în jur de zece persoane care lucrau cur-n-cur la foc automat în bucătărie. După ceva timp, la mirosurile de prăjeală și grătar începea să se adauge cel de transpirație, pentru că n-aveai cum să nu miroși a urs după atâtea ore muncite în nădușeala aia infernală.  

Pentru că uleiul stătea încins toată ziua, de la 7 dimineața la 10–11 seara, când se făcea curat, mirosul devenea insuportabil. Așa că în prima zi mi s-a făcut foarte rău, de am avut nevoie de câteva minute bune de stat afară, în frig, ca să-mi revin. 

Publicitate

Primele două zile am fost chemată doar câte opt ore la muncă, deși mi s-a spus că programul era de 12 ore pe zi cu 24 de ore pauză. Când șefa de sală mi-a zis că vin doar opt ore, a spus-o de parcă am primit cine știe ce privilegiu, când, de fapt, eu am fost chemată două zile la rând, adică 16 ore, fără nicio zi pauză între.

La finalul zilei eram oricum ruptă de oboseală. Dacă aveai de mâncat, te ascundeai într-un colț și înfulecai două bucăți de carne la botul calului și apoi fugeai din nou la rulat. Unii se mai duceau în vestiar să se odihnească, dar nici acolo nu puteai să stai mai mult de câteva minute, mai ales că erau camere peste tot.

În prima zi de muncă am făcut o singură pauză de pipi, pentru cinci minute. Am mers la toaleta din vestiar, că n-am știut că există alta. Când să trag apa – surpriză! – țeava de la WC era fisurată și odată cu jetul de apă s-a spart de-a binelea. Așa se face că am inundat tot vestiarul. Degeaba m-am chinuit să șterg cu șervețele, că situația scăpase deja de sub control. Panicată, am chemat-o pe femeia de serviciu, care m-a apostrofat că de ce am folosit toaleta din vestiar și nu pe cea din bucătărie. Până la finalul zilei, a venit cam toată lumea să mă avertizeze să nu mai folosesc WC-ul din vestiar.

În a doua zi de muncă am aflat cât de importantă e „măciuca” la casa omului

Deși în bucătărie erai pus să faci de toate – să prepari mâncarea, să tai șaorma, să o umpli, să o rulezi, să preiei și să dai comenzile, să mături și să faci curat, să pregătești ingredientele la început de tură și să lustruiești toate vitrinele la finalul ei – nu primeai nicio indicație concretă despre cum să faci toate lucrurile astea. 

„Acum o iei în mână și o strângi ferm, ca pe o măciucă”, mi-a spus doamna Grațiela*, una dintre angajatele mai vechi, ca să-mi explice cum să rulez corect o șaorma. „Să o ce?!”, am întrebat-o cât mă gândeam că n-am auzit bine. „Las-o, că nu știe ea de astea”, a intervenit o colegă. „Cum adică? N-ai luat niciodată o măciucă în mână?!”, m-a întrebat doamna Grațiela contrariată. Și uite așa, deodată bucătăria dezbătea viața mea sexuală și probabilitatea de a mai fi virgină la 24 de ani. Glumele cu tentă sexuală și apropourile erau la ordinea zilei și, chiar dacă nu sunt o persoană pudică de fel, asta mă făcea să mă simt extrem de inconfortabil. 

Înainte de pandemie, șaormeria funcționa non-stop, iar colegii lucrau în ture de dimineață, prânz sau noapte. Restricțiile au schimbat programul. Munca începea la 7 cu pregătirea ingredientelor, la 9 se deschidea, după ora 21 se închidea și fetele rămâneau la curățenie încă una–două ore. Cele care erau mai vechi erau chemate să muncească toată ziua, adică aproape 16 ore. 

De mai multe ori le-am văzut pe colege cum abia se țineau pe picioare din cauza oboseli. Le era rău, aveau amețeli și dureri de cap. Culmea, mereu când una din ele ajungea să plângă, la propriu, din cauza oboselii, celelalte râdeau și îi spuneau că e „nefe”. Am văzut-o pe una dintre ele albă la față, cu ochii în lacrimi și mâna la frunte. Și-a lăsat șorțul deoparte, a ieșit din bucătărie și s-a oprit în prima farmacie pe care a găsit-o. S-a întors după câteva minute și ne-a zis că-i sărise tensiunea aproape de 160. „Știi ce ai tu, măi fată? LAP. Adică lipsă acută de pulă. Așa se spunea pe vremea mea”, i-a zis zeflemitor șefa de sală.  

Șaorma cu de toate, mai ales bullying și urlete

N-am înțeles de ce în șaormeria aia se urla mai ceva ca în bucătăria lui Gordon Ramsay și de ce mâncarea trebuia neapărat pregătită într-o isterie generală. 

Până și clienților li se părea dubios cât de repede le livram șaorma, în condițiile în care o comandaseră cu nici câteva secunde în urmă. Între noi fie vorba, aveau toate motivele să fie suspicioși. Șaormele se pregăteau încontinuu. Se întindeau mese cu câte nouă–zece lipii care erau umplute toate deodată. Dacă nu se dădeau suficient de repede, șaormele făcute erau depozitate în cuptorul cu microunde sau sub fereastra comenzilor. Când clientul nu era atent, se lua șaorma din cuptor și se dădea comanda ca și cum era proaspăt făcută.

M-am mirat că patronii nu ziceau nimic despre această practică. De știut, știau sigur pentru că locul era împânzit de camere de supraveghere care îți urmăreau fiecare mișcare, ca la Big Brother. Această supraveghere continuă era unul dintre principalele motive de teroare. Din spusele fetelor, patronul se uita pe camere să vadă inclusiv dacă respecți ordinea „corectă” de punere a ingredientelor, lucru care mi se pare o prostie. Ce se întâmplă dacă pun carnea înaintea cartofilor? Le scade valoare nutrițională?

Tot din poveștile colegilor am înțeles că patronul făcea scandal din orice – dacă puneai mai multă carne decât trebuia, dacă te prindea cu telefonul în mână, dacă scoteai gălețile cu maioneză și ketchup și le vedeau clienții, dacă îți puneai prea mult în farfurie și după aruncai la gunoi, dacă nu stăteai în picioare ca prostu’ în fața tejghelei chiar dacă nu aveai clienți la rând și tot așa. 

Publicitate

Adevărul e că nu eram vreun talent în rularea șaormei – ce reușeam să produc semăna mai degrabă cu un kürtös umplut până la refuz. În plus, reușeam să dărâm cam tot ce atingeam. Nivelul de miserupism creștea cu cât eram tratată mai rău pentru greșelile mele. Nici nu pot să număr pe degete de câte ori s-a urlat la mine, de câte ori am fost înghiontită, dată la o parte de la masa de lucru și chiar jignită.

De la șaorma la coada măturii

În a patra zi de muncă eram în tura de seară. Asta înseamnă că am venit la muncă la ora 12, am lucrat până la 21 și până pe la 23 am făcut curățenie. Dacă la făcut șaorma nu mă descurcam, la curățenie eram un dezastru. Până atunci, reușisem să fentez acest aspect al vieții, pentru că am locuit mai mereu cu persoane mai ordonate decât mine care acceptau să se ocupe ele de curățenie, în timp ce mie îmi reveneau alte taskuri.

Uite că s-a terminat smecheria și m-am găsit în situația de a participa activ la curățarea bucătăriei de la șaormerie. Și cum mozoleam eu acolo o vitrină, mă observă doamna Grațiela, care m-a comentat în public: „Ia uite-o ce face! Cum, măi, să-ți iei o asemenea femeie? Eu nu înțeleg de ce se mai însoară bărbații în ziua de azi. Păi, cu una ca asta care nu știe nici pe ce lume se află, n-are habar nici să facă mâncare, nici să facă curățenie, te-ai legat la cap toată viața ca prostul. Decât o muiere care să stea, mai bine îți iei o statuie”. Practic, m-a anulat ca femeie. Din acel moment puteam fi acuzată de purtare ilegală de vagin.

Publicitate

Mi s-au aruncat atâtea jigniri și reproșuri că într-o zi un coleg a răbufnit la adresa doamnelor: „Decât să o certați atâta, puneți mâna și arătați-i cum se face, că nimeni nu s-a născut învățat!”

Nu eram singura în situația asta. Iuliana*, una dintre fetele care lucra acolo, era constant hărțuită pentru că, la fel ca mine, se mișca mai greu. „N-am loc de tine!”, „Cât mai ai de gând să bagi în tine?”, „Când intri în bucătărie, nu mai poate să se mai miște niciunul!”, „Scoală, fă! Dormi în papuci?” sunt o parte din lucrurile pe care le-am auzit, adresate ei. La orice jignire, lăsa capul în jos și își vedea de ale ei. 

Eu puteam să tac. Prima dată când mi-a sărit muștarul a fost după pistonările Mirelei. De când am zărit-o prima dată am simțit că nu mă place, ceea ce, sincer, nu îmi păsa prea tare. Mă enerva în schimb că mereu țipa la mine din orice. După ce s-a luat de o doamnă în vârstă care prepara ingredientele și sosurile pentru că m-a primit s-o ajut cu tăiatul n-am mai rezistat și i-am spus că nu tolerez să se comporte cineva în halul ăsta cu mine.

În ziua aia, nu mi-a mai adresat niciun cuvânt. În schimb, când am făcut o pauză de zece minute să merg la farmacie, a sunat-o pe șefa de sală și i-a zis că am părăsit locul de muncă fără să anunț și că am plecat acasă. Șefa de sală m-a sunat pusă pe scandal. Ghinionul ei că și eu eram în aceeași stare.

N-am mai făcut mulți purici pe acolo și la scurt timp mi-am dat demisia, dar nu înainte de a le spune că ce fac ei se numește exploatare, că își bat joc de oameni și că le doresc cât mai multe controale pe cap care să constate ce se întâmplă, de fapt, acolo. 

„Dacă te întreabă cineva spui că nimeni nu lucrează mai mult de 12 ore aici, da?”

Ți-am zis că teroarea era ceva obișnuit în bucătărie. Noi eram terorizate de colegele vechi, cărora la rândul lor le era frică de șefele de sală. Toată lumea tremura la vederea patronilor, cărora, cred eu, le era frică de controale ca de dracu’. 

Am observat asta prima dată în ziua în care șefa de sală a fost avertizată că e posibil să vină un control de la ITM. M-a chemat și mi-a zis: „Dacă te întreabă cineva spui că nimeni nu lucrează mai mult de 12 ore aici, da?”. Am dat din cap afirmativ, chiar dacă știam că sunt pusă să mint. 

Legea spune că la un program de 12 ore cu 24 se acordă două zile libere consecutive pe săptămână. Aici nu se dădeau – munca era o zi da și una nu, la nesfârșit. Majoritatea colegelor lucrau și câte 15–16 ore pe zi și tot o zi liberă primeau. Faza e că puteai oricând să mai primești niște ore suplimentare de făcut, mai ales dacă stăteai la oraș, pentru că nu făceai la fel de mult precum colegii din mediul rural care aveau de prins ultimele mijloace de transport spre casă.

Majoritatea banilor se dădeau la negru, ceea ce nu știu cât e surprinzător pentru HoReCa. Orele suplimentare, de exemplu, erau plătite, dar nu știu cât de legal, în condițiile în care în contractul de muncă se specifica negru pe alb că nu vor fi efectuate ore suplimentare decât în cazuri de forță majoră. 

Oficial, eu m-am angajat în condițiile clasice: 40 de ore pe săptămână, minimum pe economie. Doar că neoficial, dar destul de direct, se adăugau orele suplimentare plătite pe lângă contract. Dacă te vei găsi în situația asta, e bine să știi o chestie importantă. Cu cât lucrezi mai multe ore pe un contract care stipulează o sumă, dar tu mai primești „la negru” ceva, asta înseamnă că oficial lucrezi pe mai puțin decât minimum pe economie. Și asta e o schemă care se practică de cele mai multe ori la munci care-ți rup în două spatele și demnitatea.

*Numele persoanelor menționate în articol au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.


Tagged:

salariu, horeca, shaormerie

Mai
multe articole similare
Am fost în piețele din București să cumpăr cireșe de bogați și am aflat de ce costă cât un rinichi
Cel puțin 5 șefi dubioși din România care m-au convins să mă apuc de freelancing
Jurnal de salariu: La 23 de ani sunt prof de istorie în București și fac un ban în plus din meditații
Ce am învățat despre români după ce mi-am dat în chirie apartamentul din centrul Bucureștiului
Toate lucrurile care nu s-au schimbat în cei aproape 7 ani de la Colectiv, în ciuda condamnărilor
Am vorbit cu Adrian Titieni despre cum e să joci în toate filmele românești
Am luat ayahuasca și-am înțeles de ce n-o să-ți rezolve traumele vieții în România. Dar poate ajuta
Ce n-o să-ți spună nimeni despre mutatul într-un cămin de stat din România când ești student