Mi-e groază de mor să adorm. Cum e viața cu clinofobie

„Somnul e fratele morții” e o construcție sintactică simplă care a fost unul dintre primele exerciții de traducere din manualul meu de greacă din liceu. E o expresie care mi-a rămas în cap, îmi amintesc de ea când înlocuiesc, din greșeală, „somn” cu „moarte” sau când rămân paralizată în pat de teamă că o să adorm.

Teama mea de a adormi se numește clinofobie. E o tulburare rară care poate apărea ca rezultat al tulburărilor de somn, de la paralizie nocturnă la coșmaruri, sau ca rezultat al unor traume nerezolvate.

„Peste nouăzeci la sută dintre pacienții cu sindrom de stres post-traumatic (PTSD) suferă de diverse tulburări de somn”, a zis Federica Pallavicini, cercetătoare și directoare a laboratorului Gamers VR Lab din cadrul universității din Milano. „Simptomele cele mai răspândite includ coșmaruri legate de traume, dificultate de a adormi și un sentiment de dezorientare la trezire.”

În cazul meu, nu are legătură cu insomnia: N-aș avea probleme să adorm dacă n-ar fi asaltul de adrenalină pe care îl simt chiar în momentul în care sunt pe cale să adorm. E aproape sigur că tulburarea asta ciudată are o origine traumatică, pentru că am început să sufăr de asta la scurt timp după moartea mamei mele, cam pe la vârsta de opt ani. Mama a murit noaptea, într-o cameră de spital, după o boală foarte lungă. Tata mi-a zis în dimineața următoare că s-a dus în timpul nopții și eu am crezut că s-a evaporat efectiv, în timp ce eu dormeam.

De atunci, clinofobia se manifestă ciclic, declanșată de episoade anxioase sau depresive. Există intervale care durează luni sau chiar ani de zile, dar mai devreme sau mai târziu știu că atunci când sunt pe cale să adorm, o să simt că mă voi dezintegra și mă voi agăța cu disperare de ultima fărâmă de conștiență. Corpul mi se încordează și rezistă oboselii, din gât îmi iese un „nu” disperat, ca și cum mă sufoc, iar brațele se întind în față ca să mă tragă din starea de inconștiență care mă cuprinde.

„Unele persoane trec rapid și ușor prin fazele adormirii, fără să țină minte nimic, iar altele sunt într-un du-te-vino și tot aduc la suprafață material și percepții alterate din subconștient”, a declarat într-une- mail Michele Colombo, cercetător al Departamentului de Științe Biomedicale al Universității din Milano, unde se ocupă de analiza undelor emise de creier în stările de conștiență alterate.

„De exemplu, unele fenomene hipnagogice (de exemplu, visele lucide) sunt interpretări ale eliberării tensiunii musculare și al controlului mușchilor antigravitaționali care are loc atunci când adormim”, a continuat Colombo. Senzația de cădere în gol pe care o avem chiar înainte să adormim e cauzată de cortexul cerebral care se activează, alertat de trunchiul cerebral care detectează o mișcare involuntară a corpului. „Mintea, care e pierdută în șiruri de gânduri hipnagogice și e deconectată de corp, reacționează la acest semnal de alertă și interpretează totul ca pe o cădere în gol.”

În cazul meu, tocmai această cădere mă terifiază și îmi declanșează frica de moarte.

După ani de psihoterapie și tratament medicamentos, sunt convinsă că în groaza aceea e ceva etern și de nezdruncinat și că o voi simți și când o să închid ochii pentru ultima oară. Ideea că ultimul meu gând va fi unul de groază mă distruge mai mult decât gândul că o să dispar pentru totdeauna. Am sentimentul că sensul vieții e foarte departe de mine.

În documentarul Heart of a Dog, artista și compozitoarea Laurie Anderson descrie ritualul practicat de budiști conform cărții tibetane a morților. În timp ce mori, călugării îți șoptesc la ureche să nu cedezi în fața fricii și să urmezi lumina cea mai îndepărtată, în loc să te grăbești spre cea mai apropiată, care te va readuce înapoi în samsara, ciclul reîncarnărilor. Îmi imaginez călugării ăștia ca pe niște moașe care te însoțesc spre o naștere fără simțuri, fără durere sau bucurie, și mă întreb dacă m-ar putea ajuta să îmi depășesc clinofobia care, la urma urmei, e doar anticiparea morții. Poate că e o speranță pe care o alimentez din cauza dezamăgirii legate de felul în care e abordată moartea în Occident.

După cum a explicat Chiara Teneggi, doctor specializat în filosofia minții și reabilitare oncologică la Asociația Onconauti din Bologna, „în istoria umană a existat o ruptură reală în relația omului cu moartea. Din secolul douăzeci, cultura occidentală a început să fie influențată de idei din existențialism și nihilism, care generează teamă și angoasă în ființa umană – mai ales ideile despre moarte. După ce a pierdut ideea de viață de după moarte, cultura noastră se leagă doar de prezent și de suprafață”.

Suprafața, aparențele, pot fi cât de cât controlate, „pe când gândul morții sau al unei boli grave nu lasă loc de nicio decizie, de nicio aparență”, a explicat Teneggi. „Astfel, cultura în care trăim ne oferă foarte puține instrumente pentru elaborarea sensului morții și a bolii. Pe scurt, cultura occidentală poate fi rezumată în două propoziții simple: nu e bine să vorbim despre moarte. Ne gândim la boală doar atunci când apare”, a adăugat Teneggi.

O a treia metodă de acceptare a morții, din experiența lui Teneggi cu persoane grav bolnave, e meditația, care ne învață să ne percepem propriile gânduri ca pe un zgomot de fond și, mai ales, „să nu ne temem de frică”. Asta mi-au zis mereu și terapeuții mei: că terapia îți învață creierul, chimic și emoțional, să nu se mai teamă de frică, să elimine frica anticipativă care declanșează panica. Așa te vei vindeca.

Dintre diversele abordări psihoterapeutice pentru fobii de origine traumatică, cel mai bine au dat rezultate terapia cognitiv-comportamentală și EMDR (acronimul în engleză pentru desensibilizare și reprocesare prin mișcarea ochilor). Această tehnică pentru tratatea simptomelor de PTSD și anxietate generală se bazează pe expunerea la stimuli care îi activează pacientului starea de anxietate și de panică. Tot pe această abordare se bazează și așa numita metodă VRET (expunere la realitatea virtuală), folosită pentru tratarea veteranilor de război care au participat la conflictele din Afghanistan și Irak.

„Realitatea virtuală e un instrument util pentru învățarea unor tehnici de relaxare, cum ar fi respirația ghidată și biofeedback-ul”, a explicat Pallavicini. Mai mult, prin această tehnologie, persoana poate pătrunde treptat în situația care a traumatizat-o, dar într-un context sigur și în prezența unui terapeut. Acest lucru are scopul de a procesa trauma la nivel cognitiv și de a dezvolta noi strategii de gestionare a ei, a continuat ea. Creată pentru tratarea soldaților care au ucis alte persoane sau au asistat la moartea altora, metoda VRET pare să fie foarte eficientă chiar și în fazele de antrenament care precedă plecarea soldaților în misiuni. Teama poate fi vindecată a posteriori sau a priori – cel puțin, așa arată statisticile.

Uneori, mă întreb dacă terapiile bazate pe expunerea la stimuli înfricoșători m-ar putea ajuta și pe mine. Există anumite programe de realitate virtuală pentru tulburări de somn, inclusiv un sistem dezvoltat de cercetătorii de la Royal Melbourne Institute of Technology, numit InterDream, care introduce persoana într-o instalație multimedia care creează faza dinainte de adormire, a explicat Pallavicini.

În ciuda progreselor în cercetare, nu-mi pot imagina o tehnică prin care să mă pot confrunta conștient cu pierderea conștienței. Mi se pare o contradicție în termeni. Pe de altă parte, ce e conștiența?

Din punct de vedere științific, e definită ca „prezența unei experiențe printr-un organism, dincolo de abilitatea de a reacționa, repertoriul comportamental și conținutul experienței”, a explicat Colombo. „Dar e foarte greu de studiat dintr-o perspectivă obiectivă, pentru că prezența unei experiențe conștiente e, prin definiție, subiectivă, accesibilă doar persoanei care o experimentează.”

În filosofia orientală, somnul și moartea sunt ambele experiențe care au loc în conștiență și, totuși, fenomenul conștienței e la fel de puțin cunoscut ca și moartea.

Eu văd o ruptură între conștiență și inconștiență din același motiv pentru care nu pot să meditez, oricât aș încerca, pentru că nu pot concepe să existe în același timp atât prezența mea, cât și detașarea mea de mine însămi. Dacă aș putea învăța ceva în momentele în care nu știu cine sunt și ce fac, poate că m-aș vindeca de clinofobie și nu m-aș mai teme de frică.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.