„Venim după cei ca tine!” Am fost victima abuzului, că unii bărbați români caută dușmani în ceilalți

Pe 1 octombrie, pe la 9 seara, am fost agresată fizic în metrou. Mă întorceam acasă de la lansarea revistei Cutra cu un teanc de șapte exemplare în mâini. Am luat metroul de la Piața Romană spre Piața Unirii. Eram într-unul dintre ultimele vagoane. Aveam căștile în urechi și muzica dată destul de tare. Mă energizam pentru un concert la care voiam să ajung după. Planul era să las revistele acasă și să plec mai departe. 

Între ultimele două stații am sesizat că un grup de trei bărbați face gălăgie în dreapta mea și unul dintre ei se îndrepta spre mine. Nu știu exact cu cât timp înainte începuse agresiunea verbală. Când am văzut că vine spre mine, m-am dat instinctiv un pas înapoi. Scoteam o cască din ureche când el m-a luat de brațe și m-a împins. 

Am căzut în genunchi, m-am izbit cu umărul de uși, iar revistele s-au împrăștiat pe jos. Mi-am pus mâinile pe după cap în încercarea de-a mă proteja de-o eventuală altă lovitură. Cât încercam să-mi ridic haotic revistele de jos în timp ce plângeam, auzeam pe fundal înjurături, în special legate de sexualitatea pe care ei asumau că o am. Nu purtam niciun semn distinctiv (steag, pin, sticker) din care puteau deduce acest lucru, dar mă prezint destul de neutru de gen. Nu că înfățișarea ar fi o justificare a abuzului.

Agresiunile verbale au continuat cât eu eram pe jos, în genunchi. Foloseau cu sens peiorativ „lesbiană”, „gay” și mă întrebau de ce nu îmi place pu*a, completând cu un „ești fată sau băiat?”

Am auzit „urmează stația Piața Unirii”, moment în care am încercat să mă ridic, dar mă tot împiedicam în fusta pe care o purtam. Am ieșit din metrou pe vocea unuia dintre ei care striga: „Venim noi după toți cei ca tine!”.

Am plâns tot drumul până acasă, unde mă aștepta un prieten care a stat cu mine până m-am mai calmat. 

Aveam spray cu piper la mine și m-am gândit să îl folosesc. N-am făcut-o de teamă că într-un spațiu atât de mic o să le fac rău și celorlalți pasageri.

Când bărbatul a venit spre mine n-am crezut o clipă că mă va lovi. Abia când am căzut în genunchi am realizat ce se întâmplă. Eram convinsă că va continua. Totul s-a întâmplat rapid și din păcate nu am apucat să procesez și să am vreun răspuns. Ce știu sigur e că nu le-am spus absolut nimic și nu i-am privit înainte să mă atace. 

Agresorii erau trei bărbați, la vreo 40 de ani, destul de înalți și solizi. Unul dintre ei purta și un steag al României pe umeri. Cel care m-a împins era cel mai mic dintre ei, dar clar mai puternic decât mine. Cât se întâmplau toate astea prin care am trecut, eram cu spatele la restul oamenilor. Nu știu dacă cineva a reacționat în vreun fel când am fost împinsă, dar ce pot spune cu certitudine este că nimeni nu a intervenit după.

Născută ca fată, mereu ai parte de agresiuni – am tot trecut prin așa ceva. De prea multe ori au fost verbale, câteva au fost atingeri „din greșeală”, iar altele au fost cele pe care agresorii ar fi vrut să le observ, de multe ori uitându-se în ochii mei. Toate acestea s-au petrecut în momente diferite ale zilei, în locuri diverse – pe stradă, la școală, în fața blocului, la petreceri, în mijloace de transport în comun, în restaurante, în magazine etc. Cel mai des mi s-au întâmplat însă pe stradă.

Locuiesc central și cum în ultima vreme am participat aproape exclusiv la evenimente dedicate comunității, am ignorat pericolul. Eram atât de imunizată la a fi urmărită, atinsă random pe stradă de bărbați libidinoși, a fi strigată „păpușa” la supermarket, gară, semafor, stradă și, de fapt, cam oriunde? Clar. 

Din păcate, înveți să trăiești cu asta. În primul rând, pentru tine. Sunt situații în care să acționezi te poate costa mult mai mult decât îți poți permite în acel moment, săptămână, lună, an, chiar viață. Așa că înveți să ignori și să mergi mai departe. Am sperat că și acești agresori mă vor lăsa în pace dacă nu reacționez. Dar de data aceasta nu a fost așa.

Să mor dacă știu ce îi face pe unii să se poarte așa. Oamenii sunt furioși din varii motive. Multe dintre ele îmi imaginez că au legătură cu peisajul politic național și internațional. Criza economică prin care trecem clar nu ajută deloc. Te frustrează și mai tare. Și atunci găsești falși dușmani.

Ca bărbat, ți se spune că nu ar trebui să simți, să nu-i lași pe alții să vadă emoții sau momente de vulnerabilitate, fragilitate, așa că vrei să-ți demonstrezi mai ales ție că ești puternic, că ai un cuvânt de spus. Atunci, o să-ți direcționezi furia către persoane și mai fragile decât tine prin ierarhia deja stabilită de societate, adică gheii, homosecsualii, fătălăii, ăștia cu părul roz sau verde sau albastru sau portocaliu sau mov sau toate astea la care se adaugă persoanele trans, lucrătoarele sexuale, minorități etnice, persoanele fără adăpost sau persoanele cu dizabilități. 

Practic, cam orice nu e tu. Și e greu să nu faci așa, că asta ai fost învățat tot timpul: să găsești vinovați și să nu-ți înțelegi sentimentele. Ci doar să dai. Să dai pentru că, poate, așa, toate ofurile, frustrarea, neputința, durerea, singurătatea vor dispărea. Dar ele nu dispar și tu ești și mai neputincios și dai mai tare și așa mai departe. 

Ce nu vezi este că și ăla pe care-l bați e supărat pe politicieni și pe prețul gazelor și pe prețul mâncării din supermarketuri și pe prețul combustibilului și pe prețul întreținerii și pe angajatorii care dau salarii mici și că se duce dracu’ piața națională și că avem sărăcie de nu știm de noi.

Odată cu momentul ăsta din viața mea, cred că încă nu am procesat complet ce mi s-a întâmplat. Însă cu siguranță am devenit mai conștientă de pericolele din jurul meu și acum mă simt mai pregătită. Voi merge la următoarea ședință de terapie cu acest incident pe lista mea de priorități și îl voi procesa și mai mult acolo. Nu am însă depus plângere la poliție și nici nu o să depun pentru că situația familială nu îmi permite.

Prima mea reacție a fost să postez un story pe Instagram ca prietenii mei din comunitate să fie atenți, mai ales în weekendul care tocmai a trecut, când AUR, George Simion și alții au organizat un așa-zis protest în București.

Nu mă așteptam să primesc atât de multe reacții, mesaje de susținere, povești, suport sub toate formele, empatie. Cred că și eu am reușit să realizez importanța și gravitatea întâmplării abia după ce mi-au scris câteva persoane și am văzut cu câtă seriozitate este tratată. Asta m-a ajutat să ies din starea de șoc. 

M-au contactat mai multe ONG-uri și am fost informată cu privire la toate opțiunile mele. Am primit susținere pe toate planurile și în orice demers aș fi ales, fără vreo presiune, libertatea alegerii procesului în sine fiind la mine. Am primit, totodată, super mult suport din comunitate și mă copleșește. Nu mi-a venit să cred că oamenilor le pasă de soarta mea. În special după ce nimeni din metrou nu a intervenit.

Nu zic, oamenii reacționează cum pot, însă lipsa de reacție a celor din metrou a rămas cu mine.

Povestea o spun aici pentru că vreau ca oamenii să știe că abuzurile se întâmplă mai des decât credem, chiar dacă nu sunt toate mediatizate. Că avem de ce să fim vocali și să aducem în discuție problema inclusivității și a solidarității. Că încă se întâmplă abuzuri orientate către persoane vulnerabile. Că, din păcate, nu putem vorbi despre un moment în care abuzurile se vor fi oprit de tot.

Istoria ne arată că ele se întorc, chiar și dacă legile le incriminează. Și că suntem toate, toți și totx frumosx și fragilx, puternicx și plătim aceeași factură exorbitantă la căldură.

Vreau să le transmit celor din comunitatea LGBTQIA+ că trebuie să fim mai atentx în jurul nostru și să vorbim despre lucrurile care ni se întâmplă oricând și oricât putem. Și că există solidaritate și oameni cărora le pasă.

În doar două săptămâni, în București, Timișoara, Cluj și Iași au fost agresate cinci persoane queer. Unele dintre ele au avut nevoie de spitalizare, cum este cazul colegului meu, activist în Timișoara. 

În ultima zi de Pride, cineva a dat cu gaz lacrimogen la Pride Park, astfel încât MC-ul prezent pe scenă a rugat participanții să părăsească Parcul Izvor, iar festivitățile ultimei zile de festival s-au terminat în acel loc mai devreme.

Numărul incidentelor de agresiune bazată pe ură au crescut odată cu retorica stigmatizantă față de comunitatea LGBT+ a presei de senzațional, despre variola maimuței și cu propunerea de lege anti-LGBT a UDMR.

Împotriva acestei propuneri de legi, MozaiQ organizează un marș de protest denumit „Tradiția noastră e iubirea” pe 15 octombrie, unde eu una sper să vină cât mai multe persoane, fie din comunitate, fie aliați. Dacă la marșul Pride, unde este cu distracție și veselie, s-au strâns în 2022 în București peste 15 de mii de participanți, hai să ne strângem și când comunitatea este atacată. Să fim alături de comunitatea LGBTQIA+, încercată din greu în ultimele luni și, în general, atacată sistematic. De altfel, și Pride a început inițial ca un protest.

Vlad Viski, directorul executiv al MozaiQ, mi-a spus că aceste cazuri recente arată,  de fapt, care sunt repercusiunile unui discurs de ură promovat de către politicieni și de către clasa politică împotriva acestor persoane. „Cerem clasei politice să trateze aceste situații cu maximă seriozitate, iar autoritățile, respectiv poliția, procuratura, trebuie să-și facă datoria în aceste cazuri de acțiuni motivate de ură, mai ales în condiția în care Comisia Europeană deja supraveghează România pe această tematică. În acest sens va avea loc și o întâlnire la Ministerul de Externe, pentru a monitoriza țara noastră cu privire la raportarea și colectarea de date a acestor infracțiuni motivate de ură. România este în continuare o societate homofobă și transfobă și este de datoria clasei politice să schimbe lucrurile.”

MozaiQ este, de altfel, una dintre organizațiile care a contactat-o deja pe Maria. 

Îți mai spun și că numărul cazurilor de sinucidere a crescut față de 2021. Și nu trebuie să citesc studii ca să știu asta. Uneori aflăm doar noi, cei care lucrăm cu comunitatea, că un tânăr care era foarte stigmatizat acasă a intrat în Dunăre și nu a mai ieșit. Alteori, cum a fost cazul tânărului care s-a aruncat de pe Hotelul Intercontinental, victimele speră că acest ultim gest al lor să îi convingă pe cei care le-au făcut viața imposibil de trăit doar pentru că nu erau str8 și cis, să își reconsidere poziția față de comunitate și să producă o schimbare inclusiv în publicul larg.

În povestea de mai sus, Maria este un pseudonim. Victima vrea să rămână anonimă și oricine îi poate divulga identitatea să nu o facă și să îi respecte alegerea. Ea are 21 de ani și face parte din comunitatea LGBTQIA+. Are o licență în IT luată în 2022 și a început să lucreze în domeniu.