TIFF 2019

Cât de dificil este să recunoști că ești gay în România

Filmul ăsta te plimbă într-o călătorie de 24 de ore din viața unui cuplu heterosexual, în care unul dintre parteneri este însă homosexual.
filmul monstri
Dana și Arthur. Screenshot via Monștri

„Ce faci, la final: le pui eticheta de monștri sau nu? Și dacă le-ai pus-o, ce spune asta despre tine?”, îmi spune Marius Olteanu, regizorul român aflat la primul său lungmetraj, Monștri. E un film limitat din mai multe puncte de vedere: format, timp, informații. „Am ales formatul ăsta de Instagram”, povestește regizorul, pentru că „suntem limitați în toate interacțiunile noastre cu oamenii pe care abia îi cunoaștem”.

Publicitate

Monștri, cu Judith State și Cristian Popa în rolurile principale, și cu Alexandru Potocean, Șerban Pavlu și Dorina Lazăr, în roluri secundare, are premiera azi în România la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca, aflat la ediția a 18-a.

Complex și captivant, filmul e povestea laconică a unui cuplu, Dana și Arthur, într-un moment de criză în relația lor, pe durata a 24 de ore în București. Natura crizei nu e una trecătoare, ci profundă, fără o soluție evidentă, cum o indică și finalul deschis. Drama e ancorată pe dilema cuplului de a rămâne împreună sau a se despărți în situația în care soția află că partenerul ei are dorințe homosexuale. Tragedia este că ei se iubesc cu adevărat, iar el, poate mai mult decât ea, își dorește copii. Apoi există și personajul mamaie care îi bate la cap non-stop să treacă la treabă, fiindcă asta e viața, căsătorie, copii, familie. Ce altceva visează ei, cum poate fi Dana atât de monstruoasă încât să își dorească să trăiască numai pentru ea, să nu vrea copii?

Structura filmului e foarte sugestivă, personajele sunt introduse pe rând, în secțiuni separate, apoi împreună, în confruntarea cu mamaie. A doua secțiune în care Arthur are un hook-up pe Grindr cu Alex aruncă o privire foarte cinică asupra anturajului gay în București.

Identificarea cu Dana vine foarte facil fiindcă pe ea o regăsești în obiectivul camerei cel mai mult, motiv pentru care cred că filmul va trezi ușoare nevroze în unele spectatoare din România încercând să-și imagineze cum ar reacționa ele în situația respectivă.

Publicitate

Filmul lui Olteanu a avut premiera la Festivalul Internațional de Film de la Berlin în secțiunea experimentală Forum, și nu a trecut neobservat, a luat premiul publicului dat de un juriu format din cititorii ziarului Tagesspiegel.

M-am întâlnit cu Marius Olteanu, ca să aflu mai multe despre ce înseamnă să nu fii heteronormativ în România.

VICE: Acest film cu tematică LGBTQ va fi probabil șocant pentru o mare parte din publicul românesc. Crezi că românii au încă o mentalitate închistată când vine vorba de subiectul LGBT?
Marius Olteanu: În România, la nivel superficial, foarte mulți oameni acceptă homosexualitatea sau ideea că o femeie poate să aleagă să nu aibă copii, dar la nivel autentic, puțini acceptă cu adevărat. Însă nici în Europa occidentală acceptarea nu merge atât de departe pe cât se crede că ar merge. Anul trecut eram la Londra, în metrou, și pe bancheta din metrou erau doi băieți care se țineau de mână. M-am uitat cum îi privesc oamenii din jur și nu erau deloc priviri loving și de acceptare. Era o jenă, erau foarte puțini oameni care nu se uitau la ei sau, dacă se uitau, o făceau ca și cum nu era nimic diferit.

Însă, în România, acceptarea vine și mai greu, ceea ce e reflectat și în filmul tău. În comparație cu alte producții LGBTQ+ din afară, e un lungmetraj foarte trist, pesimist. Pare să transmită ideea că nu există o soluție pentru o identitate altfel decât heterosexuală în societatea românească. Tu vezi personajul ca fiind bisexual sau gay?
Partea despre care se discută în film e cea homosexuală, însă ei când s-au căsătorit, a existat și o parte heterosexuală, deci o parte bisexuală. Dar când ea îi spune la final, „Voiam să văd cum arată un om pe care chiar îl iubești”, ea știe care e opțiunea lui. Și povestea asta cu homosexualitatea e discutabilă, fiindcă eu cred că sunt puțini oameni autentic bisexuali. Personajul din film s-a poziționat deja, el știe unde este, însă nu poate să se accepte până la capăt.

Publicitate

Filmul e foarte misterios, nu cunoaștem prea multe despre aceste personaje. Iar acțiunea se derulează în 24 de ore.
Totul în filmul ăsta poate fi explicat prin alegerea formatului. Ești limitat de format, ești limitat de timp, ești limitat de informațiile care ți se transmit. Așa cum de fapt suntem limitați în toate interacțiunile noastre cu oamenii pe care abia îi cunoaștem, nu e ca și cum cineva vine la tine sau la mine cu o Biblie sau un manual de utilizare să îți spună: „Acum știi tot despre mine”. De aceea am ales formatul ăsta de Instagram, e impresia pe care ți-o faci despre oamenii ăștia. Ce faci la final, le-ai pus eticheta de monștri sau nu le-ai pus-o? Și dacă le-ai pus eticheta de monștri, ce zice asta despre tine?

E interesant că se numește Monștri fiindcă am avut impresia că privirea aruncată asupra personajelor nu e una din exterior, e un film foarte introspectiv. Iar ei nu se consideră monștri.
Nu știu ce să zic aici, mă gândesc la scena cu mamaie, când Dana îl întreabă pe Arthur dacă își dorește copii. El zice, „Nu știu”. Iar ea insistă: „Deci, vrei?”. Ea acolo se simte lăsată singură, pentru că el nu o susține, și cumva în felul ăsta și el o condamnă pentru faptul că ea nu-și dorește copii. Apoi e scena dintre Arthur și Alex, când Alex spune despre toți ceilalți cu care s-a întâlnit că „dai numai peste niște nebuni, niște bolnavi”. El vorbește despre o categorie în care și el este inclus. Însă e mai ușor să-i condamni pe cei care sunt ca tine, tu delimitându-te, decât să vezi că și tu ai foarte multe lucruri în comun cu ei.

Publicitate

Ai tratat tematica gay în corelație cu ideea de familie, ceea ce e interesant fiindcă puține filme LGBTQ+ fac asta.
Cred că asta e ceea ce face filmul mai dificil decât dacă chestiile astea nu ar fi fost corelate. L-am și filmat în același an cu referendumul de definire a familiei, ceea ce spune mai bine decât orice altceva cât de închistată e societatea românească. Să dai 40 de milioane de euro ca să demonstrezi ce? Dar, așa e, în film există și întrebarea în ce măsură homosexualitatea și căsnicia sunt în conflict. În ce măsură nevoia de a avea copii, de a crește și de a avea grijă de cineva e iarăși în conflict cu homosexualitatea. Lucrurile comunică tot timpul în film și niciun lucru nu e afirmat o singură dată și când e reluat, e reluat în altă formă. De exemplu, discuția de la mamaie despre copii comunică cu ceea ce spune Alex în întâlnirea cu Arthur, „Mă întrebam cum ar fi fost dacă erau copiii mei”. Până și omul acela își dorește copii și își dorește definiția lui de familie, care e una cât de poate de heterosexuală și normată de societate: asta e ce trebuie să faci, asta e ceea ce trebuie să ai ca să simți că ești o familie.

Există o scenă foarte tensionată în film în care coming out-ul s-ar putea produce. Însă filmul nu e deloc previzibil și uite că nu avem parte de o confesiune gen Emil Rengle. De ce?
Întrebarea e de ce Arthur nu poate face pasul ăsta. E din cauza presiunii societății sau din cauză că a internalizat valorile acelea heterosexuale atât de puternic, încât s-ar percepe ca un monstru, dacă ar fi altceva decât ce societatea prescrie ca fiind drumul corect. Apropo de Emil Rengle, sunt oameni care își asumă identitatea lor și sunt oameni care trăiesc în aceeași societate ca Arthur.

Dar sunt generații diferite.
Adevărat, și asta e important. Actorii arată tineri, dar personajele sunt undeva pe la 40 de ani.

Cum vezi tu situația acestui cuplu și decizia lui Arthur?
Decizia lui Arthur poate fi interpretată și ca o nevoie de siguranță și de iubire. Eu cred că Dana și Arthur se iubesc pe bune, iar Dana e un om la care Arthur nu vrea să renunțe. În plus, ce alte opțiuni au aceste personaje, ce alte cupluri ar putea forma? E simplu de gândit, „OK, asumă-ți că ești homosexual, divorțează și trăiește cu un bărbat”. Și ce faci dacă ea spune: „Eu nu mai vreau să te mai văd după asta, nu mai vreau să mai stau cu tine”. Sunt niște lucruri de pierdut. Viața nu se oprește la a spune: „Sunt homosexual, punct”. E o nevoie de protecție acolo pe care eu nu aș judeca-o.

Editor: Iulia Roșu