Am mers în culisele Eurovision cu câștigătorii Ucrainei, Kalush Orchestra

La ora 6 seara, în miercurea din săptămâna Eurovisionului, Ucraina era prinsă în ritmul amețitor al concursului. Festivitatea de deschidere avusese loc cu două zile înainte, în Torino, și 41 de națiuni făcuseră paradă pe covorul turcoaz înconjurați de fani și jurnaliști.

Dar cei șase tipi care compun Kalush Orchestra – și echipa lor – erau în orașul italian nordic de la sfârșitul lui aprilie. Inițial, și-au ocupat tot timpul cu repetiții și interviuri. Astăzi au un moment de respiro: tocmai s-au calificat în finala de sâmbătă. Au luat o pauză să sărbătorească și acum s-au întors la treabă.

E mereu fascinant să-ți reprezinți țara la Eurovision. Timp de o săptămână, fiecare artist e aruncat sub lumina reflectoarelor și devine centrul atenției unui continent întreg. Să faci asta în timp ce țara ta e zdruncinată de un război brutal fără precedent e o mare provocare.

În holul hotelului Universo din Torino, unde locuiește temporar, trupa se pregătește să cânte pe scenă la Eurovillage, un festival în parcul Valentino din centrul orașului. În autocar sunt încărcate cutii cu pălăriile lor roz, iar ei cântă, dansează sau fumează. Rapperul Oleh Psiuk, unul dintre soliști, are steagul Ucrainei cusut pe mâneca tricoului negru.

Când ajungem la intrarea spre backstage, pentru show-ul din seara respectivă, o mulțime de fani și camere îi așteaptă cu entuziasm. Le ia două ore să treacă de ei și să-și facă datoria pentru presă și fani. Pentru interviuri, au un translator care îi ajută cu engleza.

„Orice victorie pentru Ucraina, în orice concurs, e foarte importantă zilele astea”, zice Oleh. „Dacă vom câștiga, le vom da curaj ucrainenilor din țara noastră și din toată lumea. Ucraina n-a prea avut parte de vești bune de ceva vreme.”

Născuți în Ucraina, dar mutați în New Jersey, cei doi sunt soț și soție și sunt megafani Eurovision. Iryena a fost prima care s-a îndrăgostit de concurs, la care se uita mereu pe când încă trăia în URSS. După ce Ucraina s-a alăturat competiției, în 2003, a început să o urmărească cu religiozitate, inclusiv să participe personal de câte ori a putut.

„De obicei, e o perioadă foarte fericită pentru noi. Călătorim și ne vedem cu prieteni din toată lumea. Dar anul acesta se simte diferit, evident. Nu mă pot bucura ca înainte. De fiecare dată când vorbesc cu cineva și persoana respectivă își exprimă susținerea față de țara mea, îmi deschid total sufletul și mă simt vulnerabilă. Nu am cum altfel, dacă mă gândesc la ce se întâmplă acasă”, ne-a povestit Shafinska. În majoritatea anilor, acest cuplu de ingineri programatori fac tot ce pot ca să susțină grupul de fani și jurnaliști ucraineni care merg să vadă concursul. De data aceasta, sunt singurii reprezentanți oficiali ai fan clubului.

„Vrem să funcționăm ca un pod între oamenii de aici și cei de acasă. Jucăm atât rolul fanilor, cât și al suporterilor.” Shafinska face live streaming pe Instagram ca să le arate celor de acasă ce se întâmplă la Torino și cei doi pun întrebări în locul presei din Ucraina, care e absentă.

Practic, sunt membri neoficiali ai echipei trupei, dar acesta nu e singurul lor scop. „Când mă abordează jurnaliști, le prezint fanii Eurovision din Ucraina, oameni reali cu povești reale care trebuie auzite, care se bucură de concurs cât de mult pot, chiar dacă uneori sunt nevoiți să se ascundă într-un adăpost antiaerian”, a zis Shafinska.

„Vrem să facem Ucraina vizibilă. Vrem să spunem lumii ce se întâmplă și să le aducem susținere celor de acasă, din Ucraina. Concursul Eurovision a fost creat cu scopul să unească Europa după Al Doilea Război Mondial, iar pentru ucraineni e important să vadă că Europa e unită în jurul lor”, a zis Lirnyk în timp ce băieții din Kalush Orchestra se pregătesc să intre pe scenă.

Shafinska crede că victoria Ucrainei va răsuna dincolo de Eurovision. „Nu avem decât vești proaste în ultima vreme, toate știrile vorbesc de bombardamente, moarte și distrugere. Acesta ar fi un semn că Europa a văzut că avem artiști, muzicieni talentați... Că suntem capabili de lucruri mărețe.”

La câțiva metri depărtare, o mulțime de oameni beți țopăie în așteptarea concertului. Între timp, Shafinska și Lirnyk ne spun povești despre cum persoanele dragi de acasă se luptă să supraviețuiască, despre prieteni traumatizați de ravagiile războiului, despre mame blocate în beciuri infestate cu păduchi, fără acces la mâncare sau apă. Iryena începe să plângă. Cum fac față suprapunerii dintre atmosfera festivă de aici și situația din Ucraina?

„Știu de ce sunt aici, ca să-mi spun povestea și pentru toți cei de acasă. Sunt aici ca cei din trupă să audă în jurul lor limba ucraineană. Știu că acesta e viitorul nostru. Ne vom distra. Ne vom bucura. Vom dansa și vom găzdui Eurovisionul. Pentru asta luptăm”, a zis Shafinska.

Câteva minute mai târziu, Kalush Orchestra face show și mulțimea e în delir. Shafinska stă chiar lângă scenă și transmite evenimentul integral pe Instagram.

Până de curând, Psiuk făcea muzică full-time, dar de când a început războiul, se ocupă de o organizație de voluntari și îi ajută pe refugiații ucraineni să găsească transport, adăpost și medicamente.

Psiuk s-a născut în Kalush, în vestul Ucrainei, în 1994. A început să facă muzică în adolescență. Nu provenea dintr-o familie muzicală. S-a autoeducat, prin audiție. „Prima oară a fost expus la rap și hip hop prin muzica lui Eminem. Apoi am vrut să ajung la rădăcinile culturii hip hop și am ascultat NWA și rap de anii ’80, apoi am luat la rând toate deceniile.”

În scurt timp, Psiuk a realizat că poate face rap – „inițial, nu eram foarte bun, dar am continuat”. Kalush a început ca trupă de rap, în 2019. La finalul anului trecut s-a format Kalush Orchestra, o trupă mai mare care combină rap-ul cu muzica folk. La două zile după izbucnirea războiului, pe 24 februarie, trupa a aflat că a fost selectată să-și reprezinte țara la Eurovision. „Pe atunci aveam turneu și concerte în toată Ucraina, a zis el. Ne-am bucurat foarte tare când am auzit vestea. Am muncit mult pentru asta”, a zis el.

A scris „Stefania”, piesa lor de la Eurovision, ca pe un tribute pentru mama lui. Ea a auzit-o prima oară când trupa a cântat-o pentru procesul de selecție pentru Eurovision din Ucraina. „Trupa aduce la un loc folclorul tradițional ucrainean și sound-ul de hip hop modern. Deși am scris Stefania pentru mama mea, după război a căpătat și alte semnificații.”

Acum, versul „Mereu îmi voi găsi drumul spre casă, chiar dacă drumurile sunt distruse” are o semnificație mai profundă. „Ucrainenii care aud cântecul își văd țara ca pe o mamă. Multe persoane care nu ne ascultă de obicei ne urmăresc acum. Avem o responsabilitate mare.”

Câteva ore mai târziu, ajungem într-o cafenea din lanțul Lavazza din centrul orașului. Consulatul german a închiriat spațiul pentru o recepție. E genul de diplomație tipică Eurovision: demnitari, delegații, oaspeți care sărbătoresc contribuția țărilor la cultura europeană.

Evident că anul acesta, sărbătoarea e umbrită de război. Națiunile  europene văd în Kalush Orchestra o ocazie să susțină Ucraina. Noaptea trecută, Kalush a făcut un duet cu delegația franceză în cadrul unui performance spontan lângă un arc de triumf din oraș; vor face performance-uri similare și în alte locuri.

Din același motiv, Kalush au fost rugați să cânte și cu reprezentantul Germaniei, Malik Harris. Toți repetă la etaj, într-o cameră cu aer condiționat. La parter, o diplomată germană salută mulțimea. „În Europa are loc un război în momentul de față, iar Eurovisionul are rolul să ne aducă împreună.” Face o pauză pentru aplauze. „Suntem șocați de agresiunea războiului adus de Putin asupra Ucrainei, un război care amenință să distrugă pacea din Europa. Reacția Germaniei e fără echivoc: Suntem de partea Ucrainei.”

Peste câteva minute, Kalush cântă piesa „Stefania” împreună cu Harris. Deasupra lor atârnă steagurile Germaniei, al Italiei și al Uniunii Europene.

Ne-am întâlnit cu ea vineri după amiază. De obicei, telefonul îi sună non-stop, dar trupa tocmai se odihnea la hotel și avea și ea timp să respire.

„E o experiență intensă, dar e bine. Ne bucurăm de atenția primită din partea comunității globale”, a zis ea. 

„Dar e și stresant. Suntem aici, dar nu ne putem relaxa. Cum să te poți relaxa când știi prin ce trec ai tăi acasă? Bineînțeles că ne facem griji. Dar încercăm să facem ce putem. Credem în ce facem. Ne aducem contribuția culturală pentru țara noastră afectată de război”, a continuat ea.

„În primele zile după izbucnirea războiului, nimeni nu se gândea la Eurovision. Eram concentrați să ne salvăm viețile. Dar apoi am revenit și la concurs. Am luat lucrurile pas cu pas.”

Prima ei sarcină a fost să se asigure că trupa ajunge în Italia. Anul acesta am avut o trupă în totalitate masculină și o delegație predominant masculină. Bărbații ucraineni cu vârste între 18 și șaizeci de ani nu au voie să plece din țară și unul dintre membrii inițiali ai trupei a hotărât să meargă pe front. 

„Pentru ceilalți, a trebuit să obținem autorizații speciale de la Ministerul Culturii. Între timp, am pregătit toate materialele necesare: muzica, videoclipuri, poze, descrieri. E o muncă infinită.” După ce trupa a primit permisiunea să plece temporar din Ucraina, ea le-a coordonat un turneu în Torino.

„Prin aceste concerte, trupa a avut ocazia să repete și să filmeze”, a zis Skybinska. Delegațiile din alte țări au sărit cu susținere și resurse când a fost nevoie. Trupa a avut de făcut un drum lung. Un drum care ar fi trebuit să dureze câteva ore a durat, din cauza condițiilor de război, două zile.

După ce trupa a ajuns în Torino, delegația s-a ocupat de partea tehnică, ca să se asigure că telespectatorii din Ucraina vor putea urmări concursul fără probleme și întreruperi.

Echipa ei s-a asigurat și că refugiații ucraineni vor avea acces la transmisiunea în direct a evenimentului.

În ciuda greutăților pe care le-a întâmpinat, Skybinska e convinsă că a meritat. „E un moment de conexiune”, a zis ea. „Conectarea oamenilor prin ceva pozitiv, care le dă speranță. E important să vedem Ucraina pe scenă într-o competiție europeană în momentul de față.”

Toată săptămâna am văzut-o pe Skybinska prezentă și foarte stăpână pe ea, dar acum pare copleșită de emoție. „Avem atâta frumusețe în țara noastră. Vrem să o arătăm lumii. Și vrem să îi susținem pe băieți pe scenă. E un moment de unitate pentru ucrainenii din toată lumea. Le va da speranță.”

„Sunt lector de limba engleză. Anul trecut, făceam cercetări despre Eurovision cu studenții. N-aș fi crezut că o să mă aflu aici anul acesta”, a zis ea.

Grytsyk locuia în Cernihiv, în nordul Ucrainei, unul dintre primele orașe care a simțit agresiunea războiului. S-a ascuns cu părinții, soțul și fiul ei într-un buncăr. „Nopți întregi ne-am rugat împreună și am crezut că n-o să supraviețuim.”

Părinții soțului ei au murit când rușii le-au bombardat blocul, pe 3 martie. „Acolo am locuit după ce ne-am căsătorit. Fiul meu s-a născut acolo. Acolo au murit părinții soțului. Asta e realitatea noastră zilele astea.”

Patru zile mai târziu, restul familiei lui Grytsyk a fugit în vestul Ucrainei. La sfârșitul lui aprilie, fiul ei a primit o bursă la o școală internațională din Torino. Soțul ei a rămas în Ucraina, iar ea și fiul ei au călătorit prin Slovacia, Slovenia și Ungaria și au ajuns în Italia.

„Sincer, nu sunt fană a trupei Kalush Orchestra. Sunt mai în vârstă, iar ăsta e genul de muzică pe care o ascultă fiul meu. Dar cântecul lor «Stefania» e despre mame, iar acum, principala mea prioritate e rolul de mamă. Ucraina, mama noastră, luptă pentru supraviețuire. Iar asta înseamnă că acest concert va fi mai important pentru mine decât în mod normal”, a zis ea.

În timpul evenimentului, primesc un mesaj de la Grytsyk, care s-a uitat la concurs din sufrageria familiei care o găzduiește. „Victoria trupei Kalush e un pas spre victoria țării mele în acest război cumplit. La anul sper să văd Eurovision 2023 într-o Ucraină liberă. Țopăim ca niște copii. Zâmbesc cu toată fața.”