Tatăl meu m-a învățat ce înseamnă demnitatea, chiar dacă sunt rom crescut în sărăcie

Luminile din studioul foto în care intrasem mă agitau. Nu văzusem în viața mea atâta lumină la un loc și asta îmi dădea o stare de profundă neliniște. Tata își dorea foarte mult să facem această primă poză împreună, dar eu eram deja obosit și agasat de colegii lui de serviciu care, adunați în ziua de salariu, m-au tot tras de obraji spunându-mi cât de mare am crescut.

El era tare mândru, pentru că numai ce fusese lăudat de directorul unității unde lucra după ce, provocat să spun o poezie, am recitat, cu intonație și joc de scenă, în fața colegilor săi, peste două sute de versuri din Scrisoarea a III-a, a lui Eminescu. Nu știu ce i-a fascinat mai mult, faptul că un puști de cinci ani a făcut o mică demonstrație de artă teatrală sau că un copil de țigan a recitat Eminescu; știu însă că am primit o tonă de mărunțiș cu care să-mi cumpăr „o înghețată”. „Mircea, frumos i-ai crescut”, a spus directorul portului din Galați, iar asta l-a făcut pe tata să se transforme într-un păun și să radieze de emoție.

Tata a fost ultimul copil al unei familii simple de romi, din Comrat, un mic oraș basarabean. Bunicul era fierarul satului și meseria asta asigura un trai decent întregii familii. Prin anii 30, printr-o conjunctură, ai lui au decis să se mute la Galați, unde au început să strângă porci pe care îi vindeau unei fabrici de mezeluri din București. Cei șapte copii mergeau la școală și bucuria era la ea acasă. Și-au cumpărat o casă frumoasă, undeva pe strada Poșta Veche, și câțiva ani au trăit fericiți. Războiul însă a distrus liniștea familiei, pentru că a adus cu sine tot ce este mai rău.

Întors rănit destul de grav de pe front, bunicul își găsește parte din familie deportată la Bug. Nu a apucat să-i vadă pe cei care au supraviețuit, însă a lăsat moștenire familiei un inel de aur cu piatră roșie.

Fără casă și fără sprijinul soțului, bunica a ajuns să cerșească mila vecinilor pentru a supraviețui. Cei mai mici, printre care și tata, au început să danseze prin piețe, spre amuzamentul celor din jur, cu dorința ca numărul lor artistic să fie recompensat cu o monedă. Strângeau suficienți bănuți pentru pâine, însă insuficient pentru a putea susține și educația copiilor. Singurul care a făcut puțină carte a fost tata, pentru simplul motiv că a fost ajutat de niște oameni buni, însă și el a fost obligat să se oprească după clasa a VII-a, când a murit și mama lui. De atunci, a stat pe ușile fraților lui sau al unor rude dispuse să-l găzduiască și a muncit de-a rupt oriunde era primit. Nu a pus mâna pe nimic care nu i-a aparținut, nu a avut niciun conflict cu cineva și a trăit doar din muncă cinstită. Cel mai de preț lucru pe care îl avea era inelul cu piatră roșie lăsat de tatăl său.

La 20 de ani s-a însurat cu mama, o femeie la fel de săracă și muncitoare ca el. Au plecat de jos și au construit totul împreună. Dragostea lor a fost încercată când cel mai mare dintre copii s-a îmbolnăvit de leucemie. Au vândut tot ce aveau, pentru a-i cumpăra medicamentația necesară, mai puțin inelul cu piatră roșie. Sunt sigur că i-ar fi venit și lui rândul, numai că fratele meu a decis să plece să ia prânzul la masa lui Dumnezeu. Supărarea a trecut, când mama a aflat că este însărcinată, la nici două luni după ce l-au îngropat pe fratele meu. Convinși fiind că această sarcină este răspunsul lui Dumnezeu la lacrimile lor, ai mei mi-au dat același nume ca al fratelui pierdut.

Tatăl meu a lucrat în portul din Galați. A început ca muncitor docher și a ieșit la pensie ca responsabil încărcări – descărcări. Îi trecea prin mână toată marfa pe care România o trimitea la export, folosind Dunărea ca rută de transport. Semnătura lui era precum pecetea lui Sfântu’ Petru. De mai toți colegii săi de muncă și de toți cei care îl cunoșteau era considerat „prost”, pentru că nu „se descurca”, așa cum o făceau ei. Cei cu o funcție similară și cu acces identic la toate zonele de decizie reușiseră să obțină averi considerabile în urma „afacerilor” făcute cu vaporenii, dar, mai ales, ca urmare a „măsluirii” unor acte contabile și de expediție. Toată lumea din întreprindere știa ce se întâmplă, însă nimeni nu vorbea despre acest lucru. Să facă ceva în sensul de a opri, nici măcar nu se punea în discuție.

Tata lua doar salariul, la sfârșit de lună. Toata lumea din jurul nostru era sigură că are o mulțime de bani ascunși în saltea și de câteva ori a și fost chemat la Miliție să dea declarații. Venea acasă trist și nu vorbea cu orele… Nu a schimbat nimic la felul lui de a fi. Știa că, dacă intra în cârdășie cu ei, el, țiganul, ar fi fost, în caz de nevoie, țapul ispășitor. Știa că rețelele lui de influență erau prea mici și că ar fi trebuit să se uite în oglindă seara și să trăiască cu ce a făcut ziua. El, în ciuda lipsurilor cu care a trăit, fusese învățat că tot ceea ce obține în viață trebuie să fie prin muncă cinstită și la fel își învățase și copiii. Știa că ceea ce ne oferea era mult mai important decât banii.

„Să nu te sperii”, mi-a zis când a văzut că luminile m-au agitat, „eu sunt aici!”. Zâmbetul lui prins în strânsoarea cu care mă ținea de mijloc a avut darul de a mă liniști și de a-mi da un sentiment de siguranță. Pe care l-am avut toată viața!

Au trecut mulți ani în care inelul bunicului Ion era singurul lucru de valoare din casa noastră. Niciodată greutățile în a ne asigura hrana și îmbrăcămintea nu l-au făcut să se gândească să renunțe la inel, bijuteria aia fiind legătura lui cu vremea în care erau toți fericiți. Aproape lună de lună se împrumutau de la vecini și când lua salariul, dădeau banii înapoi, reintrând într-un joc care îi obliga la sacrificii și muncă mai multă.

De fiecare dată când ne era greu, tata venea acasă cu pachetul pe care mama i-l punea în geantă când pleca la muncă, intact, chiar dacă lucra în ture de 12 ore. Își lăsa geanta de pe umăr şi împărțea în patru ceea ce ar fi trebuit el să mănânce peste zi. În timp ce noi ne foiam în jurul lui, el zâmbea calm și ne mângâia pe creştet. „Ai să te-mbolnăveşti, Mircea”, îi spunea mama luându-l de braț, însă el continua să ne privească cum mâncăm și dădea senzația că o ignoră. Copil fiind, nu puteam să înțeleg cum dragostea pură îţi poate inhiba nevoile primare, ştiu însă că mă bucuram de acele „drepturi”. Şi nici nu cred că le dădeam prea mare importanţă sau că apreciam efortul, mai mult de câteva secunde…

După trei ani de încercări să iau examenul de admitere la facultate, se întâmplă minunea. La auzul veștii, nu m-am bucurat, știam că ai mei nu au bani să mă ajute. Toata noaptea am gândit ce trebuie să fac în continuare și nu prea aveam soluții. „Poate e mai simplu să renunț”, mi-am zis în minte, dar eram conștient că nu va fi ușor și că nimic de valoare nu se obține fără sacrificii. Dimineața, tatăl meu și-a scos inelul de pe mână și mi l-a dat: „Puiul meu, du-te și vinde-l”, așa că inelul cu piatra roșie a devenit sămânța împlinirii mele.

Peste alți ani, mi-am luat tatăl și l-am dus într-o bijuterie. „Te rog, tată, alege-ți ce vrei!”, i-am spus, cu capul plecat în fața lui. M-a pupat, mi-a zâmbit și și-a ales cel mai mic inel care exista în acel magazin. „Vezi, tată”, ne-a spus el când am ieșit pe ușa magazinului, „asta înseamnă să crești băieți!”. În comunitățile tradiționale, ei duc mai departe numele familiei și păstrează moștenirea. Atunci am înțeles ca niciodată inelul nu ne-a părăsit familia.

După ce s-a dus, inelul cumpărat de mine tatălui meu a ajuns pe mâna fratelui cel mare și a deschis o nouă filă din povestea inelului din familia Duminică…

Gelu Duminică este rom, profesor și sociolog. Urmărește-l pe pagina sa de Facebook sau pe blogul său.