De ce România tre’ să fie în Schengen, în ciuda haterilor care zic că nu merită

Sunt câteva subiecte care se tot plimbă și-și caută audiență. Sfârșitul lui Ion Iliescu, dosarul Revoluției și spațiul Schengen.

Iată-ne în toamna lui 2022 și subiectul Schengen a luat fața știrilor. A ajutat la asta și vizita premierului olandez Mark Rutte care a zis, într-un limbaj mult mai formal de atât, că să n-aibă parte ăla care se opune intrării României în Schengen. 

Se adaugă și că, pe 18 octombrie, Parlamentul European a adoptat a patra rezoluție prin care cere Consiliului UE să permită României aderarea la spațiul Schengen – și asta până la finalul anului. Da, e și Bulgaria la pachet.

După ce ne-am îndeplinit visul de a deveni membri ai Uniunii Europene în 2007, e șansa după 15 ani de a face parte și din spațiul Schengen și să circulăm fără oprire la vamă până în orice colț al Uniunii.

Ca să înțelegi mai clar care-i faza cu Mult Prea Stimatul Spațiu Schengen ți-am pregătit un rezumat cu principalele dezbateri și idei. Și de ce n-are dreptate corul de bocitoare care susține că nu merităm. Ba merităm!

Pe foarte pe scurt e un spațiu de liberă circulație în care poți trece granița dintre două țări ca și cum ai trece dintr-un județ în altul: fără verificări ori controale. Dar asta știai și tu deja, c-ai nimerit de fiecare dată la coada din aeroport unde-s verificate actele și ți-ai reamintit de unde vii.

Istoria-i cam așa: zece state membre ale Comunității Europene, precursoarea UE, au semnat în 1985 un acord internațional în Luxemburg într-o localitate numită, ghici cum, Schengen. Zece ani mai târziu statele își deschideau granițele și puteai să circuli nestingherit dintr-o țară-n alta. Gata cu vizele, controalele la graniță, pașapoartele și orele lungi de așteptare. Iar spațiul s-a tot extins de atunci. Acum cuprinde 26 de state membre și o populație de peste 400 de milioane.

Treaba e că nu toate statele din Spațiul Schengen fac parte din UE și nici toate statele UE nu-s în Schengen, după cum vezi și pe harta de mai jos. 

State ca Norvegia, Elveția, Islanda ori Liechtenstein nu sunt membre ale Uniunii, dar au parte de aceleași beneficii ca restul țărilor din Schengen. Mai ai și micro-state ca Monaco ori Vatican care își țin granițele deschise, deci de facto e ca și cum ar fi. După care ai și Irlanda și, desigur, Regatul Unit – UK pentru the romglezi – care, ca-ntotdeauna, trebuia încă de când era membru UE să-și negocieze niște condiții speciale. Și mai e și Cipru, membru UE, dar nu și Schengen pentru că are o situație specială cu zona de nord ocupată militar de Turcia.

După care ajungem la noi, protagoniștii poveștii.

Alături de frații bulgari și croați, suntem membri UE, dar nu și Schengen. Frățiorii croați, intrați în UE cu șase ani mai târziu decât noi, ar intra pe 1 ianuarie 2023.

Ce-ar însemna pentru noi aderarea? Păi, adios controale când treci frontiera cu alt stat membru Schengen cu mașina sau trenul. În aeroporturi, zborurile internaționale ar fi la fel de puțin controlate ca zborurile interne, n-ar avea importanță că mergi spre Paris sau Oradea. Și o serie de alte treburi legate de extrădări și cooperarea între organele de poliție din mai multe țări.

„Promit că pe 27 martie 2011 vom în spațiul Schengen” spunea în 2010 ministrul de Interne Vasile Blaga. Oh, nu! Nu s-a întâmplat. Ce ne-a oprit atunci a fost opoziția Finlandei și, desigur, Olandei. Am încercat din nou și în 2013, dar nu a mai fost supus la vot din cauza Germaniei care a amenințat că va vota împotrivă. Atât noi, cât și bulgarii îndeplineam de pe atunci toate criteriile tehnice, iar Parlamentul European votase pentru primirea noastră, refuzul fiind atunci legat mai mult de rapoartele pe MCV (mecanismul de cooperare și de verificare) — ajung și la ăsta mai târziu.

Motivele invocate de prietenii olandezi, finlandezi și germani erau că nu facem destule pentru combaterea corupției și crimei organizate ori pentru întărirea statului de drept. În alte cuvinte, spuneau că nu-și pot pune baza în noi pentru apărarea granițelor comune, noi fiind frontiera estică a Uniunii.

De atunci și până acum România a făcut investiții serioase în securizarea granițelor, a făcut lobby către toate statele și a încercat aproape anual să obțină din nou un vot pe aderare, dar fără succes. Mă rog, ultimii ani au consemnat niște momente cel puțin discutabile, cum ar fi avionul de contrabandă „nevăzut” de radar, „înțelegerea” între MApN și Lidl de-a muta un radar NATO sau deja infama cocaină pe litoral.

Iată că poți investi în securizare, dar dacă nu investești în șpagă tot degeaba.

În fine, să-ți mai zic cu Schengen. Lucrurile stau cu totul altfel. Războiul din Ucraina și recentele crize au schimbat atitudinea vesticilor și i-a făcut mai deschiși integrării. Ucraina și Republica Moldova au primit statutul de țări candidate UE, ceea ce greu s-ar fi întâmplat în condiții obișnuite.

România și Bulgaria au realizat că fereastra de oportunitate nu stă deschisă mult timp și așa au reușit să obțină programarea unui vot pe aderarea lor în Schengen pe 8 decembrie. Vor mai fi până atunci inspecții pe partea tehnică și un vot în Parlamentul European pe 17–20 octombrie, dar momentul decisiv stă în votul din decembrie care va fi dat în Consiliul JAI unde se reunesc miniștrii din toate statele UE.

Care-s șansele? Mai mari ca acum 11 ani, s-ar zice. Atitudinile s-au mai schimbat, Finlanda nu mai dă semne că s-ar opune, iar cancelarul german ne susține în mod direct. Cele mai mari trei grupuri politice din Parlamentul European și-au declarat susținerea. Cehia, care deține președinția rotativă a Consiliului UE, e și ea de partea noastră. Ai zice că mergem la sigur, dar, din nou, votul trebuie să fie unanim. 

Dacă o singură țară – Olanda, pardon de expresie – se opune, atunci probabil că nu mai pupăm altă șansă pentru cine știe câți ani. Așa că pune șampania la rece, dar nu-i da cep încă.

Ca-n orice problemă, simplă ori complexă, românii au o părere foarte clară, lipsită de nuanțe și foarte hotărâtă, oricât de nedocumentată ar fi aceasta. În cazul de față sunt două atitudini principale care domină discursul public și bula din rețelele sociale.

Prima e aia cu „nu ne vor olandezii, că luăm fața portului din Rotterdam cu Constanța” – idee fără argumente reale, dar care tot circulă pe net că sună bine și am vrea să o credem. Tot din același spectru face parte și ideea răspândită prin mai multe țări că noi, est-europenii, nu suntem văzuți ca egalii vesticilor. Pe asta mizează politicieni ca Rareș Bogdan pentru a mai agăța niște voturi când amenință voalat că am putea bloca transporturile de cereale din Ucraina dacă nu suntem primiți.

Mna, veșnicul clișeu „s-a dus și le-a zis-o, nu ne mai lăsăm călcați în picioare” de care încearcă demagogii noștri mereu să se agațe. Dar pe toate astea le știi, le-ai tot auzit. 

A doua atitudine e însă mai bizară și e purtată de o categorie de oameni la fel de vocali. N-ai cum să nu-i știi, sunt oamenii care ascultă neironic „Vreau o țară ca afară”, iar răspunsul la orice problemă, oricât de complexă, este anticorupția. Iar în cazul de față ei susțin că n-ar fi rău să fim iarăși refuzați pentru că nu respectăm recomandările MCV, corupția e în floare, iar guvernul merge fără ruși înainte în subordonarea justiției.

Logica fiind că numai așa ai putea forța mâna liderilor politici să facă o schimbare, altfel ar însemna doar să răsplătești comportamentele negative. Nu mă înțelege greșit, nu te duc pe filmul naționalist „jos sabotorii interni”. Ceea ce zic oamenii are, la prima vedere, sens, doar că treaba nu stă chiar așa. Și o să-ți explic mai jos de ce.

Depinde pe cine întrebi. Criteriile tehnice sunt îndeplinite, rămân cele ce țin de stat de drept și, s-o zic pe șleau, criteriile politice.

Partea de stat de drept, justiție și corupție. Trebuie spus clar: criticile sunt meritate. Când vine vorba de trafic de persoane, România e un dezastru umanitar.

Suntem principala sursă pentru victimele traficului, iar de multe ori poliția și magistrații lucrează mână în mână cu cu traficanții. Vezi cazul Țăndărei, unde traficanții au forțat peste 180 de copii români să cerșească în Anglia. Britanicii au anchetat și pus după gratii pe cei vinovați și prinși acolo. La noi, chiar sub lupa presei, judecătorii au tergiversat procesul aproape zece ani până s-au prescris faptele, iar toți cei 25 de inculpați au fost eliberați.

Ce face statul român? Păi, în timp de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii ne consideră o zonă de mare risc pentru traficul de persoane, guvernul nostru a mințit că americanii ne-ar fi scos de pe lista neagră a țărilor cu trafic de persoane.

După care vine partea de supraveghere a graniței cu avioane care trec „nedescoperite”, dar și că portul Constanța concurează într-adevăr cu altele din Europa, dar mai ales la traficul de droguri. În iulie 2022, de exemplu, DIICOT a descoperit în Arad o rețea care aducea droguri în România prin Constanța. Erau ascunse în pământ sintetic de flori. Era, totuși, un mărunțiș: o rețea de două persoane care deținea 32 de kilograme de cocaină. Mizilic pe lângă captura de 1,4 tone de heroină (mai 2021) sau cele trei tone de cocaină în 2019 sau niște 2,3 tone de cocaină în 2016. 

Mă rog, profit de moment să menționez și că Italia – care-i în Schengen – e șefă la operațiuni pe zona asta. Acolo, mafia – adică organizația ‘Ndrangheta – a construit în anii ‘90 un port prin care să-și aducă marfa. La propriu că și-a construit, c-a băgat bani, dar și firme de construcții și operațiuni. Estimările sunt că 97 la sută din cele circa 14 tone de cox care au intrat în Italia în 2021 au trecut pe-acolo. E vorba de Gioia Tauro din Calabria. În 2022, autoritățile au intrat peste ei, că prea bătea la ochi.

În fine, îmi ziceam cu România în Schengen. Mai avem raportul MCV despre corupție și crimă organizată, care urmărește evoluția justiției și dă niște recomandări. Rutte îl folosește ca principală condiție pentru aderare și posibil motiv de vot negativ. Sigur, toate astea adunate dacă ar trebui bifate și îndeplinite strict, dacă ai fi complet obiectiv, ar putea fi motiv destul să refuzi România și Bulgaria. Dar ar fi în același timp și o ipocrizie. 

Pentru că standardele nu se aplică nici mereu, nici tuturor la fel. Știi vorba aia: pentru prietenii mei totul, pentru dușmani legea. Poate nu e chiar atât de radical, dar ce nu văd unii e că UE e o uniune politică, iar lucrurile se decid de obicei și politic, prin negocieri și compromisuri. Nu e ca la un concurs cu teste grilă unde poți să pretinzi că e o meritocrație și nu există subiectivism. Există desigur reguli și limite, dar de la un punct încolo se termină strictețea și începe compromisul.

Ți se pare că Polonia stă bine la statul de drept când guvernul atacă independența justiției? Ori, de ce ar merita Ungaria, la un pas de dictatură, mai mult decât alții să fie în Spațiul Schengen? Sigur, clasa noastră politică e extraordinar de coruptă, dar ce faci când fostul cancelar german și fostul prim-minstru francez se angajează la companii rusești de gaze de stat? Ori un fost președinte al Comisiei se angajează la Goldman Sachs, în ciuda scandalului public creat. Cât despre traficul de droguri, e cam greu să te aștepți de la România să reușească acolo unde n-au reușit SUA și restul țărilor vestice zeci de ani.

Unde ieșim într-adevăr mult din tipare e traficul de persoane.

Dacă e să vorbim însă de prejudicii, poate ar trebui restul europenilor să pună cu adevărat degetul pe rană: paradisurile fiscale de pe continent.

Prejudiciile economice care apar din contrabanda de țigări și alte bunuri sunt niște simple firimituri când compari cu șmecheriile legale prin care marile companii evită plata taxelor. Olanda e clasificată ca al patrulea paradis fiscal din UE după Insulele Virgine Britanice, Bermuda și Insulele Cayman, în timp ce Irlanda și Luxemburg fac parte tot din aceeași ligă. Profitând de taxele mici din aceste țări și teritorii, multinaționalele evită plata lor în țări ca Germania sau Franța – mai puțini bani la bugetul UE, mai mult profit pentru acționari din afara continentului. Și nu doar multinaționalele, se pare că și Dinu Patriciu când a vândut Rompetrol Group nu a plătit niciun leu impozit statului român datorită beneficiilor legii olandeze. Sigur, Uniunea spune că se luptă cu fenomenul, dar mi-e să nu fie ca-ntr-un banc prost: oleacă de bătaie știu, c-am mai luat.

Neapărat să nu uiți că și în Occident există populism și cinism. Așa a acționat și în 2011 președintele francez Sarkozy când se folosea de dosarul Schengen al României pentru a fura voturi de la Marine Le Pen. Aceeași strategia a aplicat-o și Mark Rutte în alegerile din 2017, când a preluat discursul populist anti-imigranți de la extrema dreaptă pentru voturi. Același discurs s-ar putea să domine în parlamentul olandez și acum și să oblige guvernul lui Rutte să respingă aderarea noastră la Schengen, chit că, teoretic, premierul ar vrea personal opusul. La fel cum poporul olandez a respins prin referendum un tratat de apropiere economică și politică dintre UE și Ucraina în 2016. 

„Dar dacă ne primesc fără să «ne facem bine», ce motiv mai are guvernul să facă vreo schimbare? La noi doar cu bâta merge” zic o parte din români, unii editorialiști care știu ei mai bine cum și în ce fel. Sigur, uneori e adevărat. Există un motiv pentru care UE pune condiții unor țări ca Macedonia, Albania sau Muntenegru pentru a le primi – vechea metodă de carrot and stick. Parțial, poți să să spui că are un efect și funcționează, dar nu e un panaceu pentru toate problemele democrației. Dacă era așa simplu, UE ar fi făcut de mult democrații occidentale din țările balcanice și Turcia care așteaptă de zeci de ani să devină membre. 

În contextul aderării la Schengen, celor care zic că România n-ar trebui să profite de război, de poziția pe care o are sau de slăbiciunea Uniunii ca să urce o treaptă mai sus trebuie să li se amintească de momentul intrării în NATO. Dacă nu era un război în regiune și avioanele SUA n-aveau nevoie de spațiul aerian, nici acum nu eram mai bine. A fost un moment cam ca acum: forțarea mâinii. 

În România, după 11 ani de amânări e clar că metoda și-a atins limita. Dimpotrivă, dacă trece prea mult timp ai exact efectul invers: țările devin frustrate și se resemnează că oricum nu vor fi admise pentru că vesticii îi privesc cu superioritate. Aici se poate spune simplu: vez’ că bățul are două capete.

Momentan, ținerea noastră în afara Spațiului Schengen nu face decât să afecteze transportul de bunuri, economia și omul de rând care stă la cozi. Să nu mai zicem că jumătate din grâul exportat din Ucraina trece prin România, așa că un tranzit mai rapid e și în interesul celorlalte state UE. 

Impactul asupra politicienilor noștri e aproape zero. Sunt mai dispuși să accepte situația așa cum e decât să renunțe la planurile lor. A venit momentul să ne mai maturizăm și să renunțăm la așteptarea infantilă că trebuie Bruxelles să vină să schimbe țara-n bine în locul nostru. Democrațiile solide se pot construi doar din interior, iar asta o poți face cu atât mai bine din interiorul Spațiului Schengen.