„Să nu mai spui Kiev niciodată, așa spun rușii. E Kyiv” — Viața jurnaliștilor ucraineni în război

Dubai, 2010. Eram redactor la o revistă glossy și participam la o conferință internațională de trenduri de beauty, la invitația unui brand. Din România am fost trimisă doar eu și un critic de modă, pentru că doi oameni sunt suficienți pentru a reprezenta o piață de lux modestă, cum e cea mioritică. Însă din Ucraina era un grup destul de numeros, iar din Rusia, dublul lor. În ambele țări există magazine Chanel și revista Vogue, iar asta e destul de grăitor pentru puterea economică a unei țări, versus România, unde s-a închis și Gucci, singurul magazin în fața căruia își făceau influencerițele poze.

Colegul de breaslă naviga mall-urile imense și stătea prin spa-ul hotelului toată ziua, dar eu eram încântată să fac schimb de experiență cu jurnaliste din alte țări, așa că m-am împrietenit la cataramă cu grupul de ucrainene. Și cu grupul de rusoaice. Îmi erau toate foarte dragi, erau curioase în legătură cu viața mea din București, discutau cu franchețe orice subiect și aveau o doză sănătoasă de umor. Ba chiar am făcut și un concurs de bancuri deochiate cu cele din urmă, pe care îmi place să cred că l-am câștigat. 

De fiecare dată când eram în preajma lor, fie că eram la micul dejun sau pe șezlongurile cu view asupra Dubai Marina, în timp ce furtuna de nisip ne zgâria retina la propriu, toată lumea vorbea în engleză, din politețe. Dar, cumva, ca prin magie, cele două grupuri păreau să nu fie nicăieri niciodată împreună. 

Până într-o zi. 

Eram în lift cu fetele din Ucraina și urma să merg la un drink pe rooftop cu Marianna, una dintre jurnalistele de care mă apropiasem cel mai mult, când ușile se deschid și intră grupul numeros de la Moscova. Deși acum eram toate înghesuite, atmosfera a fost cuprinsă de un ger siberian – fetele păreau brusc fascinate de afișele publicitare care anunțau programul artistic din lobby. S-a auzit câte un harasho murmurat, despre care nu m-am prins exact de unde vine, că părea susurat de un ventriloc. Am așteptat în liniște deplină să urcăm – o călătorie de câteva clipe care au părut veacuri și apoi am întrebat-o pe Marianna care-i faza.

„Știi, noi suntem obligați să scriem articolele din revistă în limba rusă și doar advertorialele sunt în ucraineană. Și asta e cea mai mică problemă pe care o avem cu Rusia. Dar hai să schimbăm subiectul. Cu ce te îmbraci mâine seară, la cina de gală?”

Nu puteam să procesez ceea ce auzisem. Știam că sunt presiuni în zonă, dar nu-mi imaginam dimensiunea conflictului mocnit. La urma urmei, și noi aveam tensiuni cu Ucraina din cauza Insulei Șerpilor și, cu toate astea, cum reprezentam o revistă apolitică, ca restul jurnalistelor, puteam să beau o Pina Colada cu Marianna și să facem mișto că la conferință auzisem că tinerețea e cel mai important trend al deceniului (de parcă ar fi fost ceva nou) și să vorbim despre viața din glossy. 

M-am gândit la evenimentul din lift și în 2017, la câțiva ani după anexarea Crimeei, în timp ce ne făceam un selfie pe scările de marmură ale unei clădiri neo-renascentiste de o eleganță intimidantă din Amsterdam, care găzduia un alt event de beauty. Deși nu am îndrăznit să abordez deloc subiectul, parcă l-am revizitat cu alți ochi.

Anul ăsta, pe 24 februarie, eram în Istanbul într-un restaurant – culmea! – rusesc. Plecasem cu noaptea-n cap de la hotel să văd sabia lui Ștefan cel Mare și haremul de la palatul Topkapî, eram hămesită și nu aveam nici cea mai vagă idee că Rusia atacase Ucraina în acea dimineață. Ospătarul era dubios de amabil. Dacă peste tot în lume vânzătorii ambulanți presupun că sunt rusoaică și încearcă să mă agațe în negocieri cu fraze slave, el m-a întrebat direct, înainte să deschid gura: „Romanian?”. Când a venit cu meniul, scotoceam după telefon și a observat că am țigări în geantă. Fără cuvinte, mi-a adus o scrumieră, deși localul era non-smoking. Tot Istanbulul era cuprins de un ger atipic pentru zonă, m-am gândit că de aia a făcut o excepție. Dar când mi-am băgat parola de Wi-Fi, am văzut cum Iadul s-a dezlănțuit la granița cu România. 

Primul lucru la care m-am gândit a fost să-i scriu Mariannei.

Mi-a răspuns după o zi. Din fericire, ea nu era în Kiev, îl însoțea pe prietenul ei într-o călătorie de business. La câteva zile, mi-a povestit cum părinții ei merg pe lângă cadavre să-și cumpere pâine și cum se simte compleșită de vina că ea în siguranță, departe și nu îi poate ajuta. M-a rugat să-i transmit o declarație de încurajare pentru un articol colectiv numit „Letters from friends” și i-am înregistrat niște mesaje vocale gâtuite și tremurate care transmiteau ideea de stay strong. 

Apoi am decis să-i returnez favoarea: să adun declarații de la jurnaliști ucraineni din surse credibile, care să-mi povestească exact ce se întâmplă. Între timp, stăteam cu ochii lipiți de canalele media și vedeam cum conflictul escaladează dincolo de predicții de la o zi la alta. Apoi au fost anunțate primele victime civile și au ajuns la noi primele sute de refugiați.

Mă așteptam să-mi trimită vreo două contacte, dar m-am trezit într-un grup cu redactori-șefi și jurnaliști de la site-uri de știri, cotidiane și reviste. Dintr-o dată, m-am simțit foarte, dar foarte mică. Urma să le cer părerea despre ce se întâmplă și mă simțeam ca reporterii care întreabă victima de pe targă: „Cum vă simțiți?”. 

Toată viața am scris despre chestii light și le-am tratat cu seriozitate, iar în momentele în care am scris despre chestii serioase le-am tratat light. Mi-am amintit de o anumită frază rostită de Joan Didion într-un interviu din documentarul Netflix. Întrebată despre cum e pentru un jurnalist să vadă un copil mic drogat cu LSD, a spus: „A fost aur curat. […] Trăiești pentru astfel de momente când faci un material”.

Cinismul ei mi-a înghețat sângele în vene, n-am niciun atom din stofa lui Didion, dar așteptam cu groază ca oamenii din grupul de Facebook să-mi povestească în detaliu atrocitățile pe care le speculam din ce vedeam la știrile de la TV. Însă, în conversația publică, nu mi-au răspuns decât două jurnaliste. Așa că i-am întrebat în mesaje private dacă vor să-mi dea o declarație. Și, dacă nu, să-mi motiveze refuzul sub anonimat. 

Unii dintre ei, în special mame cu copii, mi-au spus că sunt în siguranță, s-au refugiat într-un loc mai sigur și se uită la știri, la fel ca restul mapamondului, cu mențiunea că nu știu dacă părinții și rudele lor sunt OK. „Sufăr de survivor syndrome. Mă simt extrem de vinovată că nu sunt alături de ai mei în Kiev. Și întâmplarea face că e a doua oară în viața mea când sunt nevătămată pe motiv că mă aflu în vizită la mătușa mea, în Svaleava, un sat în apropierea graniței cu Slovacia. Prima oară aveam trei ani, când a fost dezastrul nuclear de la Cernobîl”, mi-a spus o jurnalistă.

Cei care erau încă în Kiev mi-au scris direct că nu vor să dezvăluie lucruri care pot periclita activitatea militară (a se citi civil-militară), pentru că „aveți urechi la Moscova”.

„În primul rând, te rog să nu mai spui Kiev niciodată – așa spun doar rușii. E Kyiv”, m-a sfătuit un jurnalist de la o publicație internațională de business. M-am scuzat și i-am spus că așa zicem noi în română. „Nici nu știu ce mai sunt. Voluntar sau jurnalist. În ultimele două zile n-am adunat nici trei ore de somn. Azi noapte am căutat prin clădiri bombardate X ca să rezolvăm Y. Înțelegi, e vital să ținem lucrurile astea pentru noi. Acum sunt în redacție. De fiecare dată când mă trezesc sper că totul a fost un coșmar oribil, apoi umblu pe străzile dragi din Kyiv pe care am amintiri din toate etapele vieții și pe care nu le recunosc. Mă simt ca într-un joc distopic”, a continuat el.

„Pe 24 februarie când am auzit exploziile, la ora 4 dimineața, n-am avut nicio întrebare. Am înțeles că a început războiul. În câteva minute eram în drum spre platou, iar în câteva ore eram deja în direct și prezentam cea mai groaznică știre din viața mea: Putin și Rusia au atacat Ucraina și ne bombardau orașele. Dar am știut că știrile trebuie prezentate cu cât mai mult calm și speranță, ținând cont de situație. Mulți oameni mi-au scris ulterior și mi-au mulțumit că mi-am păstrat controlul și nu am răspândit panică, asta i-a ajutat să-și păstreze echilibrul emoțional.

Tu știi ce sunet de alarmă are telefonul tău? Eu nu-mi amintesc. Dimineața mă trezește urletul asurzitor al exploziilor, murmurul geamurilor, trepidațiile pământului. Și asta doar dacă reușesc să pun geană pe geană. Nu ai cum să-ți imaginezi cum e. Și nu pentru că nu vrei, ci pentru că totul pare ireal. Am avut război în Estul Ucrainei din 2014, când ne-a atacat Rusia pentru prima oară. Sunt prezentator TV și prezint știri în fiecare zi. Nu mi-am putut imagina cum e să nu poți adormi din cauza exploziilor, din cauza terorii, din cauză că nu știi dacă familia, prietenii sau dacă țara ta va supraviețui nopții. Câteodată am senzația că inima îmi va sparge pieptul.

Nu mă întreba cum mă simt. Orașul meu e bombardat. Prietenii și rudele își petrec fiecare noapte în metrou de mai mult de o săptămână. Străzile orașului sunt blocate de puncte de control și de capcane de tancuri. O capitală europeană frumoasă, dezvoltată, modernă se rezumă acum la checkpoints și clădiri distruse, iar suburbiile sunt tranșee. Nu mă întreba cum sunt. Sunt okay. N-am mai vorbit cu mama de trei zile. Și nu pentru că nu avem semnal, ci pentru că nu am timp. Îi scriu în fiecare dimineață doar că sunt întreagă.

Scriu acest mesaj pentru că am câteva minute în timp ce aștept niște medicamente pe care le vom livra armatei, apoi trebuie să găsim lapte praf pentru un nou-născut a cărui mamă nu mai dă lapte din cauza stresului și după aceea trebuie să facem rost de barete pentru civilii voluntari care s-au alăturat luptei în sneakers.

Mai e însă ceva ce nu-ți vei închipui, un lucru care probabil va rămâne în istorie: modul în care se unesc ucrainenii. Nici nu pot exprima mândria națională care s-a trezit în poporul nostru. Toată lumea e implicată. Cozile de donare de sânge sunt extrem de lungi: o mie de litri în trei zile și cinci sute de donatori pe zi într-un singur centru de donare. Durează doar jumătate de oră ca civilii să aducă armatei un lucru de care are nevoie. Oamenii gătesc și livrează mâncare. Își riscă viața și înaintează, acompaniați de sirene, în zone care sunt sub atac pentru a prelua pisici flămânde și speriate. Fac cocktailuri Molotov. Sătenii din jur capturează echipament militar și îl distrug cu mâinile lor.

«Civilii ajută enorm. Ieri, o bătrână a adus trei ouă și a spus că e tot ce a apucat să cumpere înainte de război», mi-a povestit Julia, voluntară la Crucea Roșie. I-am oferit alimente, dar a spus că vrea să rămână acolo să gătească pentru armată.

Îți poate părea greu de imaginat ca un astfel de război să aibă loc într-un oraș european. Unul care pare că ar fi desprins din cărțile de istorie. Și eu gândeam la fel. Fără îndoială, are loc un război mondial și deocamdată doar ucrainenii se sacrifică pentru pace, libertate și demnitate umană. Mulțumim pentru arme și ajutoare. Forțele armate ale Ucrainei vă protejează, dar trebuie securizat și spațiul aerian. Dacă cerul nu e închis, Putin nu se va opri.”

— Inna Nerodyk, 33 de ani, crainică TV la Televiziunea Națională din Ucraina

„Nu am fost în stare să scriu aceste cuvinte, deși încerc de trei zile. Nu am putut să scriu, pentru că mintea mi-e ocupată de un singur lucru: nu știu ce să fac cu familia mea și cu mine. Sunt în Kyiv și rezistăm deja de mult mai multe zile decât și-ar fi imaginat oricine. Am devenit imuni la sunetul exploziilor. M-am obișnuit cu dormitul în baie, iar ei dorm pe holul din fața ușii. Aceste locuri, departe de ferestre, sunt recomandate drept cele mai sigure în caz de bombardamente. Toți ucrainenii vor să creadă că sunt chiar sigure, în această perioadă.

Însă, între timp, am fost cuprinsă de o frică animalică care se instalează în fiecare seară și se intensifică odată cu fiecare ceas al nopții. În a cincea zi de război, armata rusească a început «eliberarea» Harkivului. Chiar în timpul negocierilor cu autoritățile, în timpul presupusei pauze, armata rusă a început să distrugă literalmente acest oraș care a fost atacat cu rachete și e încă bombardat, inclusiv în zonele rezidențiale. Sunt zeci de victime în rândul adulților, au murit copii. Acesta este fascism curat. Iar acum următorul punct de distrugere va fi Kyiv. 

Să-ți amintesc că mă aflu aici. M-am născut aici, la fel ca părinții și bunicii mei. Toți prietenii spun că ar trebui să fugim din oraș ca să scăpăm de curățarea care urmează în Kyiv. Între timp, bunica mea de 85 de ani, un copil al celui de-Al Doilea Război Mondial, refuză să părăsească orașul. Părinții nu vor să o lase în urmă, iar eu nu îi pot lăsa pe ei. În plus, nu știu dacă e o idee bună să plec. Nimeni nu știe.

Imginează-ți următorul scenariu: te afli într-o cutie de carton. Sunt zeci de astfel de cutii în jurul tău. De la o clipă la alta, există riscul ca un chibrit aprins să incendieze una dintre cutii. Sau poate pe toate. Nimeni nu știe. Iar acum, închipuie-ți că ești pus să alegi: rămâi în cutia ta, fugi spre următoarea, te ascunzi sub cutie sau fugi printre ele. Acum, adaugă și familia în ecuație. Indiferent de alegere, trebuie să-i convingi și pe ei să te urmeze, ca apoi să-ți asumi responsabilitatea pentru consecințe. Responsabilitatea vieții tale și a vieților lor.

Ce ai face în această situație?

Toate aceste gânduri mă sfâșie în fiecare secundă și cel mai grav e că nu există un răspuns corect la această întrebare.

Știi, cel puțin în Squid Game, participanții erau liberi să aleagă. Desigur, toți se aflau în situații groaznice, dar măcar participarea la joc era voluntară. Mai mult, chiar și după ce au văzut în ce se bagă, li s-a oferit și șansa de a vota democratic ieșirea din joc. Din păcate, Putin nu ne-a întrebat dacă vrem să participăm la ce se întâmplă. Acum ucrainenii sunt prinși într-un joc de survival, în timp ce el stă probabil într-un adăpost antiatomic, în fața unui ecran mare, satisfăcut de imaginile apocaliptice și se întreabă: «Butonul roșu sau butonul verde?»”

— Anastasia Bilous, 25 de ani, fashion editor la ELLE Ucraina

„«– Trezește-te, a început!
– Ce a început?!
– Războiul!»

Așa a fost apelul pe care l-am primit la 5.15 dimineața de la prietenul meu, care era plecat la ziua unchiului său din Cernihiv, localitate la 150 de kilometri de Kyiv. E încă acolo, în adăpost, alături de familie, în timp ce orașul e în ruine. Ajută forțele militare alături de alți civili și face parte din «teroborna» locală. Acum sunt 944 de kilometri între noi și nu are nicio posibilitate de scăpare. 

Sufăr de anxietate și, pe măsură ce-am urmărit știrile, mi-am pus problema că-ncepe Al Treilea Război Mondial cu săptămâni bune înainte de 24 februarie. Mi-am făcut un bagaj de urgență și am cumpărat din timp niște chestii extrem de specifice, inclusiv un garou – nu aș fi crezut niciodată că aș putea avea nevoie de așa ceva. După o vreme, când mă cuprindea optimismul, îl despachetam. Iar când mă copleșea anxietatea, îmi făceam bagajul din nou. Prietenii făceau mișto de mine, îmi spuneau că exagerez, că nu se va întâmpla nimic grav. Cu toatea astea, când am primit acel telefon, cumva, tot nu eram pregătită. Nimic nu te pregătește cu adevărat pentru război. 

Din punctul meu de vedere, Putin are o boală incurabilă și nu îi pasă de nimic din această lume, nici de propria țară, așa că vrea să facă ceva memorabil înainte să moară. Încă nu înțeleg cum acest om nefericit poate să ruineze sistemul nostru actual de valori și nimeni să nu-l poată opri – în special oamenii lui, cărora le e și frică să deschidă subiectul războiului. Le e teamă de pedepse și de închisoare. Încă nu-și dau seama că puterea maselor poate aduce schimbarea. Dar noi ne dăm seama! Europa vede asta! Miile de oameni care au protestat în piețele publice văd ce se întâmplă și simțim sprijinul Europei și al Statelor Unite ale Americii cum n-am făcut-o niciodată. 

De data asta, războiul e mai mult decât o chestiune politică, ci una despre siguranță și pace internațională. Acum sunt extrem de mândră de președinte și de echipa lui! E o trăsătură ucraineană să fim solidari în caz de dezastru, chiar și prietenii falși au ajuns să lupte cot la cot, iar acum suntem mai uniți ca niciodată. Mă simt cuprinsă de patriotism. Aș vrea să vezi cât de mult ajutăm armata și cât ne implicăm. Cred că spiritul e mai puternic decât planul fizic și vom lupta până la final.

Noi luptăm pentru țară și pentru casa noastră. Însă pentru ce mor soldații ruși? Nu știu să spun.”

— Maria Migotina, 33 de ani, redactor-șef L’Officiel Online

„Sunt atât de sătulă de acest escapism căcăcios și de pasarea responsabilității. Da, sunt conștientă că nu toți rușii îl sprijină pe Putin. Și mulți dintre ei îl condamnă pentru acțiunile demarate împotriva Ucrainei. De fapt, nu mi-e jenă cu niciunul dintre prietenii mei ruși, toți au fost la proteste zilele astea. Dar oare e suficient?

În timp ce Putin conduce Rusia, el reprezintă Rusia, astfel că e echivalent cu Rusia. Să nu mai negăm asta. Nu sunt armate de clone de-ale lui Putin care îmi invadează țara, ci sunt cetățeni ruși. Nu este Putin cel care scrie titluri precum «Crema noastră», pentru că, aparent, jocul de cuvinte dintre Crimeea și cremă este atât de la-ndemână și de inteligent – aceștia au fost colegii noștri de la o revistă de modă apolitică”, a scris pe Instagram prietena mea Marianna. Fusese triggeruită de-o imagine în care Putin era sugerat drept singurul om vinovat de război.

Abia atunci am înțeles pe deplin gerul siberian din acel lift.

În vara lui 2021, speram ca pandemia să fie ultimul eveniment istoric pe care-l trăiesc. Eram în Kyiv într-un Uber în drum spre un poligon, iar șoferul îmi povestea că a făcut Covid de trei ori, dar vaccinul tot nu și-l face, că e o prostie. „Te duci să testezi o mitralieră Kalashnikov?”, m-a întrebat după ce a văzut că n-a obținut nicio reacție de la povestea antivaccinistă. Am dat din cap că da. „Situația noastră e instabilă, dar, în caz de ceva, să știi că majoritatea familiilor au câte un AK-47 în casă.” Fraza asta mi s-a părut puțin prăpăstioasă la acea vreme. Ce să se întâmple? După ce am testat mai multe mitraliere, am postat o poză în timp ce trăgeam la țintă și i-am folosit citatul pe Instagram.

Pe seară am fost la cină la un restaurant unde un steak impecabil era la jumate de preț față de București, apoi am fost la un concert jazz în aer liber, într-o locație superbă pe strada Desyatynna numărul 12. De acolo vedeam perfect soarele fuchsia cum se scufundă în Nipru. În timp ce beam prosecco și studiam eleganța relaxată a localnicilor, mă gândeam că Kyiv poate oferi cea mai newyorkeză panoramă pe care o poți regăsi în Europa.

În ochii mei, va rămâne mereu așa.