Quantcast
21 de zile de teroare în Mexic

L-am chemat pe la redacție, ca să ne explice cum viața lui hedonistă din Mexic, unde Jesus e super mega brand de chiloți și hanorace metaliste sau pentru hip-hoperi, a avut așa un final nasol.

Mircea la Universitate, de sărbători, proaspăt întors în țară. (foto de Ana Libra)

Mircea Topoleanu, fotograful arestat în Mexico City luna trecută, în timpul unui protest violent a 15 000 de oameni împotriva inaugurării noului președinte Enrique Pena Nieto, s-a întors în țară și e mai vesel ca oricând. M-am întâlnit cu el chiar în noaptea de Revelion, într-un bar din București, unde mai mult ne-am luat în brațe decât am vorbit, dar și după, în cluburile în care-o ardea ca un aspirator social, dintr-o parte într-alta, „ca să vadă oamenii”. L-am chemat pe la redacție, ca să ne explice cum viața lui hedonistă din Mexic, unde Jesus e super mega brand de chiloți și hanorace metaliste sau pentru hip-hoperi, a avut așa un final nasol.

VICE: Buna Mircea, mă bucur că te-ai întors printre noi. Ce naiba căutai la protestele alea?

După ce am frecat-o doi ani, muncind scurte perioade pe bani mulți și petrecându-mi restul timpului pe plajă, de vreo două luni trimiteam ilustrații la Reforma, cel mai mare ziar de-acolo. La protest m-am dus să fac poze și pentru ei. După ce am fost săltat, m-au ajutat, dar nu și-au permis să declare tot adevărul, cum ar fi că poliția mi-a furat aparatul. Au scris că a fost confiscat. Alexander, un băiat care lucra acolo, mi-a spus: „Băi, eu am vrut să scriu furt, dar a venit patronul la mine și mi-a zis că, dacă fac asta, mă dă afară și nu mai lucrez în presa din Mexic”. Totul a fost politic.

Ce se întâmpla pe plan politic în ziua când te-au arestat?

Proaspătul președinte ales al Republicii Mexic trecea de la stânga la dreapta, iar guvernul statului Mexic, unul dintre cele 31 ale republicii, trecea de la dreapta la stânga. Protestatarii suțineau că alegerile au fost furate, așa că președintele a trimis poliția să-i potolească. Dar gagiu a cumpărat voturile pe față, a dat oamenilor carduri cu 80 de dolari fiecare, cam un sfert din salariul unui mexican, bani pe care-i puteau cheltui la un supermarket. La ei legea nu interzice asemenea lucruri.

Au fost arestați 80 de oameni, majoritatea nu făcuseră nimic, mergeau pe stradă sau ieșeau din magazine. Pe tine cum te-au ridicat?

La început au luat numai fotografi și oameni care filmau. Mi-am dat seama că ceva nu e OK când, după două ore în care poliția a stat la 200 de metri, s-au apropiat. O tipă le-a ieșit în cale, un tip s-a dus s-o oprească cu camera video după el, iar poliția a început să-l lovească. Atunci m-am apropiat și eu, i-am spus fetei să plece și cât a făcut ea cinci pași, pe mine m-au luat pe sus la propriu, unul mi-a smuls camera din mână și a plecat cu ea, după care m-au bătut măr, cu vânătăi și leziuni pe spate și pe frunte demne de un certificat medico legal. M-au băgat într-o camionetă, alături de doi polițiști și doi tipi care au fost torturați tot drumul de 20 de minute, cu șocuri electrice. Le spuneau: „Lasă capul jos, cine pula mea ești tu să te uiți la mine?” După care le serveau un genunchi în față și ziceau: „Ce faci mă, nu ți-am zis să lași capul jos?” M-am căcat pe mine pe frică, dar mie mi-au dat doar la rinichi, că nu rămân urme. Cred că m-a salvat faptul că eram român. Făceau mișto de mine: „Ce cauți mă aici? Las că te trimitem noi acasă”.

Ce s-a întâmplat când ați ajuns la Poliție?

Au epurat arestații, 60 de băieți și 20 de fete: scos filme din aparat și luat tot ce înseamna telefon cu cameră video. Ne-au băgat pe toți într-o cameră de zece pe zece metri, cu toaletă turcească într-un colț, deloc ferită de ochii lumii. Primeam două sandvișuri cu parizer pe zi și un litru de apă. Dormeam pe jos, înghesuiți unii în alții, fără pături: copii speriați care nu aveau nicio legătură cu ce se întâmplase, studenți, muzicieni, un profesor de sport, un băiat pe care îl lua valul, că era puțin nebun. Veneau rude în vizită, dar nu le permiteau să ne vadă. Dădeam declarații continuu și așteptam să ieșim, în stare de șoc. Nu mi-au adus traducător și am refuzat să semnez o foaie care zicea că am avut parte. Au zis că au luat contact cu Ambasada României, dar singurul semn din partea asta pe care l-am văzut a fost un fax de la ambasadorul Ana Voicu, care adeverea că sunt cetățean român.

Scrisoare scoasă din închisoare prin programul de vizite: „Familiei, prietenilor, poporului mexican și comunității internaționale: Noi, arestații din 1 Decembrie, vă comunicăm că transferul, apărarea și procesul nostru prezintă multe ilegalități. Dar asta nu ne face să ne pierdem speranța.  Mulțumim fiecăruia dintre cei care luptă pentru libertatea noastră, își manifesă prietenia și afecțiunea, atât de importante pentru noi în aceste momente.

Peste două zile, în loc să vă dea drumul, v-au dus la închisoare.

Fără să ne zică unde mergem, mascați cu arme ne-au aliniat și ne-au băgat în camioane. Ne-am trezit în fața unui zid lung de 50 de metri, ne-au pus să ne dezbrăcăm de tot și să stăm cu mâinile pe zid. Mascații strigau: „Curvo, nu mai tremura!”, „Ți-e frig? Lasă c-o să tremuri de frică!”, „Fără durere nu e închisoare!” și ne mai dădeau câte una. Unul dintre noi a zis: „Băi asta e Reclusorio Norte, am belit-o”, una dintre cele mai nasoale închisori din Mexic, cu 20 000 de deținuți. După zece minute ne-au adus alte haine, ne-au lăsat doar pantofii, dar ne-au luat șireturile și ciorapii, ca să nu ne spânzurăm.

Cum a fost când ai ajuns înăuntru?

Din primele zece minute am intrat în filmul sunt la închisoare și e nasol. Asta era: frică, frică, frică. E dubios să simți pe tine privirea aia de pușcăriaș, să auzi: „Mamă ce te-aș fute”. Sau să ți se spună: „Când te hotărăști, vreau eu papucii tăi, că am ceva mișto la schimb”. Stăteam opt oameni într-o celulă de trei pe trei metri, în patru paturi late de un metru fiecare. Aveam doar două pături de persoană, deși noaptea erau cinci grade, iar celulele aveau un perete de zăbrele înspre curtea interioară, la exterior. Primeam fasole și orez de două ori pe zi, aveam duș cu apă rece în celulă și o toaletă cu scaun, dar tot în văzul tuturor.

Îți puteai spori în vreun fel confortul?

Vizavi de noi era o clădire cu narco dealeri care purtau blugi și haine normale și li se dansa mariachi. Asta pentru că pușcăria e un business. Puteai cumpăra arme, droguri, friptură, ciorbă, apă, țigări. Cea de la chiuvetă era infectă. Era mai scump ca afară, dar nu cu mult. Un paznic ne-a întrebat: „Nu vreți să închiriați un televizor, ca să vedeți meciul de box?” Era ca la supermarket, doar că stăteai închis.

Deci paznicii nu erau mereu violenți?

După două zile, senatori și deputați de stânga din noul guvern au cerut să fim tratați ca niște deținuți politici și să nu stăm în aceeași zonă cu criminalii. Asta a făcut paznicii să ne trateze ca la închisoare, dar să fie neutrii: nu ne mai loveau, nu ne mai făceau curve, ne lăsau 40 de minute pe zi în curtea interioară. Teoretic aveam voie să primim vizite, deși la mine au venit oameni de patru ori și au intrat doar odată. Odată la trei ore, indiferent că era noapte sau zi, făceau prezența și trebuia să sari din pat, să stai drepți. Asta și paranoia te futeau psihic: că o să ne închidă pe toți, că o să ne mute cu deținuții normali, că sunt microfoane în becuri.

Cu cine stăteai în celulă?

Cu un băiat care cânta la pian și care a fost arestat ieșind dintr-un magazin imediat după ce și-a cumpărat corzi. Cu un profesor de sport și un vânzător ambulant de la semafor care vindea într-o cutie de lemn țigări la bucată, gumă de mestecat și ciocolată. Cu un indigen din Chiapas, o zonă de rezervație amero-indiană. Un graffer foarte tare care făcea și free style hip-hop. Avea un copil. Ne cânta. Reușeam să-i scoatem desenele și versurile afară, prin cei care ne vizitau.

Cum se desfășura procesul?

Ei nu au tribunale, totul se întâmplă la închisoare. Odată la două zile ne duceau la subsol, unde stăteam aliniați la zid, dădeam declarații sau așteptam și 12 ore, fără toaletă, pișându-ne prin colțuri, dormind pe pământ, fără pături. Erau vreo 90 de avocați și aveai cinci minute cu al tău, să-ți mai spună ce se întâmplă. Un moment tare a fost când bărbații au aplaudat gagicile arestate, cu care ne vedeam doar în acest subsol. Au plâns de s-au căcat pe ele. Procesul propriu-zis se desfășura în altă cameră, unde nu aveam acces. Noi doar intram într-o nișă cu geam ca să vorbim cu judecătorul sau avocatul.

Chiar nu există prezumția de nevinovăție?

Da, trebuie să demonstrezi că ești nevinovat. E o țară unde legea este cine lucrează cu legea. De exemplu, pe judecătoare a deranjat-o foarte tare că i-am spus că nu am religie. Trebuia să fiu creștin. Era o gagică despre care se scrisese într-un ziar de dreapta că era șefa ideologică a mișcării doar pentru că făcuse un documentar despre partidul aflat la putere. Era clar că arestările au fost politice, că nu conta ce-am făcut și că puteam să rămânem acolo doar ca să demonstreze ei ceva. Până la urmă au mai rămas 14 băieți și regizoarea, care au fost eliberați peste două săptămâni, cu amenzi usturătoare, pe care să nu le poată plăti.

Deși legea spune că odată liber puteai rămâne în Mexic contra unei amenzi,după nouă zile te-au trimis în lagărul de emigrări.

Aș fi putut să rămân, dacă aș fi stat în lagăr 90 de zile. Dar n-am vrut. Am fost dus cu cătușe, într-o mașină la întuneric, iar când am intrat în curte, m-am căcat pe mine de frică, din nou. Erau găști de: negrii, chinezi, asiatici, indieni, nepalezi, oameni din Venezuela, Guatemala și Honduras. Simțeam vibrația violenței fizice dintre gaști, care erau de fapt mafioți puși pe afaceri, poker și barbut pe bani. Acum mă temeam că sunt prea liber și oricine are acces la mine.

Și ce-ai făcut?

Cum eram singurul alb, înalt și subțirel de acolo, m-am dus la singurul american, care citea o carte și era nebun. Mi-a spus răstit: „Știi de ce sunt aici? Că nu mai am ochelari!” Mai târziu cineva a fost înjunghiat cu o periuță de dinți ascuțită pe ciment, pentru că violase o fată de 13 ani din gașca lor, înainte de a intra în lagăr. Am stat aici 11 zile, cu un cubanez și un columbian care mi-au dat haine, mi-au explicat cu cine să nu mă bag și în ce parte să dorm și am citit foarte multe cărți polițiste proaste.

Autoritățile române cum s-au implicat?

Nu m-a sunat nimeni timp de 20 de zile cât am fost închis. Ambasada României în Mexic înseamnă trei persoane: ambasadoarea, fratele ei și consulul care îi este soț. Pe cel din urmă l-am văzut venind de patru ori, lipsit de autoritate, dar însoțit de o atitudine umilă românească, de genul: „Când credeți că se poate să-i dați drumul, dacă s-ar putea...”. În a doua zi de lagăr l-am căutat eu, să-l rog s-o sune pe sor-mea, să-mi aducă pașaportul, ca să mi se poată cumpăra bilet de avion. Mi-a spus: „O sunăm, dar mai pe după-amiază”. „Mi s-ar părea normal să o sunați acum, că sunt în arest, nu la restaurant”. „Aha, și ce altceva mai vreți? Tocmai au fost alegerile și trebuie să sigilăm un plic să-l trimitem în țară”, mi-a răspuns. 

Când ai plecat de acolo?

Mi-au dat drumul în ziua în care sor-mea se mărita. M-am văzut cu ea în biroul directoarei închisorii cinci minute, din care am plâns trei și ne-am confirmat că suntem bine în două. În țară m-au așteptat prieteni, că părinții erau la nuntă. Am vizitat rude, am mâncat sarmale și am băut țuică. Am fost șocat de ziua prea scurtă și prețurile prea mari.

Cum te simți acum?

Cea mai nasoală a fost frica. O simțeam în oase. Apoi timpul. O secundă chiar era un minut. Era groaznic. Mi se pare un pic ciudat că încă nu am nicio traumă. Sunt pe un valul de optimism și de libertate. Nu mai vreau să mă întorc în Mexic, poate doar în vizită, dar nu foarte curând.

Citiți și Poliția din Mexic reține un român la închisoare fără motiv

Crulic: The Path to Beyond