10 întrebări pe care ai vrut mereu să i le pui unei persoane care a fugit din comunitatea Amish

Misty Griffin, 37 de ani, e o asistentă și autoare din Pasadena, California. În plus, e fostă membră a comunității Amish, pe care a părăsit-o la 22 de ani, după ce preotul cu care locuia a agresat-o sexual. Am vorbit cu ea despre experiența ei printre Amish, gruparea religioasă creștină care se opune obiceiurilor lumii moderne.

VICE: Bună, Misty! Să începem cu un rezumat al istoricului tău. Care a fost situația ta familială?
Misty: Am fost crescută în stilul Amish de mama și tatăl meu vitreg, de la vârsta de șase ani – au fost amândoi incredibil de abuzivi și ne-au izolat pe mine și pe sora mea la o fermă de munte din nordul Washington. Cred că păream dubioși, pentru că toți vecinii s-au ținut la distanță de noi, lucru care i-a încântat pe părinții noștri. La vârsta de 19 ani, am încercat să evadez de la fermă, dar ne-au luat pe mine și pe sora mea și ne-au dus într-o comunitate strictă de Amish, unde am fost adoptate neoficial de două familii diferite. Am devenit membri botezați ai bisericii. Eu și sora mea credeam sută la sută că trebuia să fim Amish sau ajungeam în iad. Ani mai târziu, când am fugit din comunitate, am fost nevoită s-o las în urmă, pentru că n-a vrut să plece. Azi e căsătorită și are trei copii. Ne scriem de câteva ori pe an. Nu am păstrat legătura cu mama sau cu tatăl vitreg.

Cum ai reușit să pleci și de ce ai luat decizia asta?
După ce am trăit trei ani în comunitatea Amish, m-am mutat de la familia la care fusesem plasată și am devenit menajeră pentru preotul comunității și familia lui. Preotul și soția lui aveau șapte copii cu vârste sub 12 ani. Imediat ce m-am mutat la preot, acesta a început să mă abuzeze sexual. N-am spus nimic, pentru că știam că și eu voi fi considerată vinovată de către comunitate. Dar după șase luni, am început să suspectez că preotul își molesta și fiica de 12 ani, după ce l-am prins într-o zi că îi încheia repede rochița la spate. Așa că am hotărât să merg la poliție.

În comunitățile Amish e interzis să mergi la poliție. De obicei, agresorii sexuali sunt pedepsiți timp de șase săptămâni, ținuți izolați de comunitate, după care sunt duși la biserică și nu li se iau copiii. Așa că trebuia să-l raportez la poliție. Dar poliția mi-a zis că nu am suficiente dovezi ca să-l acuz, iar o lună mai târziu, s-a mutat în Canada cu toată familia. Detectivul mi-a zis că nu prea aveam ce să facem.

Am plecat din comunitate și, în următorii șapte ani, m-am străduit să-mi construiesc o viață nouă. Dar am rămas cu un sentiment de vinovăție că n-am putut să-i salvez pe copiii preotului. Până la urmă, după șapte ani, am început să-mi scriu autobiografia ca să cresc awareness-ul cu privire la abuzul sexual al copiilor în comunitățile religioase stricte. La doi ani după ce am publicat cartea, preotul s-a întors înapoi în State și fetele lui cele mai mari l-au acuzat de abuz sexual, ca s-o salveze pe sora lor mai mică. S-a întâmplat ca detectivul care s-a ocupat de caz să citească memoriile mele fix în perioada respectivă. Am fost pus în legătură cu copiii, iar preotul a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru abuz sexual asupra lor.

Care au fost cele mai mari obstacole cu care te-ai confruntat după ce ai plecat?
Mi-a fost greu să scap de ideea că voi ajunge în iad. Amish cred că dacă ești botezat la biserica lor și apoi renunți la credință, ajungi în iad sută la sută. E greu să scapi de o idee cu care ai crescut. Așa că, deși simțeam că fac ce trebuie, au fost momente în care mi-a fost frică și am avut îndoieli.

Cea mai mare provocare a fost că n-am știut cum să supraviețuiesc sau să mă port în lumea exterioară. Nu știam cum pot obține un job. Aveam doar trei clase. M-am simțit teleportată din secolul 19 în secolul 21 – m-am străduit să fiu curajoasă, dar de fapt eram îngrozită.

Ce te-a derutat la lumea exterioară și ce surprize plăcute ai avut?
Totul mi se părea ciudat. De exemplu, a trebuit să învăț să folosesc deodorant. Mi s-a părut ciudat să mă dau cu ceva la subraț. Mai văzusem deodorant, dar nu știam ce e, credeam că e vreo formă de parfum solid. Apoi, mi s-a părut foarte obositor să aleg în fiecare zi ce haine să port. În comunitățile Amish precum cea din care provin, ai doar două rochii de muncă și câteva de biserică, de culori diferite, dar cu aceeași croială.

Totul era gălăgios și înfricoșător. Luminile electrice mă deranjau, le închideam mereu. Am fost copleșită în primele șase luni. Mă temeam până și de uscătorul de păr, pentru că făcea prea mult zgomot.

Unul dintre cele mai mișto lucruri a fost să scap de sentimentul că sunt mereu urmărită, că oamenii îmi pândesc greșelile ca să mă pârască preotului. Toată lumea era bună și generoasă; m-au încurajat să-mi îmbrățișez talentele și să fiu eu însămi, lucru care nu e permis în comunitatea Amish, unde trebuie să te conformezi. Mi-a plăcut mult să merg la restaurante diferite și să încerc diverse feluri de mâncare. Dar cred că cea mai tare chestie la lumea exterioară a fost apa curentă, rece și caldă. Încă mă minunez uneori că nu mai sunt nevoită să încălzesc apa pe sobă.

Cât de multe știai despre lumea exterioară înainte să pleci?
Nu știam mai nimic. Cumva știam chiar mai puține decât un tânăr Amish obișnuit, pentru că am fost mult timp izolată cu mama și tatăl meu vitreg. Eu și sora mea nu aveam voie să avem prieteni sau să mergem la școală. Singurul contact cu lumea exterioară a fost când mergeam să cumpăr provizii pentru fermă sau să vând una-alta. Izolarea a început de la șase ani, așa că nu-mi amintesc mai nimic dinainte de asta.

Cum a fost ziua în care ai plecat?
Nu mi-am luat rămas bun de la nimeni. Am plecat dimineața devreme – un cuplu non-Amish m-a dus cu mașina până în Seattle. Dacă pleci din comunitatea Amish, nu-ți iei rămas bun, pentru că toți o să-ți țină predici despre cum o să ajungi în iad. Dar i-am văzut pe preot și pe soția lui cum mă priveau de la geam când am plecat. Nimeni nu încearcă să te împiedice, fizic, să pleci, dar nici nu te ajută. Pleci cu palma-n cur.

M-am mutat în Seattle, Washington. Sora tatălui meu vitreg mi-a oferit un job la magazinul ei de mobilă. Nu seamănă deloc cu fratele ei, e o femeie foarte drăguță și generoasă. M-a ajutat să mă integrez în societatea modernă și m-a pus pe picioare.

Ce lucruri specifice ți-a zis comunitatea despre lumea exterioară?
Că e periculoasă; că toată lumea vrea să te răpească, să profite de tine și să te folosească în scopuri personale.

Îți e dor de ceva din comunitate?
Mereu mi-au plăcut copiii. Se adunau în jurul meu, mi se urcau în poală să-i iau în brațe sau mă ajutau la treburi. Îi iubeam pe fiecare în parte și m-am simțit tristă și singură fără zâmbetele lor calde. În plus, ca în fiecare comunitate, aveam un sentiment de apartenență, simțeam că fac parte dintr-o mare familie. Când am plecat, am simțit că nu mai știu cine sunt, că mi-am pierdut identitatea.

Mi-a fost dor și de treburile de zi cu zi. Îmi plăcea să grădinăresc, să gătesc și să coc pâine. Cel mai mult îmi plăcea să tricotez păturici pentru o doamnă care le vindea. Eram considerată una dintre cele mai talentate la asta. Când am pătruns în lumea exterioară, am realizat că trebuia să învăț o grămadă de lucruri noi. Nimeni nu avea nevoie de cineva care să tricoteze sau să facă tăieței.

Mai spuneau și alții că vor să plece? Erau curioși despre lumea exterioară?
Cei care pleacă sunt de obicei bărbați tineri și necăsătoriți, dar mulți se întorc înapoi după câțiva ani. În comunitățile Amish stricte precum a mea, adolescenții se botează la 17 ani, vârstă la care încep să-și caute o pereche și să meargă la întâlniri pentru tineret. Dacă nu ascultă regulile bisericii, sunt pedepsiți: nu au voie să participe la întâlniri sociale și nici să iasă cu cineva, iar asta e groaznic pentru un adolescent. Așa că de obicei toți se străduiesc să nu fie pedepsiți.

Nicio tânără din comunitatea mea nu a zis vreodată că ar avea de gând să plece din comunitate. Tinerele Amish sunt judecate și mai aspru decât băieții. Unele dintre ele se întrebau uneori cum ar arăta cu machiaj. Dar asta era obrăznicia maximă.

Sunt părinți care se întâlnesc cu copiii lor non-Amish, în ciuda politicilor stricte ale comunității?
În biserica mea au fost două familii care aveau câte un copil care plecase. I-am auzit vorbind despre ei doar de câteva ori. Ambele erau fete. Una fugise și nimeni nu știa ce s-a ales de ea. Cealaltă era căsătorită când a plecat. Și-a luat soțul și copiii și s-au alăturat unei alte biserici numită New Order Amish. E o comunitate care le permite membrilor să aibă mașini, electricitate, televizor și instalații de apă, dar tot se îmbracă după stilul Amish. Evident, biserica mea nu îi consideră Amish adevărați.

Au vizitat comunitatea Amish o singură dată, dar li s-a permis să stea doar câteva ore. Regula e că, dacă ești ostracizat, ai voie să faci o vizită doar odată la câțiva ani. Trebuie să mănânci la o masă separată de restul. Unele biserici Amish mai liberale au îmblânzit totuși pedepsele. Știu că părinții sau frații unei persoane ostracizate sunt obligați să respecte regulile, altfel vor fi ostracizați și ei.

Cartea lui Misty, Tears of the Silenced: An Amish True Crime Memoir of Childhood Sexual Abuse, Brutal Betrayal and Ultimate Survival descrie viața în comunitatea Amish, abuzurile din cadrul ei și evadarea lui Misty în lumea exterioară.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.