Am întrebat medici români de ce doamne iartă-mă n-au plecat încă din țară

Uite că s-au și făcut doi ani de când un virus a redefinit societatea modernă. Primul val de panică a fost în China, în decembrie 2019, iar din februarie-martie 2020 situația a devenit globală. În tot acest timp s-au adunat o groază de conspirații, frici, decizii haotice, stres, revoltă, restricții, închideri și redeschideri, epuizare, neîncredere și scurte momente de relaxare. Ba chiar au intrat în vocabularul uzual concepte ca certificatul verde, purtarea măștii, booster sau rapel și tulpini de virusuri.

După ce în urmă cu un an părea un moment potrivit să fii optimist, că vaccinurile începeau să fie administrate, toamna lui 2021 nu a picat chiar bine. După un val patru în care România a intrat în plin, terapia intensivă, aglomerarea din spitale și teama au revenit în atenția oamenilor. Pe măsură ce situația părea că se îmbunătățește, a apărut o nouă variantă a virusului: Omicron. Încă se cercetează cât de periculoasă e și cum se diferențiază față de Delta. 

Olanda a luat deja decizia de-a impune carantina până pe 14 ianuarie 2022 ca să limiteze efectele, iar Organizația Mondială a Sănătății îndeamnă la limitarea relaxării din perioada sărbătorilor tocmai ca situația să nu devină dramatică la începutul lui 2022. Nu în ultimul rând, cercetările de până acum pe Omicron nu sunt optimiste: OMS susține că persoanele care s-au vaccinat sau cele care au trecut prin boală se pot infecta cu noua variantă, iar multe dintre tratamentele monoclonale nu vor funcționa împotriva Omicron.

În acești doi ani am trăit și am văzut mai mult decât credeam vreodată, inclusiv ce se întâmplă în morgile spitalelor. Sunt însă oameni care au trecut prin mai mult decât atât și aici mă refer la medici. E clar, până acum, că nicio țară n-a avut o soluție perfectă la criza medicală. Totuși, în peisajul european, România și Bulgaria s-au remarcat în toamna lui 2021 când situația a devenit critică, deși vaccinul putea servi drept un punct de sprijin. 

Ai putea avea senzația, și n-ai greși prea mult, că România este de mulți ani în moarte clinică și nimeni nu vrea s-o resusciteze. Și cum eu trăiesc aici, am vrut să aflu de la mai mulți medici ce-i ține încă aici și ce ar vrea să vadă că se întâmplă în țară în următorii ani, independent de pandemie.

„Când mă gândesc la ce mă ține aici, sunt elemente foarte pragmatice, cum ar fi copilul care este aici, situația familială, mama care e singură și are nevoie din ce în ce mai mult de ajutor. Cam atât, în rest nu mă mai ține nimic. Dimpotrivă, totul mă îndeamnă să plec, de la situația socială și politică până la cea economică și statutul dezastruos al corpului medical. Mai ales după începerea acestei pandemii mi-am dat seama că nu mai este niciun element care să mă îndemne să rămân.

În ultimul an, boala mi-a schimbat perspectiva asupra vieții, pentru că am trecut printr-o formă severă de COVID. Și asta a însemnat contactul cu spitalele românești din București în calitate de pacient. Experiența a fost una absolut terifiantă, degradantă și înspăimântătoare. Așa ceva îți schimbă complet perspectivele și așteptările și îți dai seama că și în calitate de medic, când ajungi pacient, resursele sistemului sunt minime în cel mai bun caz, iar pregătirea corpului medical este cel puțin dubitabilă. Implicarea sau empatia sunt la limitele cele mai de jos în unele cazuri. Și îți dai seama că, dacă tu și familia ta vreți să scăpați de vreo boală, cel mai bine este să fiți dincolo de granițele de vest ale României. Cam asta este din păcate.

Mă întrebi ce mă face să mă trezesc dimineața și s-o iau de la capăt și nu pot spune decât că, uneori, bioritmul, alteori, ceasul deșteptător. 

Trebuie să-mi plătesc facturile ca orice cetățean model, deși, dacă este să vorbesc despre plată, am aflat chiar aproape de 1 decembrie că un medic ajuns în apogeul carierei în România este plătit la jumătate din cât este plătit un medic care se află la început în Germania. Poporul român și sistemul politic românesc, în ticăloșia lui proverbială, își închipuie că poate să obțină servicii medicale de top, dar să plătească medicii la un nivel absolut mizerabil. Efortul de a o lua în fiecare zi de la capăt, pe lângă facturi, vine din faptul că în țara asta majoritatea suntem creștini și ne ducem cu gândul că poate cineva are nevoie de noi. Este o recompensă morală, spirituală și religioasă care mă face să o iau mereu și mereu de la capăt.

În toată perioada asta, fiecare poveste de acest fel s-a terminat de cele mai multe ori cu câte un necrolog. Oameni care aparent nu aveau de ce să moară au murit, pentru că s-au născut aici și au avut încăpățânarea fatală să trăiască aici. Am văzut oameni de toate vârstele rămași fără cei dragi, am văzut oameni apropiați care au dispărut în această perioadă, am văzut copii rămași fără părinți tineri, pentru că sistemul politic și cel sanitar din România au anti-performat. Este dramatic, sunt lucruri care te marchează pe viață, mai ales că și cei din jur rămân marcați pe viață. Este un cerc vicios. În țările normale, civilizate, toate aceste lucruri ar fi fost mult mai rare sau nu poate nu s-ar fi întâmplat deloc.”

— Marian Stamate, 49 de ani, medic ORL,  Spitalul Colțea din București

„Aici mă simt acasă, unde simt și cred că menirea mea pe pământ este să fac bine pentru români și România. Și pot spune că, în ultimii doi ani, am întâlnit o mulțime de oameni dornici să ajute, să schimbe, să se implice și să dovedească că pot să clădească atunci când totul se dărâmă. Sunt români care s-au făcut zid pentru a-i proteja pe cei care sufereau.

Acum, când mă uit în urmă la poveștile oamenilor pe care i-am întâlnit, pot spune c-a fost o perioadă tristă în care a trebuit să învățăm cu durere și perseverență că viața trebuie trăită altfel, că suntem fragili, dar împreună putem schimba destine și putem anula suferințe. Încă am speranță, încredere și iubire, și asta mă face să o iau de la capăt într-o nouă zi. Suntem români și suntem puternici împreună.”

— Beatrice Mahler, 46 de ani, managerul Institutului „Marius Nasta” din București

„Nu putem pleca cu toții. Evident, lucrurile trebuie îmbunătățite. Anii de comunism se simt, iar această tranziție interminabilă a îngreunat evoluția către o țară europeană și cu adevărat democratică. Însă progresele făcute de România sunt cu adevărat remarcabile și cred că în următoarea perioadă evoluția va fi și mai bună. Medicii, profesorii, teologii – sunt oameni care trebuie să fie stâlpi ai societății, sunt ghidaje morale pentru societate. Am remarcat în perioada asta că oamenii au fost alături unii de ceilalți, omenirea a dat dovadă de unitate și de suport. 

Oamenii cu care mi-am petrecut cel mai mult timp au fost pacienții. Nu am discutat doar despre boală, ci despre toate fațetele pandemiei pe care această boală le-a adus în viața noastră. Am discutat despre obezitate, despre stilul de viață, despre ce și cum mâncăm, despre diabet, despre cum gestionăm alte afecțiuni. Am avut nevoie dincolo de orice și de suport spiritual. Am discutat deseori cu reprezentanții Bisericii, într-o criză sanitară fără precedent pentru istoria noastră recentă este nevoie de astfel de ghidaje care să țină societatea congruentă. Avem nevoie de reguli de moralitate, de principii. O societate fără reguli clare este o societate care se îndreaptă către anarhie. 

Poveștile pe care le-am întâlnit sunt triste, pe mulți n-am mai putut să-i ajutăm. Este și mai trist că s-a întâmplat în a doua parte a pandemiei când aveam vaccin și unii au murit, pentru că nu s-au vaccinat la momentul oportun. Am văzut persoane vârstnice, cu boli, care nu au vrut să se vaccineze și au murit, puteau să se mai bucure de viață, de nepoți. Dincolo de poveștile triste, au fost și poveștile celor pe care am reușit să-i salvăm, le-am dat a doua șansă la viață, ne-au mulțumit pentru asta.

Cel mai mult m-a impresionat povestea unei doamne. A stat 30 de zile la terapie intensivă și am reușit să o salvăm. Când a ieșit din spital m-am întâlnit cu ea într-un magazin, eu n-am recunoscut-o inițial. Era veselă, se bucura de tot, iar asta m-a făcut să fiu foarte împlinit.

Recunosc însă că anul ăsta a fost extrem de epuizant și nu de puține ori am considerat că bătălia este deja pierdută, mai ales când spitalele erau pline cu pacienți în stare gravă. Te gândești dimineața că tot acest efort al cadrelor medicale din România va duce, la un moment dat, la oprirea acestei pandemii. Întotdeauna ne-am gândit că această perioadă va fi limitată, dar nu știm acum cât va dura. Cu toții sperăm să ne recăpătăm viața frumoasă și liniștită de acum doi ani.”

— Radu Țincu, 39 de ani, specialist ATI, Spitalul Floreasca din București

„Am avut oportunitatea să plec, am avut și gânduri serioase de plecare, dar până la urmă n-am putut s-o fac. Cei din jur au nevoie de ajutorul meu, asta am simțit mereu. Am văzut însă și cum pandemia, la modul general, a scos și lucruri nu tocmai frumoase din oameni. Mă așteptam să producă un val de bunătate, însă au fost o mulțime de momente în care oamenii și-au manifestat egoismul. Este cumplit să vezi că după atât timp ne lipsește educația în domeniul medical. Societatea românească a avut o reacție dură, care m-a durut.

Ne lipsesc multe lucruri, în primul rând poziționarea corectă. Pare că suntem în cea mai de jos parte din medicină. Statul ne provoacă nemulțumire și revoltă în suflet, nu ne-a sprijinit cu nimic în perioada asta grea de pandemie, nici măcar măști nu ne-au distribuit. Și noi am ajuns acum să facem o mulțime de lucruri și tot mai puțină medicină. Ne omoară și birocrația. Nu mi se pare normal că am ajuns să împărțim bonuri de masă. 

Mă trezesc însă zi de zi cu speranță. Îmi place să știu că pot ajuta o parte din oameni, că îi poate face să fie puțin mai bine.”

— Rodica Tănăsescu, 65 de ani, medic de familie

„În ultimii doi ani am cunoscut multe schimbări în ceea ce privește societatea, viața noastră de zi cu zi, în ce înseamnă gândurile și obiceiurile noastre. Resetarea a însemnat toate aceste modificări în viața socială, economică, în interiorul nostru. Ne-a rămas buna-credință față de ce înseamnă această țară. Am rămas să o slujesc, pentru că așa am fost crescută și așa mi s-a părut drept. Așa mi-am educat și copilul.

În același interval, poveștile nu au fost cele mai fericite. Au fost realități crunte, tragice. Eu am lucrat la patul pacientului în fiecare moment. Mai puțin îmi aduc aminte de zilele fericite și mai mult de ce a însemnat efortul meu ca energie interioară, pentru a da empatie în jur în special celor care au fost dur loviți de această boală. Ceea ce-mi doresc acum este să nu mai văd atâta agresivitate, atâta ură, să ne înțelegem, să fim diplomați. Iar cei care se află în funcții de răspundere ar trebui să empatizeze și să-și aducă aminte că atunci când ocupă un asemenea loc ei sunt cei care-i slujesc pe cei de jos, nu invers.”

— Prof. Carmen Dorobăț, 62 de ani, medic infecționist și fost manager al Spitalului „Sf. Parascheva” din Iași