Am dat România pe Iordania să-ți arăt unde poți să-ți faci o vacanță mai tare decât în Mamaia

Iordania este o țară mică, cu puțin peste zece milioane de cetățeni, dar e a doua din lume ca număr de refugiați. Prima oară au venit palestinienii, forțați să-și părăsească casele în timpul războiului din 1947, care între timp au devenit iordanieni cu acte în regulă. Apoi, conflictul din Siria din 2011 a adus sute de mii de sirieni în țară.

Autoritățile au reușit cumva să integreze mare parte din ei și să le ofere posibilitatea să se angajeze, dar rata șomajului e mare și, în afară de sirieni, ceilalți refugiați – din Yemen, Irak, Somalia și alte țări aflate în situații nefericite – nu au permise de muncă și se bazează pe ajutorul umanitar, care și ăla ajunge greu.

Chiar dacă e supranumită „Elveția Orientului”, Iordania e o țară săracă, iar prețurile sunt mari – moneda oficială este dinarul iordanian, echivalentul a vreo șapte lei. Adaugă la asta și învecinarea cu Siria și Irak și aproape că te-am convins să nu iei în considerare o vacanță aici, nu? 

Vei descoperi însă un loc sigur, unde tradițiile se împletesc cu modernitatea și oamenii își continuă viața agitată cu zâmbetul pe buze. Sau cel puțin încearcă.

Există zboruri directe din România către Amman, capitala țării, așa că am aterizat pe Aeroportul Queen Alia Amman, un loc imens, dar foarte curat și modern.

Aici o să dai peste trei companii de telefonie mobilă de unde-ți poți lua cartelă, dar eu am citit că Orange are cea mai bună acoperire, așa că am mers pe mâna Marelui Internet și nu am regretat. Vreo 20 de giga de net au fost în jur de 15 dinari. Tot aici am schimbat și bani la un curs bun (dolari americani în dinari) și, așa cum avea să-mi spună ghidul meu Ali, poți să schimbi fără panică cam pe la toate casele de schimb din oraș. La hoteluri, restaurante și diverse magazine poți plăti și cu cardul - cere să plătești direct în dinari-, dar ideal ar fi să ai cash, că așa le place localnicilor.

Ca să intri în Iordania ai nevoie de viză, iar treaba asta o să te coste în jur de 40 de dinari sau poți să-ți iei un Jordan Pass, care include viza și intrarea la anumite obiective istorice, cum ar fi Petra sau deșertul Wadi Rum. Iordania e o țară turistică, iar guvernul vrea să păstreze asta, așa că o să te simți safe ca turist. Dacă vrei să o descoperi organizat, fără să-ți bați capul, îți recomand un trip cu agenție, ghid, hoteluri nice.

Dacă ești însă genul căruia-i place să-și facă singur programul, și mai ai și spirit aventurier, poți să închiriezi o mașină și să străbați țara dintr-o parte în alta, fără probleme – ai autostradă, iar drumurile sunt în general bune și libere. În ce privește transportul, nu există trenuri, iar programul autobuzelor pare complicat, dar există taxiuri și Uber. Sfatul localnicilor e să negociezi prețul înainte să te urci în mașină și n-o să ai probleme.

Am ajuns în Amman pe la 7 seara și primul lucru pe care l-am observat e că soarele apune în jur de 19.30 și răsare devreme, la 5.30 dimineața. Vara, pe la 9 dimineața deja te arde, de asta-i bine să vizitezi Iordania din aprilie până la final de mai, iar apoi din septembrie. Iunie, iulie și august sunt rupte din iad. 

Amman sau „orașul alb” e impresionant și impunător, datorită blocurilor și clădirilor albe (doh!), poziționate pe dealurile sale. Fun fact: Amman a fost construit ca Roma, pe șapte coline, dar s-a extins și acum domină 19 dealuri. E plin de viață și foarte colorat, pentru că street art-ul s-a dezvoltat mult în ultimii ani, iar artiștii au început să-și exprime gândurile și mesajele la fiecare colț de stradă. 

Tarabe stradale, pepeni din belșug, magazine cu tot felul de acareturi, de la țoale la condimente, parfumuri sau dulciuri, hop un Starbucks, un McDonald’s sau un mall posh, toate te inundă vizual și-ți dau Error 404 până apuci să înțelegi ceva din nebunia în care te afli. Sărăcia e mixată cu hoteluri impozante de cinci stele, restaurante cochete sau magazine cu aur. Emblematice rămân Jordan Gate Towers, două turnuri de 985 metri înălțime, a căror construcție a început în 2005, dar s-a sistat după ce a lovit criza financiară. Se pare că lucrările vor fi reluate în vara anului ăsta.

Am stat trei zile în Amman și împrejurimile sale, dar nu cred c-am apucat să văd nici jumătate din ce are de oferit. Merită clar o vacanță în sine. Țara e musulmană – doar șase la sută sunt creștini, dar găsești alcool și în unele locuri poți să consumi liniștit. O bere te ajunge undeva la 40-50-60 de lei. 

Vara, mallurile sunt deschise până la 1 dimineața, toată lumea e în stradă sau la cafenele și fumează narghilea, iar traficul e haos total în timpul săptămânii. La ei, weekendul începe de joi seara până sâmbătă seara, timp în care le place să se trezească mai târziu și să petreacă timp în familie. 

Există și cluburi, dar cele underground nu sunt foarte sigure, după cum mi-a spus Mohammad, un iordanian de 21 de ani student în Londra care a intrat în vorbă cu noi, așa că mai bine mergi la cele din hoteluri. Spre exemplu, The Deck, parte din hotelul Rotana, este plin de tineri localnici și turiști care dansează, fumează și mai bagă și un cocktail, în timp ce un DJ pune hituri internaționale alături de cele mai hot hituri arăbești. Ia vezi piesa asta:

Și nu, fără droguri, că e panică majoră sau, cum zice prietenul Mohammad, „drogurile aici sunt la același nivel cu terorismul”.

Unul dintre cele mai interesante locuri din Amman este Teatrul Roman, care datează încă din vremea în care romanii numeau orașul Philadelphia. Are șase mii de locuri și poți urca pe treptele lui până în vârf, de unde vezi frumos orașul, dar și unul dintre cele mai populare murale ale acestuia, „The Column”, pictat de Jofre Oliveras și Dalal Mitwally. Tot aici, ghidul Ali mi-a arătat o șmecherie – în fața amfiteatrului există un loc special marcat, unde te auzi cu ecou în tot spațiul, dacă stai cu picioarele pe el. 

Un alt loc unde merită să mergi este Citadela, poziționată pe cel mai înalt deal din oraș, ruine care datează încă din Epoca de Bronz. Poți vedea Templul lui Hercule, cât și rămășițe dintr-o statuie cu el, despre care arheologii susțin că ar fi avut vreo 12 metri. De aici poți admira orașul în toată măreția lui și zău de nu-ți taie răsuflarea.

Am ajuns și pe celebra Rainbow Street, preferată de turiști, dar și de localnici. Magazine cu suveniruri sau bijuterii, cafenele cu iz occidental, restaurante, artă stradală, luminițe, magazine de unde-ți poți lua alcool la suprapreț, tarabe cu mâncare, toate-ți stau la dispoziție în timp ce te plimbi de-a lungul ei și te-ntrebi ce să faci și unde să te așezi. Nu seamănă cu nimic cunoscut ție din Europa – un vibe familiar există, dar e complet mixat cu autenticitatea locală, cât și a culturilor diferite care fac parte din oraș.

Și pentru că tot vorbesc de plimbări, ar trebui să știi și cum să ți-o arzi într-o țară musulmană. Ali mi-a spus că femeile sunt în siguranță și oamenii sunt obișnuiți cu turiștii, iar localnicele nu sunt obligate să poarte hijab, ci este alegerea lor dacă fac asta sau nu. Da, iordanienilor le plac turiștii, sunt zâmbitori, curioși, te întreabă de unde vii și dacă-ți place țara lor, îți răspund la întrebări, e o plăcere să vorbești cu ei, mai ales dacă vrei să afli informații direct de la sursă. 

Din ce-am trăit eu, n-a venit nimeni la mine să mă convingă de nimic sau să se uite insistent, dar dacă te îmbraci cu multă piele la vedere, n-ai cum să nu atragi niște priviri. Și nu doar tu te vei simți inconfortabil, dar și ei, așa că cel mai bine respecți cultura în care te afli și acoperi decolteul. Altfel, femeile din oraș sunt cool, ies la terase și fumează shisha (Mohammad mi-a zis că „girls here love their shisha”), conduc, stau la colț de stradă și mănâncă dulciuri, par relaxate și mi-a plăcut să văd treaba asta.

Dacă am învățat ceva despre iordanieni, în special de la Ali (39 de ani, tată a trei fete și diabetic pe insulină), e că le place să mănânce, să fumeze și să se bucure de dulciuri. Am stat cu gura pe Ali mai ceva ca pe un copil, dar omul meu tot băga o prăjiturică alături de un Diet Coke și-mi zicea să stau relax că el nu poate să renunțe la dulciuri și „are medicamente pentru boala lui”. 

Da, aici vii să și mănânci, însă ține minte – orice s-ar întâmpla, oamenii încep cu antreurile, toate humusurile, falafelurile, vinetele, salatele și pitele calde pe care ți le poți imagina, iar după asta vine felul principal, bazat pe carne - oaie, vită sau pui, cu orez, murături, sălățică, și desert. Ia-o ușor, că nu pleci rapid de la masă, doar dacă nu bagi street food. 

Un chelner vine și-ți pune în farfurie, după care îți mai toarnă niște iaurt peste mâncare, pregătit în orice secundă să-ți mai pună puțin, dacă vede că ai terminat. N-aș putea să închei lista fără să-ți recomand tradiționala shaorma – lipie moale și crocantă în același timp, făcută pe loc și umplută cu pui și maioneză. Ce contează, o viață avem, plus că nu știi când să te oprești, atât de bună e.

După ce am vizitat câteva castele din apropierea Capitalei, am ajuns în Jerash, cel mai bine păstrat oraș roman din afara Italiei, aka „Pompeiul Orientului Mijlociu”. A devenit centru urban în secolul al treilea î.Hr și a fost distrus în timpul Cruciadelor, dar tot păstrează esența acelor timpuri și sigur vei pierde ore bune printre ruinele sale, în timp ce-ți imaginezi cum putea să arate viața în urmă cu mii de ani. Nu-s fană ruine pentru că nu-mi creează nicio emoție, dar aici pare că au propria lor viață și e chiar mișto să le explorezi. 

În toate locurile astea, ca și la Petra sau în deșertul Wadi Rum, vei găsi mulți beduini, care vând eșarfe, bijuterii, mini statuete. Ei zic că au fost în aceste locuri înaintea tuturor și drept urmare le consideră ale lor, iar guvernul le-a oferit posibilitatea de a face comerț aici. Mare parte din lucruri sunt made în China, așa că nu te lăsa păcălit, dar te invit să interacționezi cu oamenii, mai ales că toți par Jack Sparrow, pentru că se dau cu creion negru sub ochi, care cică-i protejează de nisipul deșertic. Pe la obiectivele astea vei găsi și corturile lor răcoroase, unde te vor servi cu ceai verde condimentat și foarte dulce, care-ți mai taie din zăpușeală, deși e opărit.

Odată ce am părăsit orașul și am luat-o pe autostrada deșertului spre Petra, am descoperit și cum arată viața din afara urbei, cu puști care pasc oile și caprele, localnici care mai bagă un picnic la umbra unui copac, dar și mult teren arid și service-uri auto la fiecare pas. Ali mi-a povestit că e scump să-ți iei o mașină nouă, așa că mulți au rable care se strică des, de unde și numărul impresionant de service-uri din toată țară. 

În cele din urmă am ajuns și la Petra – impresionantă și memorabilă, despre care mulți știu că-i locul unde-ți faci poza aia blană. Am negociat și eu 5 jordănei să urc pe niște pietroaie și să fiu turistă până la capăt, dar Petra e mult mai mult decât atât. Înainte să intrăm la Petra, Ali ne-a ținut un monolog despre cum trebuie să zâmbim când refuzăm beduinii care se oferă să ne plimbe cu măgarul sau cămila, că e bine să negociem totul în avans foarte clar și să nu-i întrebăm pe copii dacă merg la școală sau nu. Bun. Începi traseul și mergi vreo cinci kilometri printr-un canion și în afara acestuia, admirând construcțiile în piatră, foste morminte regale, pentru că nabatienii erau preocupați de viața de apoi mai mult decât cea pe care o trăiau. 

Îți mai sare o capră în drum, mai o cămilă sau un copilaș beduin care-ți zice să zâmbești, dar n-ar avea același farmec fără toate astea. Există și băi pe traseu și corturi de unde-ți poți lua apă sau sucuri, dar și două restaurante în capăt, așa că nu ești chiar în mijlocul pustietății. E un alt loc unde nu te poți abține să te gândești cum arătau acele vremuri apuse și are un vibe greu de descris în cuvinte, dar care pur și simplu te cucerește. În plus, Petra e imensă și ți-ar lua trei zile să o explorezi pe toată, dacă vrei să te abați de la drumul drept și să explorezi în voie. Tu alegi ce și cum, însă eu recomand 10/10 și ar fi mișto s-o vezi în viața asta.

Deșertul iordanian e spectaculos, stâncos și roșiatic, iar odată ajuns aici o să ai sentimentul că ai picat într-o altă lume; plus că-ți poți face și poze de influencer fără să fii unul, contextul face toată treaba. Am fost la un jeep safari la apus, unde șofer mi-a fost un beduin care nu cred că avea mai mult de 16 ani, dar probabil făcea asta de la zece ani, așa că nu m-am stresat.

Tripurile astea cu jeep-ul pot fi de două până la cinci ore, depinde cât de mult vrei să te plimbi prin Wadi Rum aka Valea Lunii și să-l descoperi, dar cert este că la un moment dat vei ajunge la un cort de beduini de unde-ți poți lua diferite lucruri, în timp ce savurezi clasicul ceai verde fierbinte. 

În deșert există multe campinguri de lux, dotate cu aer condiționat și baie în cameră, unde poți petrece câteva zile sau doar o noapte, cum a fost cazul meu. Ia niște spray de țânțari la tine și bucură-te de liniște, dar și de cerul înstelat, cum numai aici poți să-l vezi. 

Aproape de Marea Moartă găsești unul dintre cele mai interesante locuri ale țării, canionul Mujib. Mergi la centrul turistic, plătești 21 de dinari, semnezi că nu e nimeni responsabil pentru viața ta, pui o vestă de salvare pe tine și pornești la drum. Practic, faci un traseu prin canion, prin apă și pietre, până ajungi la capătul acestuia, unde descoperi o cascadă. 

Sunt foarte multe frânghii poziționate de-a lungul drumului, de care trebuie să te ajuți pentru a te trage prin apă sau a te ridica pe o piatră și a merge mai departe. Durează cam două ore dus-întors și există porțiuni mai grele, unde simți cum sute de peștișori se învârt la picioarele tale, dar satisfacția de la final merită orice efort. Mujib e un must pentru o experiență de neuitat.

Vacanța merită încheiată la o apă. Lucurile sunt simple – Aquaba e un oraș tax free, așa că aici nu dai 50 de lei pe o bere, ci șapte. Atmosfera e mai lejeră și e plin de hoteluri cu deschidere la Marea Roșie, restaurante și magazine. Îți recomand și o plimbare cu barca, unde poți face snorkeling sau pur și simplu te relaxezi în timp ce aștepți prânzul. Angajații fac pește la grătar, direct deasupra apei.

La Marea Moartă, singurile plaje disponibile sunt cele ale hotelurilor, pentru că n-o să găsești mai nimic aici în afară de resorturi. E tare pentru că apa chiar te ține la suprafață, ai vase pline cu nămol din care iei să-ți dai direct pe corp. Ali mi-a explicat tehnica – stai zece minute în apă, după care ieși și te dai cu nămol, stai să se usuce, apoi intri iar în mare, să te clătești. E fix locul unde să te deconectezi și să stai chill, dar ai mare grijă să nu-ți intre apă din mare în ochi, că o să simți că-ți iau foc la cât de sărată e.

Cu acest vibe am părăsit Iordania, dar și cu dor și drag de ea. Țara asta e altceva față de cele în care am mai fost din toate punctele de vedere, e ca o poveste cu multe capitole interesante. Mi-a intrat rapid la corazon și zău de n-o să-i trec iar pragul.