L-am căutat pe Ceaușescu la cimitir și la casa de lux să văd de ce fantoma lui încă bântuie România

Dacă este mult prea nepopular să spui că democrația românească a început cu execuția unui om în ziua de Crăciun, după un simulacru de proces, poți măcar să spui că unii oameni încă îi mai celebrează ziua de naștere.

Timp de 42 de ani, regimul comunist a guvernat România și a lăsat urme permanente. Deși regimul nu a început cu el, de cele mai multe ori pentru români, comunismul se confundă cu Nicolae Ceaușescu – sau să fie ceaușism ori național-socialism, cum încearcă unii care vor să spele imaginea comunismului? 

Ceaușescu a condus cu o mână de fier țara timp de 24 de ani, între 1965 – 1989. A pierdut puterea și viața în ziua de Crăciun, în ‘89, când poporul a ieșit în stradă contra lui, iar cei din preajmă au profitat de moment ca să se pună bine și pentru mileniul trei. Acest power couple local Nicolae – Elena și-a găsit sfârșitul la Târgoviște, în fața unui pluton de execuție.

Sunt oameni care cred că era mai bine înainte, iar alții sunt de-a dreptul nostalgici după acele vremuri. Cum eu n-am nicio amintire din regimul comunist, am zis că pot să-mi creez unele noi, așa că am fost la reuniunea de la mormânt, pe 26 ianuarie, dar și la casa din cartierul bogaților vechi și noi.

Am găsit un grup de vreo 30 de oameni care discutau, scandau sau citeau ode liderului. O doamnă în vârstă împărțea colivă și spunea că era desertul preferat al Elenei. Un tip pe la 35 de ani era îmbrăcat în soldat și citea manifeste comuniste spre deliciul publicului, care avea totuși o caracteristică interesantă: probabil jumătate din cei adunați nu prinseseră comunismul. 

Era pe acolo rătăcit și un tip străin cu accent britanic, care a refuzat la fel de gingaș un interviu. Alții m-au refuzat, că nu vorbesc ei cu „oculta”, când au aflat că scriu ceva pentru VICE. Atmosfera era întreținută cu sticle de alcool în miniatură, parcă luate pe cartelă, pentru că altfel nu văd de ce nu te-ai cinsti cu ceva serios în memoria lui Împușcatu’. 

Singurul care a vrut să ne spună de ce vine an de an la mormântul lui Ceaușescu a fost nea Fane, fost muncitor la fabrica de bere. Omul avea un job bun pe vremea răposatului și era fericit de școala pe care au primit-o copiii lui.

În rest, am auzit diverse teorii de tipul „agenturile străine” și că oculta monetară l-a ucis pe Ceaușescu pentru că voia să-și facă propriul FMI. Total logic de altfel ca o țară ca România din anii ‘80, cu un PIB minuscul, să înceapă să împrumute mapamondul. Dar na, asta-i frumos în democrație, oricine poate avea o părere.

După 40 de minute acolo, am plecat liniștit, iar cu doar 30, 35 de oameni veniți să-l comemoreze sentimentul nostalgic e unul mai degrabă declarativ decât practic.

Fantoma lui Ceaușescu nu-i însă doar în Cimitirul Ghencea, ci și prin oraș. Am plecat din zonă cu metroul – bucureștean, că ăla clujean încă-i doar schiță – și sistemul ăsta e, de multe ori, suficient pentru unii români să-l deplângă pe cizmar. Asta în timp ce s-ar grăbi să bage citatul ăla: „Că și Valentin a zis, nu apucați voi să vopsiți cât a construit tata”. 

Metroul nu era o ambiție, ci o necesitate pentru o țară care are pretenția că nu se încalță cu fesul. La jumătatea secolului trecut, Bucureștiul aveam cam un milion de locuitori, iar în 1977 Institutul Național de Statistică arăta că deja capitala trecuse de 1,7 milioane locuitori. Așadar, fie că a fost o ambiție a tovarășului sau o reală necesitate, proiectul a fost un succes și, comparabil cu ce s-a întâmplat în domeniu după 1989, poți admite că în ceea ce privește transportul în subteran cei 14 ani de dezvoltare în era comunistă a infrastructurii sunt superiori celor 34 de ani de după. 

Asta nu spune multe despre comunism, ci despre cât de slabă a fost gestionată problema în anii democrației. Încă-s amuzante hărțile alea de la metrou cu linii punctate, încă o dovadă că unii încă trăiesc mai degrabă în fantasmele de mâine decât în ce fac azi.

Un alt reper al Bucureștiului care e legat de Nicolae Ceaușescu este Casa Poporului – oficial numit Palatul Parlamentului, că mai rar să aibă vreo valoare poporul în „casa” aia. A fost un proiect extrem de controversat care a devenit în ultimii ani principalul punct turistic al Capitalei. Asta dacă excludem alcoolul ieftin, legislația flexibilă și moravurile ușoare.

Cutremurul din 1977 a fost un prilej perfect pentru Nicolae Ceaușescu să înceapă redesenarea centrului Capitalei. Din căzături și demolări a ieșit construcția asta. Ideea lui Ceaușescu era că pentru o omletă trebuie să spargi niște ouă, iar asta a însemnat clădiri, persoane relocate și decesele din timpul construcției. La Casă s-a lucrat permanent – trei schimburi pe zi, cu circa 20 000 de muncitori, 5 000 de soldați și 700 de arhitecți. Deși trebuia finalizată în 1990, lucrările au continuat, deși nu în același ritm, până în 1997. 

Realizare a comunismului, kitsch arhitectural sau, cum ar zice Greta Thunberg, o dovadă de „small dick energy”, Palatul Parlamentului rămâne o mărturie vie a perioadei de dinainte de ‘89 – megalomanie și show off. Dar poate e și un pic a poporului, că poți să faci un tur sumar al clădirii, ceea ce e arhisuficient, având în vedere că sunt peste 1000 de încăperi, pentru doar 60 de lei.

După ce am văzut unde își petrece eternitatea și unul dintre proiectele sale megalomane, am vrut să văd unde trăia și dormea tovarășul. Casa Ceaușescu din cartierul Primăverii este un muzeu care se laudă că este atât de bine conservat, încât pare că ilustrul cuplu dictatorial a plecat ieri. Aici e un pic mai variată selecția de tururi pe care le poți alege, de la 55 de lei pentru cel basic până la cel mai scump de 250 lei, în care poți vedea și buncărul anti-atomic. 

Am ales turul clasic și recunosc că am fost surprins să văd un grup destul de mare de oameni care deja așteptau să înceapă turul. Casa, proiectată inițial pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost rapid preluată odată cu puterea statului de Nicolae Ceaușescu. Ghidul a povestit amănunțit și cu umor despre viața cuplului și a celor trei copii din casă. 

Am aflat că în ciuda celor patru clase, Ceaușescu lua meditații de dicție și relații internaționale în acea casă, și pe deasupra, era un avid jucător de șah – sau, mă rog, avea tabla mai mare. În aparență, se poate lăuda cu o invincibilitate timp de 20 de ani, pentru că nebun să fii să-l învingi pe tovarăș.

Elena, pe de altă parte, o femeie simplă absolventă a trei clase primare, este cea pe care mulți o consideră adevăratul element de putere din epoca comunistă. Spre deosebire de Nicolae, n-a ținut așa mult la perfecționarea puținelor studii, ci la fabricarea completă a unei cariere academice. Astfel, Elena a ajuns doctor în chimie, și doctor „Honoris Causa”, un titlu primit de la câteva instituții internaționale sub formă de cadou diplomatic, pentru ca într-un final să se auto-proclame „savant de renume mondial”. Iată cum politicienii de acum joacă la grupa mică pregătitoare cu doctorate șmenărite.

Casa e însă bine. Bine conservată, adică, de parcă faci un salt în timp de 40 de ani, pijamalele originale ale cuplului dictatorial fiind așezate pe patul matrimonial. Dincolo de legendele stupide cu baia din aur masiv, care este, conform ghidului, doar un element suflat cu câteva grame de aur de șapte carate, casa se scaldă cu adevărat într-un lux la care probabil cei mai mulți români nici nu visau la acea vreme. În casă existau inclusiv un cinematograf, o cramă, un spa și un buncăr anti-atomic. Și un sistem de aer condiționat integrat nefolosit, căci soților Ceaușescu le era teamă să nu răcească. La o adică, d-aia au și murit, că erau prea reci gloanțele.

Casa are și o grădină de iarnă superbă, loc care era denumit de tovarășa Elena „la cuci”, deoarece acolo existau diverși papagali și păsări exotice. Există în casă și o piscină imensă care era folosită doar într-un colț, pentru că nici Nicolae, nici Elena nu prea le aveau cu înotul. Laitmotivul casei este de departe păunul. 

În timpul unei vizite în Japonia, Nicolae a fost fascinat de această pasăre și nu s-a lăsat până nu a adus trei perechi în țară. Descendenții celor șase păuni trăiesc și astăzi în Casa Ceaușescu, iar imaginea păunilor apare pe vaze, tablouri și mozaicuri în toată casa. Cuplul avea și un dressing impresionant. Ca orice socialistă convinsă, ajunsă la bani și putere, Elena era mare iubitoare de Chanel și Dior.

În casă au existat peste 2 000 de piese vestimentare din care azi se mai păstrează cam 700, restul fiind scoase de stat la licitație. 

Interesant este că două dintre doamnele care aveau grijă de casă de vremea lui Ceaușescu sunt și acum în staff, fiind cele care asigură atribuții administrative în muzeu, ceea ce dă senzația de authentique locației. Într-un final, merită menționat că turul a avut un domn nostalgic care repeta obsesiv că locuința nu e deloc impresionantă pentru ce om a fost Ceaușescu, singura secțiune în care domnul a păstrat pentru dânsul părerile personale fiind la prezentarea holului de la etaj, unul îmbrăcat în marmură din India la o valoare estimată de circa 30 000 dolari per metru pătrat.

De la mormântul din Cimitirul Ghencea la huzurul din Primăverii, percepțiile despre cuplul dictatorial variază și continuă să polarizeze. Niște tineri născuți după Revoluție idealizează un trecut în care nu trebuia să te îndatorezi pe viață pentru un apartament (deși o făceai, că altfel jobul era dependent de casă și viceversa), niște bătrâni încă își lasă privirea în pământ la trista amintire a neajunsurilor vremii, alții aduc ode unui regim romanțat de nostalgie.

Între un sfârșit găsit în 25 decembrie și un început în 26 ianuarie, atitudinile paradoxale din prezent față de Ceaușescu demonstrează exercițiul insuficient de memorie pe care l-au făcut românii de la Revoluție și până acum. Fără să am amintirea comunismului, pe mine m-a ajutat să trec de la mormânt din Ghencea până în casă în Primăverii. Cam așa era și atunci, talpa țării era în pământ până la gât și în frig, iar fruntea țării se uita la păuni, se juca de-a v-ați ascunselea în buncăr și se uita cu scârbă la piese vestimentare scumpe.