Am fost la Timișoara și-am văzut de ce rasismul n-are ce căuta în Capitala Culturală

Sunt clujeancă și am fost la Capitala Culturală Europeană de la Timișoara, unde am fost ultima dată acum aproape un deceniu. Am făcut-o fără vreo așteptare și poate d-aia m-a și surprins că fostul primar Nicolae Robu și oamenii lui n-au dezamăgit în livrarea unui scandal populist penibil.

Știam că fostul edil are o tradiție în reacții rasiste, cum a fost dorința lui de a interzice manelele în oraș. Desigur, aici discuția poate fi spartă, că nu e pe rasă, că e pe muzică, dar las-o așa, că nu suntem curați ca lacrima nici unul dintre noi și înțelegem subtilități.

Ce-i un adevăr mare e că Taraf de Caliu a făcut lumea să trăiască așa cum rareori ai ocazia s-o faci în public. Iată cum am descoperit Timișoara până la momentul concertului. 

Am venit doar să mă bucur de artă și să schimb aerul de București. Am uitat însă că Timișoara este și orașul cu una dintre cele mai diversificate structuri confesionale din țară, dar și cu o structură etnică foarte diversă. Întâlnești români, germani, maghiari, sârbi, evrei, romi, slovaci, bulgari, ucraineni, plus minoritatea turco-arabă. E un oraș care ar putea fi un exemplu de convivialitate, nu doar a unei multiculturalități documentate. 

Mă gândesc la toate astea în timp ce admir clădirile recondiționate din centru. Două dintre preferatele mele sunt Bruck House, o minunăție Art Nouveau, și palatul Miksa Steiner, cunoscut și ca Banca de Scont sau Casa de turtă dulce – ultima denumire te ajută să înțelegi de ce unii aseamănă clădirea cu lucrările lui Gaudi. 

E adevărat că Timișoara mai are destule lucruri de rezolvat, cum ar fi gunoaiele de pe străzi din anumite cartiere, niște trotuare de pus la loc, chiar și afișajul și sincronizarea transportului public. La astea se adaugă recondiționarea mai multor clădiri care se decojesc peste porumbei și pietoni, însă momentan pare că aș lăsa pentru o vreme și capitala și Clujul de origine pentru Banat.

Incursiunea mea artistică a început cu cosmosul vizual al Adinei Pintilie, „Tu ești un alt eu -  O catedrală a corpului”, și a continuat cu o vizită la Pepiniera din Piața Victoriei, unde, pe o instalație verticală, 1 306 plante au devenit un loc de respiro, refacere și observație a pieței în care s-a declanșat revoluția.

Majoritatea expozițiilor pe care le-am văzut mi-au amintit constant de trei teme actuale cu care se confruntă societatea noastră: rasismul, migrația și războiul. Timișoara are șansa de a deveni un corp reflexiv în creștere, un oraș care problematizează modul în care trăim în prezent și lumea pe care vrem să o construim. 

La Timișoara am descoperit-o și pe Alyona, o rapperiță ucraineană care a rupt gura târgului și la ea acasă, dar și peste granițe. A devenit faimoasă prin 2018, cu un clip filmat c-un iPhone. Deși face rap de vreo zece ani, abia piesa metaforică de mai jos a făcut-o celebră. Ce-i particular la muzica ei e că trecutul pedagogic o ține departe de un limbaj prea agresiv și găsește forme creative de a se exprima și a cânta chiar și despre body positivity. Nu-i de mirare având în vedere că printre artistele ei favorite se numără Lizzo, Princess Nokia, Little Simz și Lady Leshur.   

„Dacă e furie, e furie, dacă e supărare, e supărare, dar întotdeauna ajung cumva la speranță. E important pentru mine să fiu reală și să nu răspândesc lipsa speranței. Emoția e un moment, o simți acum, dar apoi trece”, își rezumă felul în care face muzică.

Înainte de război nu plângea prea des, iar când se întâmpla mai degrabă era fiindcă vedea animale sau oameni răniți în filme. Acum însă o face și de cinci ori pe zi pentru că știe că e vorba despre sănătatea ei mintală. „Înțeleg că simt o mulțime de emoții diferite într-o singură zi și trebuie să iasă din mine.”

„Nu există rasism acum, românii cu țiganii. Hai, Impex! Acum, maestre!”, așa-l invită Caliu (Anghel Gheorghe) pe Andrei Dinescu și trupa lui, pe scena din Piața Libertății, iar publicul țipă a aprobare. Taraf de Caliu e pe scena orașului în care fostul primar găsește insultătoare prezența lor și o vede degradantă pentru oraș. 

Nicolae Robu nu e la primele comentarii de genul, însă tura asta a profitat să dea și în actualul primar Dominic Fritz. „A considerat că dacă tot ne cataloghează unii prin țara lui și prin altele drept «țiganii Europei», în prim-plan să fie nu cei din enumerarea mea de mai sus, ci… Taraful de Caliu, cu o solistă care a făcut ca în câteva minute jumătate din cei prezenți să plece! Biată Timișoara, pe mâinile cui ai ajuns!”. 

Taraful merge însă înainte, în ciuda vorbelor rasiste. Nu e prima dată când celor din formație li se întâmplă ceva de genul. 

La repetițiile dinaintea evenimentului, în fața scenei oamenii țintesc lăutarii cu camerele telefoanelor și zâmbesc. În paralel, Caliu se simte insultat pentru că cei de la sunet îi roagă să facă o probă cap coadă. Se simte jignit, ca și cum nu ar fi văzut ca un profesionist. Până la urmă, sunt pe scenă de câteva zeci de minute, și-au acordat instrumentele, iar acum nu mai au răbdare. Liderul tarafului dă un șut foilor de pe scenă pe care e scris setlistul lor, își trece mâna prin păr și spune apăsat: „Futu-i morții mă-sii!”. Trece repede însă peste moment, situația e dreasă, el are vioara în bărbie și taraful începe repetiția. 

Când coboară de pe scenă, Răzvan, tour managerul lor, încearcă să-i mai îmbie orgoliul rănit. Un așa obiectiv e greu de atins dacă legenda tarafului n-are țigări în buzunar, așa că Răzvan știe ce are de făcut. Caliu fumează din armată, când avea 22 de ani. Acum își cumpără la cartuș, să-și trimită copiii mai rar la magazin.

După Capitala Culturală îi așteaptă un turneu până la celălalt capăt al lumii, în Australia și Noua Zeelandă, dar Caliu spune că era aproape să-l refuze din cauza oboselii, dar îi trebuie banii. Pe lângă asta, spune că îi e frică să-și lase familia singură în perioada asta, din cauza știrilor despre cutremur și război. „Din păcate suntem sluga banilor. Am nepoți și sunt un om care respectă familia, dacă nu am un ban în buzunar, ferească Dumnezeu. Ce fac?” 

Pentru el, e important să-și știe familia aranjată, e mândru că a reușit să le cumpere mașini și apartamente copiilor. „I-am împăcat pe toți. M-a dus capul, mulțumesc lui Dumnezeu. Am avut noroc, am câștigat bani frumoși și în România, deși nici nu mă gândeam. Vă dau cuvântul meu.” Deși îi e frică să-i lase singuri, n-a fost încă în niciun turneu cu soția lui. „Îi e frică de avion, și cu mașina îi e frică, ea e o femeie retrasă. Acasă se simte ea bine.”

Mi-a povestit și amintirea lui cea mai dragă, din Japonia. „Din aeroport ne luau toate bagajele, nu exista mână ocupată. N-am să uit asta. Și mare respect. La restaurant ședeam ca rege acasă, aveam papuci, aveam mâncare proaspătă.”

Cât despre reacțiile virulente ale fostului edil, Caliu e cât se poate de direct: „Am fost plecat peste nouă mări, peste nouă țări. Vă dați seama, e o jignire tare tristă. E ură și acuma. Vă spun cu mâna pe inimă, dar ceea ce se întâmplă la noi în țară... De ce acolo noi suntem foarte căutați și cu respect? Depinde și în ce zonă mergem și cântăm.” 

Și-ar fi dorit ca evenimentul ăsta să aducă publicul mai aproape de el și de taraf, să demonstreze că ce fac ei e ceva aparte. „Dăm publicului din inima noastră.” Urmașul său, Robert, spune că se mândresc că au deschis Capitala Culturală și că le mulțumește organizatorilor că i-au invitat, pentru că le e drag să cânte. „Dorim din suflet ca publicul din România să ne cunoască mai bine, să se bucure de muzica pe care o facem. Am avut un public foarte bun acum o săptămână și la Iași, și la Bacău. Era un ger afară și oamenii nu mai aveau loc, stăteau unul peste altul.”

Robert zice că e pregătit să-i ia locul tatălui său când va fi momentul. Când era copil, plângea aproape de fiecare dată când îl vedea pe Caliu ieșind pe poartă, în drum spre concerte. Voia să plece cu el, să ia parte la acțiune, iar când îl vedea, ăia mari îi ziceau să pună mâna pe vioară. Prima oară a mers cu ei în Bruxelles. Înainte de asta a fost motivația de-a cânta cât mai bine. „Am învățat de la toată lumea. Îmi ziceau: «dacă cânți cu vioara, ori cânți, ori nu mai cânți» și mă ambiționau. Când arăți ce poți și poți mai mult, trebuie să dovedești, să dai la public, să arăți că tu ești cine ești. Că poți să duci mai departe tradiția și tot ce aparține de ea.”

De la 12 ani cântă la vioară, iar de 23 de ani cântă publicului. Îi place să facă oamenii să se simtă bine. „Dacă n-ar fi publicul, nici noi n-am fi. Chiar mă mândresc cu meseria asta, poți să te duci oriunde cu ea, ești bine primit și apreciat.”

Are și o amintire dragă, de când avea o cântare în Mihăilești cu Caliu, Marius, Costică Boieru și alte câteva persoane. La locație erau două evenimente și ei au greșit ușa. „Ne uitam noi așa, parcă nu-i ăsta evenimentul. Dar oamenii ne-au întrebat «maestre, rămâneți, vă rog, să faceți un program?».” Și au stat, au făcut show fără să le ceară bani nuntașilor, dar a fost suficient să-și atingă instrumentele ca să plouă cu bancnote. Și-au făcut treaba, apoi s-au dus la evenimentul la care trebuiau să ajungă.

Pe scenă, Caliu flirtează cu publicul, își duce degetele la buze de parcă ar trimite sărutări unei ibovnice. Țimbalistul lovește corzile, Caliu le ciupește pe ale viorii și mulțimea chiuie. Și nimeni nu seduce publicul ca Viorica. La finalul concertului acordeonistul, care-i este și partener de viață, are grijă să-i arate asta cu o mulțumire la microfon „dragă soție a mea, Viorica, îți transmit iubire.”