Politică

Ce-am învățat despre sex, tenacitate și Curtea Supremă așteptând rezultatul alegerilor din America

Joe Biden a reușit de fiecare dată să depășească miraculos momentele cel puțin delicate.
9.11.20
joe biden, noul presedinte al Americii
Joe Biden. Fotografie via AP / Mediafax Foto

Senatorul democrat Joe Biden se spală pe mâini într-o toaletă de lux, unde întrezărim o serie impozantă de trei pisoare masive, dotate cu paravane înalte de marmură dintr-aia din care lui Trump i-ar fi plăcut să se facă pisoarele în sine. Și vedem clar un set de două oglinzi cu rame aurite, precum și zece prosopele pentru mâini, în două nuanțe de bej, despre care sunt aproape convins că simbolizează cele două partide istorice din Statele Unite.

Publicitate

Intră ca-n brânză senatorul republican Jack Danforth cu o fițuică în mână. „Sper că n-ai de gând să folosim căcatul ăsta”, zice Biden. „Poate e un căcat, poate nu e, Joe. N-ai de unde să știi.” 

Dar bineînțeles că era un căcat. Iar Biden știa cu precizie ce era. Din hârtia lui Danforth rezulta că profesoara universitară Anita Hill plasase niște fire de păr pubian (ale ei!) între paginile unor teste ale studenților. Exact ce aveau nevoie. „Suntem în toiul unei bătăi de stradă, Joe”, îi amintește Jack. „Iar dacă unul dintre prietenii mei e atacat într-o cafteală d-asta, eu pun mâna pe rangă!”

Sex

Această scenă definitorie pentru felul în care reacționează establishmentul american atunci când se simte amenințat de un outsider și, până la un punct, pentru modul în care a funcționat cariera politică a lui Joe Biden (erori, compromisuri, spălat pe mâini, mers înainte) e din drama HBO Confirmation, regizată de Rick Famuyiwa în 2016. O „docudramă”, mai precis, cu bune și cu rele, despre scandalul din 1991 în care a fost implicat numitul Clarence Thomas, uns de către președintele George W. Bush judecător la Curtea Supremă. For the record: un judecător de culoare la Curtea Supremă, acuzat de către Anita Hill de hărțuire sexuală și dialog nepotrivit despre țâțe mari, sex oral și pornografie cu oameni și animale. 

Sigur, Greg Kinnear, un actor absolut onorabil, e foarte nuanțat aici în rolul lui Biden, pe care îl gratulează cu varii conflicte interioare. În realitate, senatorul democrat a prezidat atunci o comisie formată exclusiv din bărbați albi, care au audiat ambele părți și l-au favorizat, cu un misoginism rudimentar, perfect senin, pe Clarence Thomas. În sensul că pe Anita Hill au făcut-o, din vorbe și hârtii, mincinoasă și erotomaniacă. Ok, erau anii ’90, pardon my french. Dar asta nu l-a împiedicat pe Joe Biden să declare, în 2019 (când, înainte de a-și anunța candidatura, a încercat să facă curat în dulapul cu schelete, cerându-i scuze Anitei Hill): „Nu consider că am tratat-o greșit.”

Curtea Supremă

Ei bine, e cumva ironic și periculos, în logica fotbalistică a ocaziilor care se răzbună, că acum, când scriu asta, iar meciul încă se joacă în ciuda avansului câștigat de Biden în Georgia și Pennsylvania, soarta alegerilor din Statele Unite ar putea depinde fix de Curtea Supremă. Unde judecător – înfipt acolo, repet, de un președinte republican – e încă Clarence Thomas. Recte: același Clarence Thomas despre care, în 2016, o doamnă avocat din Alaska pe nume Moira Smith exprima și ea niște acuzații de hărțuire sexuală datată 1999, la un party cu juriști. Ca amănunt picant, dar semnificativ: le exprima pe Facebook, fix în noaptea în care apărea înregistrarea cu Trump și celebra lui artă poetică: „Just kiss, I don't even wait… Grab 'em by the pussy… When you're a star, they let you do anything”. Pe scurt, Clarence Thomas pare fix genul acela de judecător la Curtea Supremă cu care lui Trump i-ar plăcea să meargă la bordel. 

De altfel, Donald Trump, care a pus deja mâna pe rangă, ne-a tot avertizat în ultimul an că are la degetul mic Curtea Supremă, unde tocmai a numit-o preventiv judecător, în octombrie, pe Amy Coney Barrett, o juristă cu vederi prea puțin similare cu ideea de progres. Da, e o Curte Supremă populată cu varii conservatori și avocați (cei mai buni prieteni ai omului Trump), despre care știm sigur că n-ar fi prima oară când ar putea decide rezultatul final al scrutinului.

Publicitate

Ar fi a doua oară. S-a mai întâmplat la alegerile din 2000, când Al Gore a contestat la instanța supremă rezultatele din Florida. Oricum, e limpede că echipa de avocați a lui Trump formulează acum varii acuze de fraudare a alegerilor. Și mă tem că trumpiștii ăia hardcore de-abia așteaptă să iasă puțin în stradă să renumere manual voturile și că Mihail Neamțu deține o cămașă verde pe care o va îmbrăca într-un live masiv pe Facebook, fix cu această ocazie. 

Până una-alta, sunt tentat să revin la personajul zilei, Joe Biden, și la regretabila lui prestație din cazul Clarence Thomas. Care, e drept, s-a soldat cu mai puțin backlash politic decât era de așteptat, întrucât o mare parte a Americii (da, mă refer la votul popular) e dispusă să-i ierte orice, pe cât e de decisă să-i impute lui Trump orice. Oricum, aș prefera să nu uităm, luați de cine știe ce val, că enormul bagaj politic al lui Biden conține mai multe astfel de episoade stranii (în sine și ca rezolvare), pe lângă care celebrele sale amnezii de dată recentă sunt precum memeurile de pe Facebook față de WikiLeaks.

Tenacitate

Cumva, însă, Biden a reușit de fiecare dată să depășească miraculos momentele cel puțin delicate. Să se replieze. Să aștepte. Să revină. Cu o gafă, cu o glumă, cu o scuză (vezi Violence Against Women Act, pe care l-a susținut în 1994), cu un priveghi, cu ceva. Și cred, sincer, că asta e cea mai mare calitate politică a candidatului democrat. Infailibila lui tenacitate. Pe locul doi fiind, firește, rezultatele administrației Trump.   

Reamintesc că la prima lui cursă prezidențială a plagiat la virgulă (aka a uitat să menționeze sursa) un electrizant discurs al liderului laburist Neil Kinnock. Care, în loc să-l ironizeze (cum a și declarat, recent, c-ar fi procedat în caz că l-ar fi plagiat, dimpotrivă, Donald Trump) i-a devenit între timp amic și chiar l-a susținut pe Biden în campania din 2020.

Publicitate

Tot atunci, în 1987, candidatul democrat a „împrumutat” niște sintagme și idei de la frații Kennedy, a exagerat puțin (mai mult) în legătură cu studiile sale și i-a zis unui reporter care-l întrebase ceva legat de asta că are un IQ mult mai mare decât el. Rezultatul? Acum toată presa „mainstream”, cum ar zice Trump și Mihail Neamțu, e de partea lui Biden, inclusiv Errol Barnett de la CBS (pe care Biden a găsit de cuviință să-l întrebe, în august, „Are you a junkie?”).

În 2007, a exprimat niște opinii cel puțin interesante despre Barack Obama: „Avem de-a face cu primul afro-american din mainstream care e articulat, deștept, curățel și simpatic”. În legătură cu asta, s-a dus cu seninătate la The Daily Show, cu Jon Stewart. Și, cu toate astea, a sfârșit, fabulos, prin a deveni vicepreședintele lui Obama preț de două mandate! 

Pare că e mereu ceva scuzabil la Joe Biden per se, nu doar în antiteză cu Donald Trump (alt exemplu de tenacitate pe steroizi și, complet off topic, chirurgie estetică). Aș fi tentat să concluzionez că Biden e ca bunicuțul ăla pe care-l chemi duminica la masă sau seara, la o băiețească, știind că e foarte posibil să fie sufletul petrecerii (no pun intended) sau să dea cu mucii-n fasole. Dar pe care, oricum, e greu să te superi la modul ideologic.

Pentru că are părul alb, a trecut, Doamne-ferește, prin mai multe tragedii, susține, de bine, de rău, o reformă în justiție și granturi pentru minorități, Obamacare, revenirea Statelor Unite în Acordul pentru climă de la Paris și îmbunătățirea relațiilor cu NATO și reprezintă, worst-case scenario, în dialectica electorală cu care suntem noi obișnuiți, răul cel mai mic. Ah, să nu uit, a jucat în Parks and Recreations cu Amy Poehler și Adam Scott. Or, cui dracu’ nu-i place Parks and Recreations? Ah, lui Donald Trump, desigur. 

Editor: Mihai Tița