Mi-am fotografiat vecinii în carantină așa cum nu i-am mai văzut niciodată

Am ajuns în Marea Britanie în septembrie 2013. Aș spune că sărbătoresc curând opt ani, dar ultimul an și jumătate a fost cel mai ciudat și dificil. Am simțit perioada asta din 2020-2021 ca fiind mult mai lungă, mai ales în septembrie-decembrie, când a trebuit să și lucrez. Am fost și sunt în prima linie ca profesoară. Când mă pregăteam de vacanța de Crăciun a venit a patra faza de carantină. 

Ni s-a comunicat de premierul Boris Johnson că, în ciuda numărului de infecții, ne vom putea întâlni de Crăciun. În mai puțin de-o zi planul s-a schimbat și-a anunțat fix opusul. 

Crăciunul l-am făcut între noi acasă, iar peste cadourile frumos împachetate pentru familie s-a așternut praful. I-am văzut abia în câteva luni. Am fost obișnuiți să fim doar noi trei oricum din prima carantină, dar nu neg bucuria de a vedea pe stradă și alți oameni. 

Pe plan personal am fost okay, pentru că am descoperit frumusețea plimbărilor prin ploaie cu prieteni, avantajul de a trăi într-o lume unde tehnologia e suficient de dezvoltată încât să nu te simți singur cel puțin psihic, chiar dacă ești fizic, și importanța lucrurilor mici pe care le luam înainte de-a gata și nu le apreciam, cum ar fi mersul la magazin oricând vrei ceva sau ieșitul la terasă.

Viața mea e acum în Marea Britanie, dar pot spune că toată perioada de carantină a fost mai ușor de digerat de cei ca mine, din diaspora. Eram deja obișnuită să comunic cu cei dragi online. Așa că am profitat cum am putut de perioadă: am făcut pâine pentru prima oară, yoga și am început câteva cursuri pe care nu le-am terminat. 

Acum oamenii sunt, parcă, prea relaxați. Restaurantele, puburile și parcurile sunt pline, nimeni nu mai păstrează distanța și am senzația unei amnezii colective. Deși numărul de infectări crește zilnic, planul e ca 19 iulie să fie „ziua libertății”: renunțarea la toate restricțiile. Este, ca alte dăți, un experiment de a mima normalitatea, acum cu majoritatea oamenilor vaccinați. 

Îmi amintesc cum primul val al pandemiei s-a simțit ca ceva rupt din Vestul Sălbatic. Al doilea val a fost ceva mai bine ținut sub control, poate și unde au fost învățate lecții din primul, dar până acum tot au fost o mulțime de alte decizii care-mi par lipsite de sens, cum ar fi că, la început, trimiteau oameni în prima linie fără să le asigure vaccin sau să îi pună pe lista ca prioritate. 

Au deschis școlile și erau teste, dar măștile nu erau obligatorii, deși copiii sunt purtători și asimptomatici. Zborurile încă erau deschise și nu testau pe nimeni care ajungea în Marea Britanie. Deși n-au mărit suficient salariile doctorilor care lucrau în saloanele de infecțioși în condiții de pandemie, s-au asigurat că îi aplaudă nația în fiecare săptămâna prin mișcarea „clap for carers”, exact ce aveau nevoie. Nu avem voie în grupuri mari la nunți sau în orice situație, dar stadioanele de fotbal erau pline. Lista poate continua, dar trebuie menționat că au rectificat în timp câteva aspecte din cele de mai sus. 

Profesional, pentru mine, lucrurile au fost cât de cât normale. Ne-am întors la școală în martie și, la momentul respectiv, nu aveam acces la vaccinuri, elevii erau enervați că trebuiau să poarte masca, iar noi eram oarecum speriați că nu ne simțeam protejați de sistem și enervați că nu putem să ne facem orele la fel de bine, că era interzis să ne apropiem fizic de elevi la mai mult de doi metri sau să ne plimbăm printre rânduri să verificăm ce au făcut. Am înțeles însă că nu suntem decât pioni în sistem, pentru că nu puteam să refuzăm să mergem la lucru și nici să ne protejăm sută la sută de virus. 

All in all, am văzut că binele a predominat, dar, ca în orice situație, unii au rămas neschimbați de pandemie. Comunitățile, totuși, s-au unit și au arătat cât de puternice sunt. Vecinii au fost cele mai importante piese din puzzle, comunicarea peste gard și cumpărăturile lăsate la ușă sau mesajele de încurajare mi-au redat parțial încrederea în umanitate.

Spre comunități și vecini m-am și îndreptat cu seria asta foto. I-am zis Reflecții în carantină și surprinde oameni din Marea Britanie, Londra și suburbii, prinși în interiorul propriilor case în perioada celei de-a doua carantine. Titlul sugerează că, pentru unii, carantina a fost o perioadă de introspecție asupra vieții și asupra problemelor personale. Indică însă și prezența reflecției asupra mediului de proximitate al oamenilor cu elemente care au constituit un puternic spirit comunitar și un sentiment al siguranței: clădiri, vecini, animale, grădini, mașini și chiar și eu, fotografa.