Joburi

De ce românii muncesc peste program ca disperații, deși nu-s plătiți

Tema muncii face legătura între doctorate, tratate științifice și Billboard.
romanii ore suplimentare program
Fotografie de Andrea Piacquadio via Pexels

Romantizarea workaholismului, a supraîncărcării sau a culturii hustle, cum a fost denumită de The New York Times, e prezentă în cultura pop de ani de zile. Despre muncă se cântă în diferite feluri și asta îți dă o altă viziune despre cum e interpretată realitatea de artiștii mainstream. 

Publicitate

De la versuri de genul „It’s just another manic Monday, I wish it was Sunday” (1986) am ajuns la „Working in the weekend as usual” (2020). Schimbarea de discurs apare în muzica pop și subliniază felul în care se transformă relația noastră cu munca. Dacă în anii ‘80 predomină discursul de tip munca e lucrul pe care-l faci până ajungi să te distrezi, în 2021 pare că munca nu mai lasă loc de distracție. 

A munci mult a ajuns sinonim cu a avea un statut superior, dar nu neapărat bani. Într-un context în care criza economică stă să preceadă criza sanitară, în care profilele de LinkedIn cu „Open for Work” se înmulțesc, iar în România rata șomajului s-a dublat în intervalul 2019-2020, a te autosacrifica pentru muncă are toate premisele să devină o normă. 

Cum am ajuns aici?

Pe vremea bunicilor și a părinților noștri, munca era un mijloc de a pune pâine pe masă. Rareori vorbeau despre vocație, despre devotament sau despre împlinirea unui scop personal prin muncă. Esther Perel spune că trecerea de la banda din fabrică la birourile din corporații, din perioada anilor 70-80, a făcut ca munca să devină personală. Trecerea de la mentalitatea de tip „mă duc la serviciu”, „îmi fac treaba”, „semnez condica” la o viziune de tip „munca e despre și parte din mine” e dată de individualizarea societății în care trăim.

Publicitate

Mai cu seamă, cu cât familia, comunitatea și biserica nu mai îndeplinesc roluri atât de importante în viața individului, cu atât oamenii vor căuta să le suplinească prin alte mijloace, să găsească sens în altceva.

Antropologul David Graeber vorbește despre modul în care oamenii ajung să caute sensul în muncă dintr-o perspectivă mai pragmatică. El deconstruiește mitul eficienței capitaliste și arată cu degetul către „bullshit jobs”. Dacă jobul tău ar dispărea mâine și nu ar aduce nicio pierdere pentru companie și societate, ba poate chiar un câștig, s-ar putea să fie un „bullshit job”, în concepția lui Graeber.

Paradoxul pe care-l citești în critica sa pleacă de la previziunea lui Keynes din anii ‘30. Keynes spunea că în perioada în care o trăim acum, avansul tehnologic îți va permite să muncești doar 15 ore pe săptămână. Însă tehnologia imaginată de el nu te-a făcut să muncești mai puțin, ba dimpotrivă. Da, tehnologia a adus un progres în muncile care presupun crearea unui produs, în sectorul agricol și cel industrial. Însă, în sectorul corporate, în servicii și management, joburile sunt în creștere și nu par să aducă o diferență reală în societate, consideră Graeber. 

Atât Graeber cât și Perel vorbesc despre nevoia de mai mult sens în viață. Esther Perel o pune pe seama dizolvării relațiilor profunde din familie și comunitate și crede că rolul muncii a ajuns să suplinească această lipsă. Iar nevoia de sens și scop despre care vorbește Graeber e o căutare în viața celor care au un bullshit job. E o necesitate pentru productivitate. Iar aici apare capcana!

Publicitate

Sămânța gândului că „nu sunt destul, nu fac destul” sau „nu mai am nimic de muncă și mă simt vinovată că nu am nimic de făcut” devin nevoi care alimentează o întreagă industrie de dezvoltare personală, gata să te ajute să ajungi mai sus, să devii mai bun. 

Dezvoltarea personală și dreptul de a te deconecta

Să înțeleg mai bine care e treaba cu dezvoltarea personală în sânul corporației, am stat de vorbă cu Elena Trifan, antropolog, care a studiat practicile industriei. Elena spune că practicile de dezvoltare personală au proliferat odată cu transformările din piața muncii, menționate mai sus, și au o poziție ambiguă în relație cu ea.

Pe de-o parte, acestea oferă un sprijin în gestionarea problemelor de suprasolicitare în muncă. Însă, pe de altă parte, contribuie și la construirea de noi task-uri care ocupă tot mai mult din timpul tău limitat. Acest lucru a devenit evident în timpul carantinei din primăvara anului 2020. În acea perioadă, mai peste tot online, au apărut sfaturi despre rutine de self-care sau liste de lecturi. 

„Conceptul self-care a fost folosit inițial de comunități oprimate, tocmai pentru a gestiona contextele injuste în care se aflau. În schimb, a sfârșit prin a fi folosit în seminare pentru angajații din corporații care învață despre cum pot gestiona stresul la locul de muncă. Astfel, e reiterată ideea că problemele de la locul de muncă sunt ale angajaților care trebuie să-și gestioneze singuri nivelul de stres, fără a chestiona în vreun fel situația care a creat stresul în primă instanță. Angajatului i se cere să aibă grijă de el, doar ca să se asigure că poate în continuare să lucreze la fel de mult”, explică Elena.

Publicitate

Capitalizarea acestor vulnerabilități nu este oprește doar la nivelul acestei industrii. În plină pandemie, când munca s-a mutat acasă, a existat tendința de a munci mai mult, din pricina anxietăților financiare. Un studiu ING îți arată că românii sunt pe locul întâi în Europa la volumul de muncă în pandemie: „40 la sută dintre români spun că au lucrat mai multe ore la locul de muncă, acesta fiind, de asemenea, cel mai ridicat procent la nivel european. Mai mult, 37 la sută dintre români ar fi dispuși să efectueze muncă suplimentară dacă ar avea această posibilitate”.

Dacă vorbim despre gen, problema se adâncește în defavoarea femeilor. Un studiu global Deloitte îți prezintă cum arată munca în pandemie pentru femei. Chiar și în absența responsabilității față de alte persoane, 53 la sută dintre femei declară că simt nevoia de a fi mereu disponibile la muncă. 

Mamele care lucrează au declarat responsabilități suplimentare, generate de pandemie în relație cu copilul: 58 la sută spun că acestea sunt legate de îngrijirea copilului, iar 53 la sută sunt legate de școala online. Monster, un website de joburi din SUA, a descoperit că 69 la sută dintre americanii care muncesc de acasă au simptome de epuizare profesională. Iar numărul celor care reclamă aceste simptome a crescut din mai până în iulie cu 35 la sută.

Publicitate

Sindromul epuizării profesionale, aka burnout, a fost recunoscut drept o boală cronică și este pe lista Organizației Mondială a Sănătații din 2019, însă în România nu există posibilitatea de a-ți lua concediu medical, chiar dacă ai ajuns la surmenaj. Dacă totuși te răcorește cu ceva, în ianuarie 2021, Parlamentul European a ratificat The Right To Disconnect.

Pe fondul muncii digitale, de acasă, în care granițele programului sunt șterse de spațiu și lipsă de interacțiune fizică, există tendința ca task-urile să se lungească peste programul oficial de lucru. Mulți angajatori pretind de la angajații lor să fie online non-stop, iar atunci când nu răspund apelurilor virtuale sau e-mail-urilor, sunt arătați cu degetul.

Pentru a proteja, pentru a deculpabiliza angajatorul și pentru a aduce o urmă de normalitate în condițiile în care angajatorul face abuz de poziția pe care o are, parlamentarii europeni au găsit de cuviință să promulge acest drept al cetățenilor europeni, angajați în forme de muncă digitală. 

Despre limita muncă-viață în cultura pop

Tema muncii face legătura între doctorate, tratate științifice și Billboard. Despre muncă se cântă în diferite feluri și asta îți dă o altă viziune despre cum e interpretată realitatea de către artiști mainstream. 

Piesa „Life is Good” e despre hustle culture, despre cea originală, iar clipul ironic îți arată artiștii prestând niște joburi din care nimeni nu se poate îmbogăți: gunoieri, vânzători de telefoane, burger makers, dar în versuri oameni vorbesc despre cum au un Patek la mână, un ceas care costă cât un apartament în centrul Bucureștiului.

Publicitate

Originala hustle culture reprezintă toate practicile muncii susținute de economia gri sau chiar neagră din America anilor ‘70-’90. Această cultură e reprezentată în seriale precum The Sopranos sau The Deuce. Așa că atunci când Drake vorbește despre cum muncește în weekend, „as usual”, el nu se referă la munca pe care ți-o arată în clip sau aia de la corporație, dar e foarte posibil să cânți asta într-o sâmbătă la tastatură cu cearcănele până la brâu. 

În plină criză sanitară, în septembrie 2020, după ce am vorbit jumătate de an despre așa-zisa linie întâi, după ce jumătate de planetă a aplaudat medicii și asistentele la geam, după ce am reînceput să vedem la TV reclame cu copii care vor să se facă doctori, Justin Bieber lansează piesa „Popstar”, cu refrenul „I am popstar, not a doctor”. Adevărat că legătura dintre doctor și popstar se face prin droguri: „Cops pulling up like I’m giving drugs out nah nah, I’m a popstar not a doctor”, însă în contextul pandemie, afli ce e muncă și ce nu e muncă.

O altă reprezentare despre munca contemporană vine de la Max x bbno$, „Working for the Weekend”. Piesa vorbește despre sacrificarea timpului liber, în speranța unei vieți mai bune, traduse în mai mult timp liber și mai mulți bani. Videoclipul ironic îți arată că nu se va întâmpla, iar statuia și premiul vor întârzia să apară. 

Publicitate

Local, îl avem pe Macanache, care are o abordare à la Graeber în piesa „Șefu”: „Auzi, șefu’? Da! Nimica, făceam prezența, dacă ești sau nu, nu se simte diferența”. Vezi posturile manageriale care nu aduc valoare în critica lui Graeber, există doar de dragul de a fi.

Din alte timpuri și, în acord cu viziunea lui Esther Perel în care familia dă sens și scop muncii, Gheorghe Dinică vorbește despre cât de mult a muncit pentru copii, pentru casă și nevastă. Munca artistului servește la bunăstarea materială și emoțională a familiei, iar ăsta e un motiv suficient pentru a munci mult și cu sens. 

Însă pentru a rămâne în limite contractuale și setarea unor bariere corecte de lifestyle pre și post program de lucru, ne ajută generația anilor ‘70. Piesa „9 to 5” a lui Dolly Parton și filmul cu același nume sunt inspirate din protestul secretarelor din America.

Pentru că femeile nu puteau ajunge în posturi de conducere, pentru că erau hărțuite, atât verbal, cât și sexual, și pentru că sarcina nu era recunoscută drept condiție medicală, a apărut mișcarea 9 to 5 care a militat pentru drepturi egale pentru femei în corporațiile din State. Având la bază o mișcare socială reală, piesa a fost un hit al muncitorilor de birou care încă are ecouri astăzi. 

Mai mult, din povestea asta înveți că dacă ești onest cu nevoile tale față de tine și față de ceilalți, baza schimbări sunt asocierea și solidarizarea.


Ioana Dobrinescu e masterandă în antropologie și Strategic Planner la o agenție de publicitate.