Locul din Ferentari în care copiii primesc șansa la o viață fără droguri, pești și gunoaie

Hai să facem un exercițiu de imaginație: cum ar fi fost diferită viața ta dacă te-ai fi născut într-o garsonieră din Ferentari? Dar dacă mama ta era dependentă de heroină? Unde ai fi ajuns dacă ți-ai fi petrecut copilăria pe stradă, printre pești, droguri și gunoaie?

Ăsta a fost exercițiul pe care mi l-a propus Ionuț Oprea, sau „Domnu’”, cum îl strigă copiii care se adună zilnic la centrul educațional din Prelungirea Ferentari, numit Studiourile Ferentari. 

Toată povestea a început cu o idee simplă: în urmă cu opt ani, Ionuț, actor profesionist, a început să facă voluntariat cu copiii din inima ghetoului Ferentari. Și-a dat seama că se poate folosi de artele vizuale și cele ale spectacolului să-i ajute să se dezvolte și să-și construiască un viitor promițător. 

Așa că a început să țină ateliere de teatru, la Școala 136 sau înghesuite în garsoniera lui și a partenerei sale, Mădălina Dorobanțu, și ea actriță. Joaca de-a teatrul a devenit serioasă odată cu prima piesă pe care au prezentat-o în 2016 la festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis: Home. 

„Am scris împreună piesa asta de teatru, inspirată de viețile lor”, își amintește Ionuț. „Vorbeau pe față despre viața din cartier, despre rasism, despre fetele care rămân însărcinate de mici, despre violență, șobolani, droguri și drogați. Să auzi un discurs atât de matur din gura unor copii între 9-14 ani are un mare impact.” Piesa a fost aplaudată cu entuziasm de nume mari din scena de teatru autohtonă. 

Odată cu renumele, a crescut și entuziasmul copiilor din cartier. De-a lungul timpului, câteva sute au trecut prin mii de ore de mentorat și joacă de-a artiștii, ca parte din trupa de teatru pe care au numit-o Playhood. Câțiva dintre ei și-au urmat visurile și au prins colaborări în media și roluri în filme, un scenariu de viață rar întâlnit într-un loc ca Ferentari.

Astăzi, proiectul Playhood merge mai departe în noul său spațiu, numit Studiourile Ferentari.

„Fiecare secundă în care ei sunt aici înseamnă o secundă în minus în care nu sunt pe stradă. Dacă ei sunt aici și se joacă cu o cameră de filmat sau cu un reflector sau orice mai fac ei, sunt într-un spațiu sigur, alături de adulți responsabili, în loc să fie în cine știe ce zone periculoase, unde se joacă printre șobolani și gunoaie și intră în contact cu droguri sau alte prostii. Pentru mine e de ajuns”, explică Ionuț menirea proiectului. 

În visurile lui cele mai îndrăznețe, puștanii de la Studiouri fac primul blockbuster românesc. „Dar nu-mi permit să visez în halul ăsta, să-mi propun să scot de aici artiști. E prea mult”, se temperează el. 

Sărăcia îi împinge pe mulți dintre ei să renunțe la teatru să muncească. „Pe moment, educația nu-ți aduce nimic palpabil. E o investiție pentru viitor, în speranța că o s-o duci mai bine. Dar pe moment nu-ți aduce de mâncare, nu-ți bagă bani în buzunar.”

Așa că unii dintre copiii cu care au lucrat în trecut au crescut și s-au apucat de muncă în construcții și amenajări interioare, nevoiți să supraviețuiască. Ei au reamenajat spațiul comercial unde funcționează acum Studiourile. 

Înghesuite între un xerox și un magazin de țoale, Studiourile luminează strada cenușie cu ușa lor vopsită galben aprins. Abia deschise, miros a lavabilă proaspătă și au desene colorate pe pereți. La intrare sunt expuse printuri mari cu fotografiile unuia dintre puștanii Playhood, Vlad Roșianu, în care Bucureștiul e un personaj murdar, dar poetic.

Ionuț și Mădălina au găsit spațiul în care să ducă proiectul Playhood la următorul nivel. Cu ajutorul asociației „Zi de Bine”, fondată de Melania Medeleanu, au strâns bani pentru amenajarea spațiului, un studio audio și unul foto/video, echipamentele necesare și banii de chirie până la finalul anului. Mai departe, însă, viitorul Studiourilor e incert. 

„Ne gândim deja foarte serios la 2022, când o să vină peste noi ar trebui să avem deja un plan. Chiria trebuie plătită în fiecare lună. Nu avem sprijin de lungă durată, ne-ar prinde bine un partener, cineva care să zică: «Na, bă, o sută de euro pe lună, să plătiți și voi chiria». În primărie nu poți avea încredere, i-au dat afară pe cei de la Policy Center din școala unde aveau sediul.”

Pe lângă spațiu, mentorat și echipamente, cei 30 de copii care vin zilnic la Studiouri primesc și mâncare. „După ce am implementat chestia asta cu masa, o felie de pizza, niște sandvișuri, o shaorma, ceva să fie în stomac acolo, toată intervenția a căpătat o altă dimensiune. Tot mood-ul s-a schimbat. Educație, educație, dar dacă și mănânci ceva... altfel se vede viața cu stomacul plin”, explică Ionuț.

Într-adevăr, atmosfera e animată.

În camera de repetiții, cu tavan înalt și oglindă uriașă, copiii se hârjonesc în jurul unei pianine. Unul din ei, Adi, are pe telefon un tutorial pentru celebra melodie „Still D.R.E.” și urmărește cu degetele pe claviatură notele din intro.

Adi are 13 ani și vine la Playhood de vreo trei ani („Domnu’, de când vin eu aici?!”). A auzit de copiii de la școală de trupa de teatru și a vrut să încerce și el. După prima reprezentație, „concluzia a fost că trebuie să mă apuc de teatru. Aveam emoții, dar îmi plăceau emoțiile alea, parcă mă ridicau în aer”. Ar vrea să fie actor în filme și să apară la TV. 

Unii dintre foștii membri ai trupei chiar au ajuns să joace în filme, îmi povestește Ionuț. 

E vorba despre Robert, care a jucat în filmul lui Radu Jude, Tipografic Majuscul.

„Pe mine m-a terminat povestea”, își amintește Ionuț. „Era seara premierei filmului. Vine Robert la mine, că vrea să mă întrebe ceva. «Domnu’, nu știu ce să fac, m-au invitat colegii să sărbătorim, dar eu trebuie să mă trezesc la 5 dimineața să mă duc pe șantier.» Tocmai se terminase filmul, era vreo 11, iar el trebuia să-și calculeze dacă se duce la recepția propriului film sau la muncă a doua zi. Mi-am dat seama că eu nu a trebuit niciodată să-mi pun problema după o premieră de spectacol dacă să mă duc sau nu să beau o bere cu colegii. Și să trebuiască să-ți pui problemele astea de la 16 ani…”

Alături, în studioul izolat fonic, Andreea se bucură de liniște să repete un text. În câteva zile are o filmare cu trupa de teatru rom feminist, Giuvlipen, despre dreptul femeilor din Polonia de a avea acces la întreruperi de sarcină.

Andreea e veterană la Playhood și a apărut în mai multe producții românești și internaționale. Îmi povestește că proiectul înseamnă o șansă pentru copiii din ghetou: „De aici pleacă mereu cu ceva ce nu văd acasă, ceva ce îi stimulează, muzică, dans, teatru. Copiii au nevoie de ceva care nu-i lasă se se piardă, ceva care să-i ajute să-și găsească drumul.” 

Într-adevăr, mulți copii care au trecut pe la Playhood și-au găsit calea afară din ghetou. Dar alții n-au avut același noroc. „Unii dintre ei nu se mai duc la școală. Nu ei au abandonat școala, ci școala i-a abandonat pe ei. Unul dintre băieții cu care lucram tocmai a intrat la închisoare. Pe unul tocmai ce l-am scos din arest, după ce am vorbit cu ofițerul lui de probațiune. Asta e realitatea, ori educație, ori pârnaie”, îmi explică Ionuț. Motto-ul lui Vlad, băiatul cu expoziția foto, e „Mai bine într-un film orice rol decât un dosar pe rol”. 

„E un proiect foarte ciudat”, continuă Ionuț. „Are partea asta pozitivă, activitățile pe care le fac copiii aici și rezultatele lor. Mai ales când vezi o evoluție pe doi, trei ani la un puști. În același timp e și partea întunecată. Am dat cu nasul de niște probleme de care nici nu știam că există pe lumea asta și mi-am dat seama cât am fost de norocos și cât de privilegiat, și câte am primit de la alții fără să mișc un deget, dar cu impresia că le merit.”

În asta stă cheia proiectului, crede Ionuț. Nu e doar un proiect educațional pentru copiii din Ferentari, e educație și pentru adulții care vin să facă voluntariat. E un schimb. „Eu mi-am continuat aici educația când credeam că nu mai am ce să învăț. Am învățat să fiu un pic mai om, să nu judec pe nimeni, știind care e situația.”

Își dorește ca proiectul să meargă mai departe, chiar dacă viitorul e incert. „Sunt unii copii care trăiesc acasă la ei într-o stare de stres continuu, haos, disperare. Vin aici și singurul lucru pe care vor să-l facă e să stea în liniște. Și nu e vina lor. Așa că încercăm să facem tot ce putem cu ce avem. Cu resurse limitate de bani, de timp”.  

***

Te poți implica în proiectul Studiourile Ferentari în mai multe feluri. Îi poți contacta pentru voluntariat pe pagina lor de Facebook, poți să redirecțonezi 3,5% din impozitul pe venit sau să-ți donezi ziua de naștere sau onomastica.

Ștefania Matache este reporter din 2017. Caută povești din realități cât mai diferite de a ei.