Am dat România pe Georgia ca să fiu cu tipul cu care am început o relație la distanță în izolare

Pandemia ne-a dat peste cap tuturor ritmul cotidian și în locul vechilor obiceiuri am fost nevoiți să găsim altele, în interiorul propriilor case. Eu una am început să petrec și mai mult pe net. Dacă înainte stăteam doar pe rețelele sociale ca să văd ce mai fac prietenii mei, în carantină am început să navighez prin locuri în care nu știam pe nimeni ca să-mi îmbunătățesc engleza și să cunosc oameni noi. 

Așa am dat peste un server pentru cei pasionați de literatură și psihologie, unde l-am cunoscut pe Aleks. Cuvintele puse negru pe alb lasă de prea multe ori liber la interpretare, așa că n-am fost niciodată genul care să se poată conecta cu străinii exclusiv prin mesaje. Simt cu adevărat că reușesc să mă conectez cu cineva abia când îl știu suficient de bine cât să îi surprind nuanțele personalității din modul în care scrie.

Într-o noapte când nu puteam să dorm era și el online, la fel de obosit și plictisit, așa că ne-am auzit într-un call. Aveam multe interese în comun, dar nu despre ele am vorbit – a fost mai mult ca o discuție între doi prieteni vechi. Fără să ne dăm seama, au trecut șase ore. Tot așa, pe nesimțite, a intrat și Aleks în viața mea. 

Chiar dacă nu îi știam decât vocea, mi-am dat seama că-mi place de el. Nici nu îmi păsa cum arăta, sentimentele mele ar fi rămas la fel și dacă ar fi fost cel mai urât om din lume. Nu evitam în mod activ să ne arătăm fețele, pur și simplu nu simțeam că ar fi necesar. 

Nu puteam omite însă realitatea dureroasă: el locuia în Georgia, iar distanța dintre noi era de peste două mii de kilometri. Cele mai intime momente pe care le puteam avea era să fumăm amândoi o țigară în mijlocul nopții. N-am mai avut până atunci experiențe similare și nici nu-mi căutam neapărat dragostea ca să zic că Aleks era o proiecție a idealurilor mele. El era el și asta era de ajuns pentru mine.

Era o prietenie comodă, dar nu-mi dădeam seama dacă ar fi putut deveni și o relație. Tot ceea ce știam despre relațiile online erau stereotipuri ca „în relațiile la distanță măcar toți patru sunt fericiți” sau „sunt doar oameni care nu pot agăța în viața reală”. În plus, în cazul meu, nu știam care-i erau intențiile.

Relația la distanță m-a învățat însă multe lucruri, iar cel mai important e că la baza oricărei legături reușite stau comunicarea și încrederea. Am petrecut cu el mai mult timp decât am făcut-o cu orice băiat dinaintea lui. Ne sunam zilnic și uneori stăteam chiar și 12 ore la telefon, chiar dacă vorbeam mereu. Uneori doar voiam să ne auzim liniștea, era de ajuns să știm că celălalt e acolo, pe cealaltă parte a firului. Am vorbit la fel de des chiar și după ce restricțiile s-au mai ridicat și am început să ne întoarcem treptat la obiceiurile vieții normale.

Frica de a fi înșelat poate fi o problemă majoră atunci când ai o relație la distanță, dar cred că, dacă e în natura cuiva să înșele, o va face și la doi kilometri distanță și la două mii. Suntem niște ființe libere și nu poți ține pe cineva în lesă de frică să nu fugă de lângă tine. Lucrurile merg pe încredere.

E chiar amuzant cât de grijuliu era Aleks cu mine în privința asta, pentru că de fiecare dată înainte să iasă undeva mă întreba dacă e ok. Mereu îi spuneam că e. 

Desigur, nu e totul lapte și miere când nu poți fi aproape de cel pe care îl iubești. Sunt momente când vrei să iei în brațe persoana iubită, să mergi de mână pe stradă, lucruri banale pentru restul oamenilor. Ca orice alte cupluri, am avut și mici certuri, dar niciodată ceva serios. Le-am rezolvat prin discuții pe larg despre ce ne deranja. Mereu ne-am respectat reciproc limitele.

Am ajuns să ne arătăm și fețele și mi-am făcut curajul să le spun apropiaților despre el. Primul care a aflat despre relație a fost fratele meu. Am vrut să-l șochez, așa că l-am sunat într-o seară și i-am zis: „Salut, vezi că mă căsătoresc”. A crezut că glumesc, dar, după ce și-a dat seama că vorbeam serios, m-a întrebat dacă știu în ce mă bag. Am zis da și m-a felicitat. 

Peste câteva zile a venit la casa familiei noastre și a vorbit cu Aleks pe cameră. Cred că am avut emoții mai mari decât amândoi. Mi-am dat seama că și pentru fratele meu astfel de lucruri erau noi, dar a fost foarte susținător și plin de întrebări politicoase.

La câteva luni după prima mea conversație cu Aleks, m-a sunat și mi-a zis tare și răspicat: „M-am îndrăgostit de tine. Și nu o zic în felul în care i-aș zice-o vreunei iubite sau cuiva care îmi e simpatic. Tu ești persoana cu care vreau să mă căsătoresc și să-mi fac un viitor”. Atunci n-am mai putut să-mi inventez scuze și i-am acceptat sentimentele cu inima deschisă. I-am răspuns în glumă că, dacă vrea cu adevărat să ne căsătorim, să vină în România să semnăm actele. De atunci, în fiecare noapte s-a uitat după bilete de avion și a așteptat ca Georgia să iasă din zona roșie.

Când Aleks a reușit într-un final să rezerve un bilet de avion am simțit că nu mai pot de fericire. Atunci m-am decis să îmi anunț și familia în legătură cu el. Am crescut cu bunica și cu tatăl meu și, deși sunt oameni buni care îmi vor binele nu știam cum vor reacționa, pentru că au crescut în alte timpuri decât mine. Am sperat că le voi putea explica situația într-un fel în care să nu se îngrijoreze.

Bunica a fost un pic confuză, dar a fost extrem de fericită când a auzit sunt îndrăgostită, până în punctul în care aproape i-au dat lacrimile. Era prima dată când îi povesteam de un băiat. Mi-a zis că dacă eu sunt sigură că nu e vreo înșelătorie la mijloc ea mă susține și că ar trebui să îl aduc mai repede acasă pe Aleks (Sasha, cum îl alintă ea). Tata a fost mai înțelegător și mi-a zis că e fericit pentru mine, dar că nu se poate pronunța până nu-l vede față-n față. 

Dacă aș fi putut, l-aș fi grăbit, dar eram în perioada bacului și mintea trebuia să îmi fie la asta – l-am luat însă chiar cu note bune. 

Să-l văd pe Aleks în carne și oase a fost ca un vis și tot drumul de la aeroport până la gară i-am strâns mâna ca să mă asigur că e real. 

L-am adus acasă la părinții mei la o săptămână după sosirea lui. A fost chiar o întâlnire amuzantă, deoarece numai fratele meu știa engleză fluent. Dacă tata mai putea arunca un  „Hello, how are you?”, bunica nu știa niciun cuvânt. Până la urmă au reușit, totuși, să se înțeleagă și, la finalul săptămânii cât am stat la ei, bunica îl trata deja ca pe al treilea nepot, iar tata ca pe un prieten. 

Am petrecut trei săptămâni împreună în viața reală și ne-am dat seama că întoarcerea în mediul online ar fi un chin prin care nu am mai vrea să trecem din nou. Așa că Aleks s-a hotărât să aplice la facultate în România. Cum spuneam, într-o relație trebuie să se dedice amândoi. Hotărârea lui de a veni spre mine m-a motivat să fac și eu un pas spre el, așa că am decis să iau un an de pauză, să mă mut în Georgia și să mă reînscriu la facultate cu el. 

Dacă ai mei au fost bucuroși de relație, nu pot spune același lucru și despre anul de pauză. Dacă în alte țări europene, familiile își încurajează de multe ori copiii să-și ia niște timp pentru a-și da seama cum vor să-și ghideze viața, mentalitatea românească cataloghează orice nu are legătură cu educația o pierdere de timp. În România e ceva înspăimântător și jenant să nu te duci la facultate imediat după ce termini liceul, așa că mulți absolvenți ajung la facultăți care nu îi interesează în mod deosebit doar pentru că au fost admiși la ele. 

Zvonurile circulă repede, mai ales în familie, așa că m-am trezit cu mesaje de la rude în legătură cu alegerea mea. Ai mei mi-au și zis să mă duc oriunde ar fi, doar să nu îmi pierd un an. Le-am explicat că pentru mine un an pierdut ar fi un an departe de Aleks, nu departe de facultate. Și am zis asta și pentru că eu cred că există un timp pentru toate și doar o dată poți zice că te îndrăgostești când ești tânăr. Nu poți recrea momente, mai ales momente intime, emoționale, ele trebuie trăite când se întâmplă, la maximă intensitate. 

Secretul în chestiile de genul e să te ții tare cu alegerea ta și să nu îți clintești determinarea, așa că după sute de discuții și dezbateri am luat un avion.

După 17 ore, cu o escală în Atena, am ajuns în Georgia. Dacă în România eu eram translatorul, în Georgia rolurile s-au schimbat. Aleks e pe jumătate rus și vorbește nativ rusa, așa că reușea să înțeleagă câteva cuvinte în română. Limba georgiană nu aparține însă nici unei alte familii lingvistice comune. Are propria ei rădăcină, kartveliană, unică atât în gramatică, cât și în vocabular, și propriul alfabet, mkhedruli.

Sună ca un hibrid între arabă și rusă datorită sunetelor puternice, dar nu are aproape niciun cuvânt împrumutat de la cele două limbi. Mi-a luat câteva zile să mă obișnuiesc cu ea când mergeam pe străzile capitalei (Tbilisi) și chiar și acum, după mai bine de-o lună în Georgia, sunetele ei mi se par dure. 

Într-un mod ciudat, când m-am dat jos din avion și m-am uitat în jur, am exclamat: „Ăsta zici că e Bucureștiul”. Mult beton și arhitectură sovietică. Am ieșit repede din iluzia mea românească în drumul către casa lui. Dacă am învățat ceva despre Georgia este că georgienii iubesc natura. Peste tot sunt munți și copaci, iar arhitectura îmbină în mod natural orașul cu pădurile din jur. 

Sunt oameni foarte religioși, care prețuiesc sentimentul de comunitate și încredere, ceva ce a murit acum câteva generații în România. Toate ușile apartamentelor și caselor sunt mereu larg deschise, deoarece în cultura lor e extrem de înjositor să furi. Pe străzi încă nu am văzut cerșetori. Prima dată când am ajuns la Aleks acasă am încuiat din reflex ușa și el doar s-a uitat confuz la mine și m-a întrebat ce fac. Încă n-am scăpat de obiceiul de a răsuci încuietoarea. 

În unele aspecte, Georgia are niște lipsuri pe care nu le avem în România. Au drumuri chiar mai proaste decât noi și magazinele lor nu au chiar toate produsele de import cu care suntem obișnuiți. Au și o abordare diferită în fața cumpărăturilor: dacă românul cumpără o dată cât pentru câteva luni, în Georgia oamenii preferă să achiziționeze strictul necesar și să facă mai multe drumuri către magazin.

Din punct de vedere financiar, moneda lor – lari georgian – este mai mare decât a noastră. Un leu e echivalent cu 0,75 lari, dar au prețuri mai mici și costul lunar ajunge în medie la 1 300 lari, adică circa 1 740 lei. Dacă vrei un stil de viață simplu e chiar mai puțin, firesc.

Cât despre turismul lor, nu e atât de dezvoltat ca cel românesc, se bazează mai mult pe simplitatea naturii decât pe atracții antropice, dar asta oferă țării un aer autentic. Deocamdată, niciuna dintre aceste diferențe nu m-a deranjat, ba chiar cea financiară a fost chiar binevenită.

Cei mai mulți georgieni vorbesc rusa ca a doua limbă și nu prea știu engleză, dar prin zâmbete și traducerile lui Aleks am reușit să mă integrez în familia și grupul lui de prieteni unde mă simt cu adevărat acceptată. Momentan, asta este viața mea, împotriva distanței și a condiționărilor sociale și pot zice că riscurile au meritat. Mă simt cu adevărat fericită și gata să explorez noua lume din fața mea alături de cel pe care-l iubesc.