Polițistul român care a lucrat peste 10 ani la Antidrog te ajută să scapi de droguri prin bătaie

România are o problemă reală cu consumul de droguri. Asta chiar dacă Agenția Națională Antidrog (ANA) arată într-un raport că România e pe ultimele locuri din Uniunea Europeană în ceea ce privește consumul de substanțe interzise. Românii bagă iarbă, cocaină sau medicamente fără prescripție medicală. Dar nu sunt niciodată prea departe substanţele psihoactive (NSP), cum ar fi etnobotanicele, care au distrus o țară întreagă.

Ce faci atunci când ai o problemă serioasă cu drogurile și vrei să ieși din circuitul ăsta? Alex Filip, luptător de kickboxing și cu peste 15 ani de experiență la Crimă Organizată, are o idee: sport. El a trăit momente pe care noi restul le vedem doar în filme: sute de kile de droguri confiscate, etnobotanice care au ruinat viețile unor tineri, tâlhari și traficanți care profită de neștiința consumatorilor.

A văzut cum drogurile schimbă tot și are în prezent o inițiativă care continuă lupta lui cu ele: un curs de kickboxing pentru actuali și foști consumatori de droguri. Spune că nu vrea să schimbe mentalități prin ce face, ci doar să ofere o mână de ajutor unor oameni neînțeleși. Vrea să le arate că sportul poate fi calea de ieșire. Am vorbit despre consum și viața de după, dar și despre cum trăiește un polițist de la Antidrog și cum a fost acceptat acolo cu atâtea tatuaje pe el.

VICE: Propui, pe modelul din alte țări, cursuri de de kickboxing pentru foști consumatori de droguri. De ce ai vrut să faci asta?
Alex Filip: Când am fost ultima oară în Olanda m-a uimit o fază. La ora 7, am asistat la un curs cu 20-30 de persoane vizibil diferite de ceilalți amatori. Unora dintre ei le-am recunosc semnalmentele de consumatori sau foști consumatori. Antrenorul mi-a explicat că e vorba despre un curs special pentru consumatori: „Addicted to life”. Și de aici a venit și ideea mea.

În Olanda există programe similare inițiate de Guvern, destinate în primul rând delincvenților juvenili. Antrenori de kickboxing merg în centrele de reținere sau în penitenciare și fac antrenamente cu ei, mai ales cu cei cărora le sunt recomandate programe pentru controlul furiei.

Este însă o diferență între consumatorii de droguri de acolo și cei de la noi. O parte dintre bărbații care participau la cursul ăla erau foști militari care au fost în teatrele de război, în Afghanistan, Irak și altele, oameni care sufereau de sindromul de stres post-traumatic. Ca să facă față la chestia asta au început să se drogheze. În România, trei sferturi dintre consumatori o fac din teribilism, plictiseală, bani prea mulți și din cauza anturajului. E o diferență majoră.

Cum îți merge cu ideea asta în România?
Au venit, până acum, patru inși care au, într-adevăr, probleme grave. Doi dintre ei lucrează ca bucătari și s-au învoit de la șefii lor ca să vină la curs de două ori pe săptămână. Știi cum trag? Ca niște câini! Au o motivație extraordinară. Mi-au zis că vor să lase la sală toată furia și frustrarea acumulate.

Ce vrei să schimbi, realist, prin inițiativa ta?
N-am ce să arăt lumii, nu vreau să câștig nimic. Îmi doresc ca oamenii care vin la sală să găsească o portiță de scăpare prin acest sport. În tot ce fac sunt respinși, așa că încerc să găsesc o modalitate prin care să-i înțeleg, să-i fac să prindă încredere în ei și când le este greu să pună mâna pe telefon și să mă sune ca să mai facem antrenamente în loc să se drogheze.

Multe dintre ONG-urile care se ocupă de problemele consumatorilor de droguri nu fac decât să împartă niște pliante și nu e suficient. Am văzut o grămadă de zombi d-ăștia pe stradă. Le făceam o secerare ca la kickboxing, îi țineam să nu cadă în cap, stăteam lângă ei să fie ok și așteptam să vină ambulanța. Lumea, în schimb, trecea pe lângă ei și îi înjura. Poate copilul ăla a trecut printr-o tragedie și și-a pierdut părinții sau n-a fost atât de tare și a ajuns să ia droguri. Nu trebuie să judecăm oamenii din prima, dar aici mă refer strict la consumatori, nu la traficanți. Ăștia din urmă sunt niște nenorociți.

Cum te raportezi la droguri ca sportiv și om de la Antidrog?
Eu am o problemă cu drogurile: nu le suport. Când am ajuns prima dată în Olanda am avut un șoc, pentru că lumea fuma iarbă pe stradă fără nicio problemă. Înnebuneam! Ulterior le-am înțeles mentalitatea, cel puțin în cazul drogurilor ușoare. Olandezii își iau cinci grame de iarbă pentru o săptămână – fumează jumătate de joint la cafea, cealaltă când se întorc acasă. Noi, românii, dacă prindem pe mână cinci sau o sută de grame de iarbă nu le lăsăm până nu le fumăm pe toate.

Pe de altă parte, fac sport de la nouă ani, iar sport de performanță – lupte – de la 12. Am fost zece ani la lotul național de karate, iar abia la 30 de ani m-am apucat de kickboxing. Nu ai cum să faci sport la un anumit nivel dacă fumezi sau bei cola. De droguri nu mai zic. Pentru performanță trebuie să te antrenezi de două ori pe zi și, pe lângă asta, mai e și munca - când eram la Poliție se întâmpla să fie nevoie să mă trezesc în mijlocul nopții. În același timp, trebuia să am grijă și de cei doi copii ai mei.

Dacă eram doar sportiv spuneam că nu sunt de acord cu ele că-ți fac rău. Însă, ca polițist, am văzut ce ți se poate întâmpla cu adevărat dacă iei droguri. Am arestat și am băgat oameni la pușcărie, am participat la capturi de sute de kilograme de heroină și de cocaină, iar pe unii consumatori am încercat să-i salvez, i-am consiliat. Și am văzut ce înseamnă copii morți.

Cine lucrează la Crimă Organizată vede și trăiește așa ceva. Fenomenul drogurilor e destul de grav în România, iar noi nu avem foarte multe arme legale la dispoziție. Cei de la Antidrog, cei de la Investigații Criminale, cei de la Judiciar, procurorii de la DIICOT, cu toții lucrează extraordinar de mult, dar sunt foarte puțini ca număr și au resurse limitate. Nu suntem DEA (Drug Enforcement Administration). Nu suntem în America să avem ce au ei.

Românii comentează fenomenul ăsta de parcă se uită la fotbal. Vino tu în locul meu să stai lângă un mare traficant de droguri din România, tatuat din cap până-n picioare și tăiat. Ce faci în situația aia? Îți zic că nu scoți nicio vorbă. Și cu toată munca asta, salarizarea este execrabilă. După 15 ani în serviciu, un subofițer de la Crimă Organizată nu are o mie de euro salariul. Românii ar trebui să înțeleagă și să perceapă cu totul altfel acești polițiști, pentru că toți cei despre care am vorbit o fac din pasiune, nu pentru bani.

Cât de grav e fenomenul consumului de droguri în România?
Am lucrat 15 ani la Crimă Organizată, dintre care 12 ani la Brigada Antidrog, așa că pot spune că știu foarte bine situația și de asta îmi permit să spun că România nu are o problemă cu drogurile considerate ușoare, ci cu etnobotanicele. Etnobotanicele nu au fost droguri legale, ci au fost băgate pe piață drept îngrășăminte chimice. Când mergeam în controale și aveam de făcut verificări la magazinele care vindeau legale, cea mai mare autoritate dintre instituțiile care veneau cu noi știi cine o avea? Ministerul Agriculturii! Reprezentații de la acolo dădeau cea mai mare amendă. Pentru că legalele sunt îngrășăminte chimice.

Să-ți explic. Drogurile sunt incriminate de legea 143/2000 care privește prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. În această lege există un tabel cu droguri de risc și droguri de mare risc. 

La drogurile de risc sunt încadrate marijuana, hașișul, așa zisele droguri ușoare. Iar la drogurile de mare risc avem cocaina, heroina, ecstasy, MDMA etc. Ce incriminează, de fapt, legea asta? Substanța activă din aceste droguri. La marijuana, de exemplu, e vorba de THC. Tu dacă îmi dai un gram de iarbă și un gram de coada șoricelului n-am cum să te bag la pușcărie, pentru că, legal, n-am cum să știu care e una și care e alta.

La etnobotanice, substanța activă nu era incriminată în niciun tabel, de-asta erau numite „legale”. Aveau efecte mult mai nașpa decât la drogurile ilegale, dar nu erau interzise. După sute de controale la „magazinele de vise” au fost incriminate substanțele conținute de etnobotanice. Problema e că de fiecare dată apăreau noi astfel de substanțe, așa că era și este un război fără final.

Drogurile astea nu se vând la colț de stradă, poți să ți le faci chiar tu în casă. Stropești tutunul cu acetonă și cu benzină, bagi trei jointuri de-alea, după care ajungi să te crezi Superman și te arunci de la balcon. 

Pentru un polițist ai foarte multe tatuaje. Cum de ți-au dat voie să ți le faci?
Când intri la Școala de Poliție treci și printr-o examinare la pielea goală și n-ai voie să ai nici măcar o cicatrice vizibilă. După și dacă treci ajungi să lucrezi pe o anumită secție sau departament. După cinci ani poți să ajungi, de exemplu, la Crimă Organizată, la Judiciar sau la mascați. În aceste departamente lucrezi exclusiv pe stradă și ai de-a face cu criminali, traficanți, pești, hoți sau tâlhari.

În aceste condiții, sunt perioade în care lucrezi sub acoperire. Eu n-am cum să mă duc sub acoperire cu cămașă încheiată până în gât, cu borsetă și pantaloni de stofă la pantofi cu găurele. Trebuie să fiu ca ei. Și selecția asta se face pe anumite criterii. 

Pe mine când m-au luat aveam 22 de ani, nu aveam familie, copii sau obligații. Suna telefonul la 3 dimineața? Mă ridicam din pat și plecam. Eram la club sau la restaurant? Trebuia să plec. Iar aspectul ăsta cu tatuajele conta mai puțin în cazul meu, pentru că cei cu care interacționam arătau ca noi. Dacă eram polițist la uniformă, să scrie Poliția Română pe mine și eu să fiu tatuat pe gât, atunci arăta aiurea, deși în afara țării toți polițiștii sunt așa. În România se poate cu tatuaje doar în aceste departamente, gen Crimă Organizată.

Mi-am făcut primul tatuaj la 23 de ani, după ce a murit tatăl meu. Apoi a devenit o pasiune. Nu mi-am făcut vreunul din teribilism sau ca să arăt în vreun fel. Fiecare semnifică ceva și sunt singurul meu „viciu”, iar tatuajele mele preferate sunt numele și datele de naștere ale copiilor mei.

Ele nu au însă legătură cu performanțele sau eficiența, cu cât de bun polițist sunt. Este o concepție veche, greșit înțeleasă. Nu vrei să știi cum se uitau cei de la alte departamente când apăream cu colegii mei de la Crimă Organizată pe undeva. Și cu tatuaje și fără, noi, majoritatea de la Crimă Organizată, aveam câte două facultăți. Asta încerc să arăt lumii și cu sportul. Că dacă faci kickboxing și ești tatuat nu înseamnă că ești vreun golan sau vreun prost.

Ce le spui celor care cred că sporturile de contact sunt prea dure și sunt practicate doar de interlopi și bătăuși?
Le spun ce le spun și copiiilor mei de la sală. Acum patru ani am deschis o sală de kickboxing care se numește Sharks Gym Constanța și la care vin 50 de copii pentru antrenamente dintre care 20 fac deja performanță cu rezultate notabile la concursuri.

Am niște reguli legate de disciplină și comportament, dar mai ales legate de școală. La sfârșit de semestru le cer carnetele. Cine are medii sau note mai mici de opt nu mai vine la sală. Copiii nu au voie să se bată în afara sălii – doar dacă sunt atacați.

Cu cât ești mai inteligent și ai mai multe cunoștințe generale din mai multe domenii, cu atât ajungi să te lupți mult mai bine. În lupte există ceva ce se numește Fight IQ. Când lupt, poate tu nu vezi nimic la mine, dar eu gândesc enorm de mult. Să anticipez mișcările adversarului, să mă mișc cum trebuie, să lovesc unde trebuie, să nu mă accidentez sau să nu mă prindă. De-asta le spun copiiilor: luptați cu capul, nu cu mușchii.

Cum eu am parte de expunere media îi ajut și pe copii să mai apară la TV, le spun că, dacă tot au fost văzuți de cei de la școală și de dirigintă, nu au cum să nu învețe la fel de bine în continuare. Idealul meu e să fac oameni din ei. La sală cresc luptători, nu bătăuși. 

Și atunci care-i luptătorul tău preferat și de ce?
Numele lui e Khabib Nurmagomedov și campion UFC. Mi-ar plăcea ca mai multă lume să îl studieze. Are chiar și un canal de YouTube unde poți să-i vezi evoluția. E model în orice aspect al vieții: familie, muncă, bani, faimă, sală, în ajutorarea prietenilor. Înainte să știu de el, mi-a plăcut foarte tare de Conor McGregor, doar că după ce a făcut mulți bani a luat-o razna. A început să nu mai respecte pe nimeni, să se bată în afara ringului, să bea, să vină beat la conferințele de presă. Nu pot să zic nimănui că el e un model de urmat, chiar dacă este un luptător fenomenal.

Pe de altă parte, oricui vrea să pornească din România și să ajungă în campionate ca Bellator, ONE sau UFC îi spun că este greu să ajungi acolo, dar e și mai greu să te menții. Ca să te antrenezi pentru un meci foarte tare, începi pregătirea cu aproximativ zece săptămâni înainte. În astea două luni și jumătate trebuie să faci două antrenamente pe zi, ai nevoie de antrenor, de colegi cu care să te antrenezi, de sparring partner, adică de cineva cu care să te bați. Apoi ai nevoie de o nutriție adecvată, care este extraordinar de scumpă. Îți mai trebuie suplimente. Mai faci și recuperare. Și îți trebuie și echipament. 

Pentru un meci tare în Bellator sau chiar și UFC, un prim astfel de meci, poți ajunge să câștigi între 10 și 15 mii de euro. Bani care nu ajung pentru tot ce am zis mai devreme. Trebuie să mânânci, să plătești antrenorii, să plătești recuperare. Din cauza asta, majoritatea campionilor din România, luptători celebri, au acceptat să meargă la emisiuni sau să facă clipuri video. Pentru că acolo sunt mai mulți bani. Unii s-au măscărit, alții s-au mai bătut. Din lucrurile astea vine atenția.