Am vorbit cu OG Eastbull despre bogați, cocaină și viață grea

„Bogăția e o stare psihică. Ori te consideri, ori nu te consideri.”
02 Iunie 2020, 8:26am
og eastbull, golani, trap, trapperi, muzica romaneasca
OG plănuiește un nou album solo și o piesă cu regele Salam. Fotografie via contul său de Facebook

Ascult Golani (OG Eastbull, Alex Sosa și Maggo del Blocco) de prin 2016 și mereu mi s-au părut foarte autentici, genul de oameni care-și cântă viața fără înflorituri, lucru încă rar și-n 2020.

OG Eastbull (28) e creierul trupei, omul care gândește direcția artistică și parcursul grupului. A ajuns să facă asta pentru că la șapte ani mama sa i-a dat o casetă cu BUG Mafia. Doi ani mai târziu s-a mutat în Italia, preadolescența și-a trăit-o cu Sick Luke, un rapper italian faimos, crescut de un tată hip-hopper și mai renumit. Mai târziu, l-a cunoscut pe Alex Sosa, au vândut împreună cocaină pe străzile Romei și au pus bazele trupei Golani.

OG n-a prea avut contact cu diaspora. „Am crescut și m-am integrat aici și nu-mi vine. Ori nu-s pe gustul meu, ori sunt din lumea bună, pe care n-o vezi pe străzi”. S-a adaptat atât de bine, încât lumea nu-l crede că-i român, iar „când încep să vorbesc limba, au impresia că-s interlop”. Mi-a povestit toate astea la telefon, de-acasă, din cartierul Due Ponti, o zonă bogată de la periferia Romei, unde stă-n izolare de mai bine de-o lună.

Vorbește mult, repede, cu exaltare, la fel cum e și pe piese: **„**Io mă uit în jur, văd în ce direcție o ia muzica și-o prind repede, vine pontu’ la mine aproape instant”. Este singurul rapper cu aur, platină și-n curând dublă platină, în industria muzicală din Italia. Am luat legătura cu el acum pentru că doar ce-a semnat luna trecută cu casa de discuri românească Global Records și a scos prima piesă distribuită de un label românesc, dar mai ales pentru că, deși are milioane de vizualizări pe Youtube și tot atâția fani, nimeni nu l-a luat la întrebări până acum. Recent, a lansat piesele „Bogat”, „Aventador” și „Fii Atent” cu Golani și a apărut pe piesa lui Herve Pagez, „Panamera”.

Pentru că acest interviu a fost editat din motive de lungime și claritate, OG a făcut și un video de cinci minute, ca să-l vezi cum este el natural.

VICE: Care e situația acolo?
OG Eastbull: În ultimele luni, m-am spălat pe mâini ca nebunu’, am dezinfectat ambalajele produselor, n-am folosit bani lichizi. Mă simt ca într-un episod din Black Mirror.

Cum a fost când ai ajuns prima dată în Italia?
Generația Italiei născută în ‘91 e foarte diferită de cea a României. N-au trăit ieșitul cu mingea p-afară și nici strigatul cu „Hai, băă, coboară”. Am ajuns la nouă ani. Prima întrebare a fost: „Unde-s, bă, copiii?”. Nu era nimeni pe străzi, erau la sport. N-aveam pe unde să ies, nu existau în fața sau în spatele blocului, decât la periferie.

De 15 ani locuiesc și eu la periferie, în cartierul Due Ponti, dar înainte am trăit ca un sărac, am dormit în barăci. Am stat într-un orfelinat abandonat, o clădire-n restructurare, unde bărba-su’ maică-mii lucra ca paznic. Apoi am locuit într-un cartier de bogătași. Dar maică-mea muncea trei job-uri. Am trăit tot felul de situații bizare, ca om sărac în mediu bogat. E ciudat, dar înveți multe printre oamenii ăia.

Astăzi, deși am spiritul ăla de om sărac, gândesc ca un bogat. Până la urmă, bogăția e o stare psihică. Ori te consideri, ori nu te consideri.

Copilăria printre bogați te-a ambiționat în acest sens?
Probabil. Am vrut să demonstrez că se poate - cine pleacă de jos și crește ca noi, deseori n-atinge momentul ăla. Ce mă inspiră și îmi dă o poftă nebună de muncă și de a reuși e să arăt, cum zic și pe vers, că „fac imposibilu’ să pară nu doar simplu, o treabă ușoară”. De la a mă integra ca român în societatea din Roma, până la a ieși complet din sărăcie. După primul an de școală în Italia, am primit o bursă privată, dar n-am dus-o la capăt. Am luat o grămadă de munci: chelner, barman, bouncer la club, omu’ care-ți tăia bilet de intrare, livrator de mâncare pe bicicletă, chiar și-n bucătărie.

Ai avut vreun punct în care ai zis că „Gata, m-apuc de muzică”?
Am crescut cu muzică, bro! La Familia, Paraziții și alții. Prima casetă am primit-o de la mama, la șapte ani: După Blocuri, de la BUG Mafia și de-atunci m-au inspirat mereu. Golani sunt noua Mafia, din 2020, deși mai avem o grămadă de construit la asta.

La 15 ani l-am cunoscut pe SickLuke, am crescut împreună, iar ta-su’ m-a băgat în joc. Era o legendă-n industria muzicală din Italia, parte din TruceKlan, un fel de BUG din Roma. Odată, m-a auzit cum am făcut un freestyle și mi-a zis: „Tu tre’ să cânți”. Până atunci, nu mai primisem un feedback ca ăla. De acolo a început ucenicia-n rap: eram copilul care ducea apă sau dădea duble la concerte. Acum, dacă ai imagine bună, se găsește unu’ să te suie pe-o scenă să cânți.

Dacă ai crescut cu SickLuke, cum se face că ai pornit Golani cu Sosa?
Pe Sosa l-am cunscut mai târziu. Deja făceam rap, singur. Învățasem cu ce se mănâncă pe stradă. Piesele vorbeau despre sport, box și motivație. BPR squad a luat naștere ca grup de graffiti, apoi ne-am luat de muzică. La scurt timp am fondat RMA crew, dar din cauza viziunilor artistice diferite, eu și Sosa ne-am despărțit amical de restul grupului. Bazele Golani le-am pus involuntar. În Due Ponti, marfa era religie. Mă refer la ceea ce românii numesc cox. Mulți ani am stat pe cartier toată ziua, să vindem. Totul se oprea la la combinații și la făcut bani. Am avut și probleme cu garda, dar acum sunt ok legal. Numele trupei a plecat de la ce ne reprezintă pe noi: golăneala.

Când ai bubuit prima dată ca lumea?
Piesa „Bella Giornata”, din 2018, a fost nebunie de la primul demo. Oricât am încercat, n-am reușit să reproduc primul take. Nu-mi aduc aminte când am bubuit, știu doar c-am simțit că we made it. Turneul a durat un an, cu trei show-uri pe săptămână, uneori mai mult. Am deschis niște moshpit-uri imense. A fost crazy.

Apoi am semnat albumul La Vita E Bella, cu una dintre cele mai mari case de discuri din Italia, Guna, deși n-aveam experiența necesară să-nțeleg toate combinațiile din spatele industriei. N-am fost prea încântat, acum țin eu managementul trupei. Mă uit la label-uri ca la niște bănci. Ori au competența necesară să se ocupe de un artist, ori au treabă cu manipulări și escrocherii. Jocul e foarte apropiat de cel de pe stradă.

Cu toată experiența asta în spate, cum de-ați semnat cu casa de discuri românească Global Records?
Știam că-n România exista interes față de mine și am zis că merită încercat. Global are cei mai mulți bani, cel mai bun arsenal și cea mai bună imagine din industrie. Tratativele au durat patru luni, iar în final am încheiat un deal, fără ca noi să facem vreun compromis artistic. Singurul lucru care s-a schimbat e că au început să vină mai mulți bani.

Ați fost acuzați că „v-ați vândut”, când ați scos „Bogat” la Global.
În clipul „Bogat” am considerat că trebuie să apară și marfă și alte tipuri de excese tipice nouă și nu ne-a zis nimeni nimic. Până acum, suntem cea mai autentică variantă a trapului românesc. Venim din stradă. Am făcut ce se face acolo. Este exces de aroganță. Ține de vibe. E o piesă foarte easy, un banger explicit. E diferită de ce am scos până acum, pentru c-a fost loc de un video mainstream. Textele sunt mai puțin criminale și mai mult opulente. Lumea se aștepta, probabil, la unele mai articulate. Le vor primi în cadrul albumului. E gata, dar nu zic mai mult despre el. Plănuiesc și un album solo și o piesă cu regele Salam. Iubesc anumiți maneliști.

Care sunt băieții tăi pe România?
Șatra B.E.N.Z sunt frații noștri din prima zi. Numa’ dragoste și euro pentru Lu-K Beats. E primu’ om care a crezut în noi. Apoi tot ce-nseamnă Seek Music: Amuly, Nosfe, SuperED, Keed. Nane și frații de la Ocult Records: Freelook, Azteca, Ian. Cam ăsta-i cercul. Am stimă pentru o tonă de artiști, însă mulți nu fac rap.

Când ați lansat „Contactu”, exista un număr de WhatsApp unde oamenii vă puteau scrie. Care dintre voi are suflet de publicitar?
Totul pleacă de la mine, label-ul nu influențează mișcările de marketing. Am vrut ca oamenii să experimenteze discuția cu un contact. În fiecare seară de la miezul nopții la trei, puteai să scrii la numărul ăla și primeai un indiciu despre naționalitatea primului artist de pe piesă, pe care urma să-l dezvălui.

Care e povestea piesei „Contactu”?
Este incredibilă. Eram în turneu, cu studioul mobil după noi, ca să tragem la hotel. N-a mers un cablu și am plecat nervos la show. Am urcat pe scenă fără soundcheck. După două versuri, mi-am dat seama că se auzea ca pula. În spatele scenei, unul a vărsat o băutură pe cabluri și s-a stins tot clubul. Am dat drumu’ la niște coruri de stadion timp de câteva minute. Eram dublu nervos, mai ales pe organizator. Curentul a revenit, dar am decis că incompetența se plătește și am sărit direct la ultimele piese. Unul a aruncat cu un pahar în mine. Publicul a scandat împotriva lui. I-am zis câteva cuvinte și am coborât de pe scenă. La hotel, am făcut studioul să meargă, dar eu rămăsesem fără voce.

A doua zi, ne-am întors la Roma. Ploua. Încă eram încărcat emoțional. Se ținea derby-ului orașului, Roma vs. Lazio. Când are loc meciul ăsta, jungla explodează. Se anulează orice regulă de circulație. Mașinile-s parcate pe unde-apucă șoferii. Orice stare de spirit se amplifică de o sută de ori. Orașul are o energie complet diferită. Încărcat cu vibe-ul asta, ne-am dus la studio. Cum s-a dat drumu’ la beat, am scris: „Alo, pronto, sunt contactu’”.

Muzica este energie canalizată și transmisă. Eu asta fac, acumulez și dau mai departe. „Contactu” înseamnă trei zile nebune pe drumuri, între show-uri și vibe-ul derby-ului, adică stilul meu de viață.

Și la Nane cum ai ajuns?
Când am terminat de tras, m-am gândit pe cine să bag pe piesă, din România. Ție, care ai auzit-o, îți vine natural în minte Nane, dar eu, atunci, am avut dileme. Înainte să vorbesc cu el am luat legătura cu Tovaritch, pe care-l ascult de când nu bubuise, și i-am zis că vreau să fac o piesă Italia - România - Franța, cu produsul final lansat pe piața românească. Am vrut să mai ridic nivelul cu combinația asta internațională și uite c-a fost formidabil primit.

Editor: Ioana Moldoveanu