calatorii

Toate stările prin care m-au trecut copiii în avion, ca însoțitoare de bord

Nu-ți mai lăsa copilul nesupravegheat pe zbor, că nu sunt dădaca lui.
14 Septembrie 2020, 1:36pm
copil, criza, avion
Fotografie via Adobe Stock 

Copiii. Nici nu știu cum să abordez subiectul. Sunt un conglomerat de stări și emoții: anxietate, frică, entuziasm, sinceritate, care nu pot fi conținute într-un corp atât de mic și care reacționează imprevizibil. Nu e că nu-mi plac, cred că mi-e puțin teamă de ei fiindcă par foarte vulnerabili și mi-e să nu stric ceva. După niște ani de terapie am aflat că multe acțiuni ale adulților din jurul unui copil pot avea efecte pe termen lung, așa că am evitat cât am putut să iau parte la vreo posibilă traumă.

Noroc că jobul de însoțitor de bord are niște reguli clare în ceea ce privește felul în care trebuie să te porți cu copiii. Plus că toți adulții ajunși în avion se comportă ca niște copii. Câteodată ai o clasă foarte cuminte, toată lumea se joacă frumos cu tableta și telefonul, citește sau doarme, alteori ești în grădinița iadului. Doamna, fac pipi. Doamna, mi-e foame. Doamna, vreau să fumez. Doamne, ce jeg ați făcut în avion!

Ce e și ce nu e un însoțitor de bord pentru copiii altora

Vorbesc aici despre copiii însoțiți de părinți sau alte rude, nu de acei copii care călătoresc singuri, o să ajung și acolo. Pentru copiii sub doi ani, denumiți profesional „infanți”, o să vină Doamna sau Domnul să facă un instructaj. Cum se folosește centura specială, unde e toaleta în care poate fi schimbat, uite și o vestă în cazul în care zburăm peste o baltă mare, nu fi părintele erou care pune întâi masca copilului și după aia lui și alte chestii tehnice.

Cu restul copiilor mai mari, suntem un fel de asistenți. Da, dacă vine copilul tău singur la toaletă, o să-i arăt cum să o folosească. Dacă vrea să-mi facă conversație despre Bobo, ursulețul lui chior sau despre prietenul special al lui mami, sunt ochi și urechi. Dacă ești mamă și vrei să-ți alăptezi copilul într-un spațiu mai ferit, te invit aici, este seara ta la mine în bucătărie, fă-ți treaba. Dacă vin la service și copilul tău începe:

„COLAAAA! SNIIICKERS! CHIPSUUURI!”

Și te văd că faci ochii mari spre mine și dai din cap „NU! NU!” o să fiu wingmanul tău și o să-i explic beneficiile sucului de portocale și ale unui fruct sau sandviș mai fără toate porcăriile în el.

Ce nu suntem: dădace, educatoare, asistente medicale, mame surogat. Chiar dacă suntem puțin din toate astea și pregătirea noastră presupune și asistență medicală, în cazul în care copilul tău și-a înghițit bila de la kendama sau a făcut buba, asta nu înseamnă că avionul e loc de joacă și poți să uiți de copil cât durează zborul.

Pentru fiecare copil care o ia razna în avion, părintele e deseori vinovat

Din experiența mea, pot să afirm că în mai toate cazurile când începe vreun circ, nu copilul e problema, ci părintele. Știu că e full-time job câteodată peste alt full-time job, dar există diferențe. Mari. Sunt copii care salută la îmbarcare, pe limba lor acolo, nu știu dacă ne-njură sau ne zic bună ziua, da' articulează ceva, iar dacă n-o fac, reacția părintelui e imediată:

„Mami, spune bună ziua”.

Alții nici nu ne bagă-n seamă sau se ascund prin spatele părinților. Mai sunt haioși și ăia micii care vin cu toate taloanele de îmbarcare, ale lor și ale familiei să ni le dea să le verificăm:

„Eu sunt Vlăduț și am 4C.”

„Bine, Vlăduț, bine ai venit.”

Până aici, e simplu. În decolare încep urletele copiilor mai mici, când ai 20 pe zbor, zici că ești în secția de neonatologie de la spitalul Filantropia. Din tot ce mă poate deranja, ăsta e cel mai mic lucru. M-am obișnuit cu urletele de copii cum m-am obișnuit să mănânc lângă toaletă.

Hei, înțeleg, câteodată nici eu nu am chef să zbor. E copilul într-un loc străin, cu oameni străini în jur, i se mai înfundă urechile de la presiune, e obosit, logic c-o să urle. Unii dintre ei fac tantrumuri chiar atunci, e bine să nu te bagi peste decât cu strategii foarte bine puse la punct și experimentate.

Mai tare mă enervează adulții care se uită urât și dau ochii peste cap. Am văzut și mame care își zgâlțâiau disperate copiii ca să nu mai plângă. Soluția e suzeta sau alăptatul ca să se desfunde urechile. Altfel, nu văd de ce să stresezi mai mult copilul.

Ce mă deranjează foarte tare în schimb e viermuiala de pe culoar de după decolare. Trebuie să sar, să ocolesc, să feresc, iar mie mi se rupe cotețu', că dacă vine turbulența știu ce trebuie să fac. Dar soldățeii care se târăsc pe culoar și printre scaune ca în tranșee, pot s-o pățească nasol în timp ce părinții stau nestingheriți la palavre. Știu că mulți văd călătoria cu avionul ca pe momentul lor de relaxare că:

„Lasă, că-s alea acolo”.

Da' prietene, nu-ți mai lăsa copiii nesupravegheați pe culoar. Se pot lovi, poate veni o turbulență fix când ăla micu', e prins între picioarele babei de la 15B și marginea de metal a scaunului, n-o să fie bine.

Adulții fac jeg în avion. Adulții cu copii fac cel mai mare jeg

De la schimbat copilul pe scaun în timp ce alții mănâncă, pus pampersul folosit în buzunarul scaunului și mers cu rahatul și pișatul la nas până la destinație, până la pufuleți combinați cu napolitane cu instrucțiunea de salvare făcută ferfeniță toate călcate în picioare, până la pus copilul încălțat pe măsuță, ei bine, dacă faci toate astea, ești nesimțit tu ca părinte și n-are legătură cu copilul.

Când văd așa ceva, mă înființez cu sac de gunoi, șervețele și autoritate:

„Vă rog să faceți curat.”

„Mda mdar e…”

„Copil, da. Dar dumneavoastră ce scuză aveți?”

Copiii care zboară neînsoțiți sunt cei mai civilizați

Cred că cei mai cuminți copii sunt cei care călătoresc singuri. Minorii între 5 și 18 ani pot călători neînsoțiți în baza mai multor documente și a unei sume modice. Găsești informații despre pe site-urile companiilor dacă vrei să scapi de el și să-l trimiți departe.

Am văzut copiii prea triști, prea maturi pentru vârsta lor și mai sătui de zbor decât mine, care mergeau să-și vadă părinții plecați la muncă în străinătate. Alții erau bucuroși că vin în țară la bunici și-mi povesteau cum o să se ducă ei să se vadă cu Darius și Eva, și-o să se joace la mamaia-n curte.

Țin minte că am avut un minor neînsoțit de vreo 16 ani, era ca un superstar. Foarte chipeș băiatul și respectuos. De când s-a suit în avion ne-a luat cu: „Sărut-mâna, doamnelor”.

Când m-am dus să-i fac instructajul despre cum să apese pe buton după ce face 18 ani, îmi zice:

„Știu cum se cuplează centura și de unde cade masca, dar mi-ar face plăcere să-mi mai explicați și dumneavoastră o dată”.

La service și-a dat căștile jos, spre deosebire de alți adulți care cască gura și nu pricep de ce nu te aud când zbieri amabil la ei, și nu ne-a scos din:

„Dacă sunteți drăguțe, vă rog frumos, mulțumesc foarte mult.”

După care s-a prezentat în bucătărie și ne-a povestit cum face el liceul în altă țară, ne-a întrebat cum e să fii însoțitor de bord, precum și alte politețuri.

Altădată am avut o minoră neînsoțită cu voluptatea foarte la vedere. Pentru mine pasagerii nu sunt decât posibile situații bipede. Pot să vină cu pene înfipte-n fund și cu diademă pe cap, eu am alte preocupări. Plus că fiecare om e în sufletul lui un unicorn superb care e liber să-și exprime personalitatea prin haine, deci nu e locul meu să judec pe nimeni din punctul ăsta de vedere.

Dar un coleg n-a putut să se abțină și:

„Iaaaa uite la domnișoara ce țâț…”

„E minora neînsoțită!”

„Ău, pardon. Să nu mă spui.”

Eh.

Copilul care te aplaudă ca pe o vedetă, după ce ai ieșit de la budă

Stăteam eu în spațiul meu de lucru și priveam în gol de vreo zece minute, o activitate foarte reconfortantă de altfel. Când la un moment dat sesizez o prezență mică și vocală în vecinătatea mea. O, nu. Nu, nu, nu. Preț de câteva secunde am rămas tăcută, am încercat să par invizibilă, mi-am ținut și respirația, dar omul petit n-a remarcat faptul că-s invizibilă și se tot apropia emițând sunete spre mine. Ok.

„Tu cine ești?”

„Marc”, a răspuns o voce adultă și apoi a apărut și-un cap de părinte după un colț de perdea. „Dacă vă deranjează sau sunteți obosită sau aveți treabă îmi ziceți. Sunt chiar aici, să știți.”

„E cuminte, s-a mai auzit în depărtare.” Da, men, e un copil, nu un câine, n-o să mă muște. Sper. Dar o să se învârtă peste tot și o să vorbească și o să vrea chestii și…

„A, nu. E ok. Lăsați-l, că ne facem noi de lucru”, am acceptat eu această inadvertență.

După care am continuat să privesc în gol, în timp ce Marc se învârtea în jurul meu ca o căpriță entuziasmată, parțial făcând abstracție de prezența mea, parțial vorbind către mine. A-nceput să tragă de toate alea și să pună o droaie de întrebări: „Da' asta ce e? Asta ce e? Aici ce ai? Asta ce face?”

Cât am încercat eu să găsesc un răspuns imaginându-mi că aș fi fost extrem de proastă și curioasă și aș fi vrut să-mi explice cineva ce e ăla un sertar, miniomul și-a răspuns singur.

„Da' asta ce e?” mă-ntreabă fluturând de perdea.

„O…”

„Perdea. Vă ascundeți după ea să vă schimbați?”

„Nu. O tragem ca să nu intre personaje perturbatoare”, dar aparent Marc n-a perceput aluzia asta.

„Da, ca supereroii.”

„În dulapul ăsta?” Mă-ntreabă iar, în timp ce deschide o ușă de la un dulap.

„Da, chiar acolo.” Și m-am gândit să-l conving să între în dulap să se transforme în supereroul Micul Enervant. Însă știu că părinții sunt ca animalele și simt când le este puiul în pericol de la distanță, așa că am renunțat rapid la idee.

În timpul conversației noastre, o duduie blondă cu colanți de plastex și buze cu botox a ieșit din toaleta de lângă noi. Cum să vă zic, dacă speranțele și visurile mele ar fi fost niște păsări libere prin văzduh, după ce a ieșit dumneaei din toaletă, s-ar fi transformat în pescăruși împotmoliți într-o baltă de petrol pe o plajă, cum vezi în documentarele NatGeo despre dezastre ecologice.

Măi, ceva nesfânt s-a insinuat în existența și-n nările noastre.

„Doamna a făcut caca!” a strigat Marc surprins și dezamăgit în același timp, cam ca toți bărbații care văd cum se năruie eternul feminin sub ochii lor odată ce fac descoperirea asta.

„A cam făcut, Marc. S-o aplaudăm.”

La care Marc a început să aplaude necontrolat și să scandeze ca un ultras:

„A făcut caca! A făcut caca! A făcut caca!”

Femeia s-a uitat puțin rușinată în spatele ei, am simțit zâmbetul interior al oamenilor din jur, precum și figura extrem de jenată a tatălui.

„Marc! Termină!” Și l-a luat pripit de mână trăgându-l din spațiul meu invadat pe nedrept.

„E foarte simpatic.”

Bravo, Marc.

Așa că nu vă lăsați copiii cu mine, dacă nu vreți să vă aplaude ca pe marile staruri, după ce vă duceți la budă.

Despre cum se comportă alți pasageri cu copiii din jurul lor, însă, îți povestesc cu proxima ocazie. Acolo, nu mai poți să faci diferențe între cine e copil și cine e adult.

Editor: Iulia Roșu