Oare e posibil să faci crossfit fără să fii un dobitoc?

E greu să privești crossfit-ul altfel decât ca pe un cult al sudorii care curge în valuri de pe niște dobitoci. E considerat universal o activitate a tâmpiților care nu-s în stare să-și găsească un hobby mai bun. Această percepție te poate face să ajungi în punctul de furie oarbă. La dracu', iar sunt narcisiștii ăia cu ganterele lor, îți trece prin cap. Mizeria aia de crossfit.

Pe de altă parte, la fel ca tine, n-am încercat niciodată sportul ăsta. Știam doar că-l urăsc, nu conta de ce. Așa că, atunci când un prieten mi-a zis că urma să meargă la o competiție de crossfit numită Battle of the Beasts, m-am gândit să-i dau și eu o șansă.

Competiția s-a ținut într-un hangar imens din Colchester, un oraș măricel din Anglia pe care nu l-ai vizita fără un scop precis. Coridorul prin care se intra spre eveniment era aglomerat cu tipi musculoși care se deplasau pe pulpele lor imense. Înăuntru, vreo mie de fani se mișcau atletic pe ritmul unei muzici de sală insipidă și necunoscută. Fiecare bărbat, femei sau copil avea umeri pe care ar fi putut sta un alt bărbat, o femei sau un copil.

Era ușor să separi fanii adevărați de fanii wannabe, pentru că majoritatea fanilor credincioși purtau echipament de sport pe care scria Crossfit. M-am gândit cum ar fi să vedem microbiști care poartă tricouri pe care scrie: „Pur și simplu fotbal!"

Ziua e împărțită în cinci ședințe de exerciții de câte douăzeci de minute, în care bărbații și femeile încearcă să își forțeze corpul la maximum. Fiecare ședință de exerciții are scopul de a-ți găsi o slăbiciune în programul de fitness. Maniacii care ajung până în semi-finală și apoi în finală trebuie să facă alte două seturi de exerciții.

În așteptarea startului, eu sorbeam din singura băutură alcoolică disponibilă în arenă. Spre deosebire de majoritatea evenimentelor sportive, unde poți cumpăra bere și hotdogi, oamenii de aici se fereau de bere ca dracu' de agheasmă. Eu mi-am sorbit-o pe a mea cuminte, într-un colț.

Unii concurenți intrau în arenă topless, ca să arate că mușchii lor aveau, la rândul lor, alți mușchi mai mici. Deja îmi venea să vomit în gură.

Apoi au început și uite că n-am mai vomitat. Fiecare exercițiu părea o tortură, în cadrul căreia concurenții ridicau o cantitate incredibilă de metal deasupra capului. Pentru un singur set de exerciții aveai nevoie de ani întregi de strădanii.

Au continuat la nesfârșit, neobosiți și hotărâți, aceleași mișcări. Au sărit în sus și-n jos. Au ridicat greutăți imense până li se citea pe față agonia.

Era greu să faci mișto de ei când îi vedeai chiar în fața ta. Era altceva decât să-i vezi în fotografii, de exemplu. Mă simțeam epuizat numai când îi priveam. Nici nu aveam puterea să aplaud atâta timp cât ridicau ăștia ditai greutățile. Pe la jumătatea concursului, am încetat să-i mai încurajez și am început să mă rog să se oprească.

După douăzeci de minute lungi, a sunat un claxon și concurenții au căzut pe podea. Zăceau zâmbind, cu fluxul de sânge plin de endorfine. Își forțaseră corpul la maximum, dincolo de ceea ce părea să fie sănătos sau benefic.

Dar ăsta era doar primul efort al zilei – unul din alte potențiale șapte. Crossfit nu e un sprint, și nici un maraton. E un sprint spre un maraton spre altă încercare a anduranței umane care, la fel ca nașterea, le e incomprehensibilă fizic celor care n-au încercat-o.

Părea că toți concurenții voiau, în același timp, să se dea mari și să ajungă la un nou nivel de fitness uman. Crossfiterii nu sunt o categorie de dobitoci narcisiști. Bineînțeles că pot merge în mâini cu mai mare ușurință decât pot majoritatea oamenilor să meargă cu picioarele și se pot cățăra pe frânghii cu o viteză uimitoare. Dar asta nu-i face niște oameni de căcat. De fapt, mi s-a părut chiar drăguț cum își aclamau toți adversarii cu sinceritate. Crossfiterii sunt oameni normali al căror drog e sportul.

Da, poate că îl idolatrizează, dar cred că sunt lucruri și mai nasoale pe care le idolatrizează oamenii. Nu știu, poate m-au hipnotizat mișcările lor. Sau poate chiar e posibil să faci crossfit fără să fii un dobitoc. Crede-mă pe cuvânt – m-am dus acolo ca să găsesc și mai mult motive să-i urăsc și n-am putut.

Când pleci de la un eveniment de crossfit, nu poți să nu te gândești la potențialul fizic al corpului tău. M-a inspirat chiar și pe mine, un leneș dedicat, să mă gândesc că ar trebui să merg la sală. M-a ținut doar câteva săptămâni, dar orișicât.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia