FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Toate fazele nașpa prin care trec persoanele care nu sunt într-o relație

Respingerile repetate m-au făcut să trag concluzii îngrozitoare, în special legate de înfățișarea mea.
12 Februarie 2015, 1:21pm

Cea mai lungă relație a mea a durat șase luni. În lumea mea, relațiile se măsoară în ani de câine. Pentru mine, șase luni e o perioadă lungă de timp, echivalentul a trei ani și jumătate pentru o persoană normală. În fiecare an, am ieșit cu unul sau cu altul, dar totul se năruie în câteva luni, zile sau ore.

Multe nopți am stat trează și m-am întrebat de ce. Oare așa sunt unii oameni? Prietenii mă încurajează frecvent, fără să le-o cer. La început îmi spuneau chestii de genul: „Mai așteaptă, o să vină și vremea ta. " După ce au trecut câțiva ani, comentariile s-au transformat în „Ai încercat pe site-uri matrimoniale? " Bineînțeles că am încercat, dar n-am fost deloc mulțumită de rezultate. Acum prietenii mei s-au resemnat deja. Îmi mai zic uneori „Ieși cu femei, poate ești lesbiană! " De parcă n-aș fi încercat și asta dacă aș putut. Acum nu-mi mai pasă așa de mult ca pe vremuri. Bineînțeles, am trecut prin nenumărate emoții până să ajung la starea actuală de relaxare în care mă doare-n cur.

Din păcate, comunitatea psihiatrică nu și-a făcut încă timp să creeze un model oficial pentru etapele emoționale ale unui tânăr adult mizantrop care n-a aflat ce e dragostea. Zici că am avea lucruri mai importante despre care să ne îngrijorăm. Așa că am hotărât să preiau frâiele problemei. Poate că nu sunt psiholog cu studii, dar cui îi pasă? Freud a zis că băieții vor să facă sex cu mamele lor, iar oamenii au acceptat imediat. De ce? Pentru că avea cioc, fuma trabucuri și era neurolog? Și eu am un fir de păr pe bărbie pe care nu l-am smuls, am bomboane mentolate pe birou și diplomă în limba engleză. Din propria experiență, am observat că etapele burlăciei sunt similare cu cele de doliu, iar ultima etapă e acceptarea. Dar în loc să accepți moartea cuiva drag, a trebuit să accept moartea nevoii de cineva drag. Prin urmare, ia să vedem.

Etapa 1: Ura de sine

Prima rundă de ură de sine a avut loc la un nivel de bază. S-a născut din respingere. Nu vreau să mă laud, dar istoria mea sentimentală a dovedit că de obicei eu sunt cea care primește papucii ; am fost respinsă în tot felul de moduri distractive și palpitante. Față în față, prin e-mail, prin sms-uri trimise noaptea târziu (cel mai popular mod), am fost ignorată până când „am priceput " (al doilea cel mai popular mod) și, o dată, un prieten comun de-al nostru m-a luat deoparte să-mi țină discursul de despărțire. Din câte știu eu, am frânt inima cuiva o singură dată, doar că de data aceea am anulat o primă întâlnire ca să pot continua să mă uit la seriale din pat. Nu știu dacă se pune. În fine, respingerile repetate m-au făcut să trag concluzii îngrozitoare, în special legate de înfățișarea mea. Mă simțeam cea mai oribilă ființă de pe planetă. M-am autoconvins că fiecare oglindă care mi-a ieșit vreodată în cale și-a bătut joc de mine și de viața mea. Probabil sunt un trol demonic de 300 de kile și fără personalitate!

Etapa 2: Blamare și furie

După ce am depășit faza de ură de sine, a venit timpul să aflu care era adevărata problemă: ei. Nu fusese niciodată vina mea. Ei erau de vină că nu voiau să iasă cu mine. Eu sunt super bengoasă! Sunt prețioasă, unică, frumoasă, o rază de soare minunată. Doar că toții tipii ăia au fost prea proști să-și dea seama. În timpul acestei etape, am trimis mereu mesaje la beție în weekenduri. I-am numit pe toți bărbații cu care am fost vreodată niște dobitoci superficiali care n-ar recunoaște o femeie mișto nici să-i pici cu ceară. De acolo a început furia. Nu voiam să am de-a face cu dragostea. Mă scârbea noțiunea de relație. Când vedeam un cuplu fericit care se ține de mână, îmi doream să văd cum unul dintre ei cade într-un șanț. Le-am dat unfriend pe Facebook prietenilor care și-au anunțat nunta și logodna. În punctul ăsta, am realizat că trebuie să schimb ceva la mine ca să n-o iau de tot în jos pe panta asta. Deja creasem un monstru. Nu voiam să fiu o misandră acră.

Etapa 3: Ura de sine (din nou)

Păi dacă nu-i pot urî pe alții, pe cine să urăsc? Iar pe mine. În orice caz, de data asta, etapa urii de sine nu a fost la fel de dramatică. Deja știam că nu sunt un trol demonic, dar tot mă simțeam responsabilă de faptul că nu reușeam să găsesc pe nimeni. Toți oamenii din jurul meu păreau să se descurce în relații, oare de ce eu nu reușeam? Poate eram prea pretențioasă sau prea inabordabilă? Poate par prea puternică sau prea slabă. Am analizat toate detaliile personalității mele care m-ar fi putut face neatrăgătoare.

Etapa 4: Disperarea

Asta a fost, de departe, cea mai jalnică dintre etape. Nu mă gândeam decât la faptul că tânjeam la afecțiunea cuiva. Tânjeam să am lângă mine pe oricine. Aș fi răspuns da oricui care mă invita în oraș. Chiar dacă n-am fi avut nimic în comun. De ce nu? Unii spun că atracția romantică cere timp ca să se dezvolte. Poate, dacă eram destul de hotărâtă, aș fi putut să mă îndrăgostesc de cineva la comandă, chiar dacă era total incompatibil. O teorie complet idioată, evident. În timpul acestei perioade fragile, un tip aproape m-a convins să mă apuc de parkour. Nici nu vreau să vorbesc despre asta.

Etapa 5: Acceptarea

Sunt foarte norocoasă că am ajuns în această etapă finală. Nu toate persoanele singure reușesc. Nu s-a întâmplat nimic semnificativ care să mă aducă aici. Pur și simplu m-am săturat să-mi plâng de milă și să dau vina pe mine sau pe alții. Singurul lucru pe care l-am făcut greșit a fost să-mi las nesiguranțele să mă copleșească. M-am simțit exclusă mult timp. Ca și cum aș fi fost singurul copil din clasă care n-a primit invitație la petrecere. Ia mai dă-o-n pula mea de petrecere. Am tot timpul din lume să merg la toate petrecerile la care am chef.

În filme și la televiziune, femeile singure tind să fie reprezentate la una dintre două extreme. Abordează dragostea fie la modul idealist și copilăros, fie sunt prea ocupate în carieră ca să mai aibă timp de prostii romantice. Eu n-am simțit niciodată că mă încadrez în vreuna dintre categorii. Clar nu caut o versiune idealizată a dragostei. N-am niciun chef să mă sărut în ploaie sau să fac picnicuri romantice în parc pe păturică. Și nici nu sunt vreo maniacă a carierei. Cu alte cuvinte, faptul că sunt singură de atâta timp nu înseamnă că sunt jalnică și nefericită, și nici puternică și independentă. Sunt toate cele de mai sus și încă ceva pe lângă. La fel ca restul lumii.

Urmărește-o pe Alison Steveson pe Twitter.

Mai multe despre relații:
_**[One-night-standerii români se tem de relații, dar fac mai mult sex decât faci tu într-o viață

](http://www.vice.com/ro/read/one-night-standerii-romani-se-tem-de-relatii-dar-au-facut-mai-mult-sex-decat-tine-intr-o-viata-135)**_**_[Care-i secretul unei relații bune la români?

](http://www.vice.com/ro/read/care-i-secretul-unei-relatii-bune-la-romani)__[Taci naibii și lasă-mă să mă bucur de open relationship-ul meu

](http://www.vice.com/ro/read/lasa-ma-sa-ma-bucur-de-open-relationship-ul-meu)_**[**Poliamorul e metoda perfectă de a fi curvă fără să frângi inima nimănui**](http://www.vice.com/ro/read/poliamorul-e-o-metoda-perfecta-de-a-fi-curva-fara-sa-frangi-inima-nimanui)