FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Nuduri din pântec

Interviu cu Cristiana Negoescu despre proiectul ei Womb-Contraptionsal - o nebunie dulce, sadică și frumoasă.
Dana  Alecu
Bucharest, RO
19.7.13

Nu știu dacă ți s-a întâmplat vreodată să rămâi zeci de minute blocat în fața unor fotografii, deși inițial credeai că nu ai văzut nimic interesant la ele. Eu am avut sentimentul ăsta când am descoperit proiectul Womb-Contraptionsal Cristianei Negoescu. Pus față în față cu fotografiile ei, se întâmplă un declic. În imagini găsești toate fanteziile, situațiile și chiar aberațiile pe care le-ai împins în subconștient, pentru că societatea cu regulile ei închistate îți spune că nu sunt „morale". Am continuat pelerinajul în blogul ei Visual Blowjob și am dat de sânge, vomă, lapte, vopsea, manechine, nebunie, iar caruselul părea să gonească din ce în ce mai tare. Este ca tripul pe care ți-l refuzi, dar pe care-l ai de fiecare dată în mintea ta când te prind dracii și vrei să te izbești de pereți. Nebunia aia dulce, sadică, aproape frumoasă.

Cristiana studiază media la Universitatea Lincoln din Anglia, dar am reușit să dau de ea în București și să o fac să mă ducă în spatele cortinei propriului proiect, Womb-Contraptions.

Publicitate

VICE: Bună, Cristina. Care este ideea din spatele proiectului Womb-Contraptions?
Cristiana Negoescu: Faza cu pântecele e prima parte dintr-un proiect mai mare care se bazează pe ideea de limitare. Ca să putem evolua, trebuie să spargem anumite limite. Prima ar fi pântecele. Nimeni nu-și aduce aminte nimic din timpul nașterii sau de dinainte, deci aici apare întrebarea dacă tot ce se întâmplă pe lângă noi este vreodată tradus în realitate?! Nașterea este cea mai mare traumă pe care o poate avea un om, cineva vine și te scoate din mediul ăla și-ți taie legătura cu mama. Dacă n-ar fi atât de traumatizantă, ne-am aduce-o aminte.

Cristiana este obsedată de detalii. Dintr-o ședință de 600 de cadre alege maximum șase imagini

Cum a luat naștere toată povestea asta?
Lucrez pe momentul „Evrika". E spontan, dar fac predocumentări și documentări. Proiectul a apărut când eu eram într-o mare limită. După proiectul The movement of transformation, în care amprezentat evoluția proprie, pentru că nu puteam să o iau de la capăt și să schimb ceva, am încercat să mă transform din nou, însă asta a presupus să-mi las problemele și să-mi impun alt curs. Astfel am decis să studiez limitele.

Care ar fi următoarea limită după pântec?
Cea socială, adică școală, educație, fashion, sex, prieteni, tot ce se definitivează într-o interacțiune.

Care a fost reacția celor trei tipe care ți-au pozat?
Nu rog pe cineva să-mi stea la poze decât dacă persoana mă cunoaște de dinainte, știe cum gândesc.Modelele se expun destul de mult și nu o fac într-o formă „frumoasă". Sunt tipe care au mâncat din pui crud ca să-mi stea la poze, s-au întins în bălți, au băgat mâna într-o gură de porc crud. Sunt lucruri pe care eu nu cred că le-aș fi făcut pentru cineva. Chiar am avut cazuri în care eu am obosit mai repede decât ele. Dar majoritatea tipelor cu care am lucrat mi-au mulțumit după pentru experiența plăcută.

Prin ce etape treci ca să îți poți duce la îndeplinire ideea?
Mă, am încercat foarte multe substanțe de am ajuns la cele pe care le-am folosit în final. Și pentru că nu vreau să sufere foarte mult modelele, să nu poată da jos vopseaua de pe ele, le încerc mai întâi pe mine. De câteva ori am rămas chiar eu modelul, deși nu-ți dai seama. Pentru că merg pe ideea de explorare interioară și pe chestia „dacă bărbatul este o explozie a ceea ce se întâmplă în univers, femeia este o implozie". De aceea le apreciez pe Cindy Sherman și Francesca Woodman, ele n-au avut alte modele decât pe ele însele și au plecat pe aceeași premisă de self-exploration.

Ce substanțe ai folosit în proiectul ăsta?
La început vopsea și var amestecat cu apă. Se usca foarte repede. După care a fost un fel de pigment pe care l-am pus mai întâi pe mine și după două săptămâni nu s-a mai luat. Apoi a fost cremă de scutece de copii, păstoasă, albă, amestecată cu lapte. Și am rămas la un echilibru. Nici să se usuce, nici să se sfărâmițeze, nici să fie prea lichidă. Dar nici să fie doar cremă, că era prea unsuros și cădeau modelele de pe masa din sticlă pe care se aflau.

Și cât de mult din imaginea pe care o aveai în cap ai reușit să redai?
100%. În momentul în care le-am făcut pozele, știam cam ce-ar putea merge prost sau ce s-ar putea să nu se vadă, cum trebuie și câtă să fie lumina. Întâi am încercat, iar când faci asta normal că nu iese 100% ce îți propui. N-are cum. Dar după câteva încercări ajungi să poți să te uiți la ce aveai în cap.

Care este următorul pas al proiectului?
Va fi fashion și o să fie mai mult pe figurativ. Va exemplifica limitele pe care ni le impunem prin haine și aici vorbesc de haute-couture, de chestii făcute doar de a fi făcute. Sunt un fan la fashion-ului, nu-l blamez, dar îl consider într-adevăr util când este privit ca artă, nu ca moft. Mi se pare că moda e făcută într-o oarecare măsură din nevoia cuiva de a fi acceptat. Eu nu caut asta și singura diferență între mine și un om care vine să strige incendiu într-o sală de clasă e că eu nu țip. Un artist transformă niște mesaje din jurul lui și este un om hipersensibil doar pentru că poate să facă în așa fel încât toată lumea să înțeleagă ce e în jur. Dar el este un simplu mesager, nu decriptează ceva.

Vezi și alte proiecte ale Cristianei:
Sex, vomă şi univers interior
Bătrânii din viața mea știu să se distreze