Vaginele sunt urâte

Am citit despre o revistă pentru studenți, care a vrut să umple prima copertă cu fotografii cu vagine, iar ei se simțeau îndreptățiți și încrezători să facă asta, pentru că toate persoanele implicate erau eminente. Revista studențească Honi Soit a ales 18 studente geniale de la Universitatea Sydney, din Australia, ca să le fotografieze organele genitale. Planul era să apară toate pe prima pagină, ca să ofere publicului o perspectivă rară asupra vaginelor, fără tentă porno sau sexuală. Ca oamenii să aibă ocazia să vadă și să se gândească la vagine fără să se aștepte ca ele să fie înfrumusețate, ci să vadă exact cum arată când nu sunt aranjate să pară drăguțe și roz ca un bebeluș sau fără să aibă o pulă mare, pe Viagra, înfiptă în ele.

Aceeași revistă a avut odată un penis flasc pe copertă, ca răspuns la coperta cu un penis a unei alte reviste, iar nimeni nu a suflat un cuvânt despre asta, deci vaginele sigur ar fi fost OK.

Dar n-au fost!

Au fost obscene! Iar avocații universității au banat vaginele, pentru că adevărul bolnav este că vaginele sunt aparent porno și sexy și greșite orice ar fi. Să nu mai spun de cât de nebun, rău și periculos e să afli ceva despre ele.

Pentru numele lui Dumnezeu, mi-am zis, asta e pur și simplu o nebunie. Așa că revistele tot au mers la printat, însă cu o casetă neagră pusă peste fofoloance, ca și cum erau niște guri astupate cu scotch, ceea ce și erau. Dar, din cauza unei defecțiuni a imprimantelor, casetele negre au ieșit puțin translucide, încât puteai să vezi destul de mult din păsărică. Atunci autoritățile au oprit revistele și au zis că vor distruge coperta. Asta s-a întâmpla miercuri, iar editorii încă așteaptă să afle dacă pot să distribuie revistele lor fără copertă acum.

Futu-i! Mi-am zis. Adică, asta se întâmplă în aceeași săptămână în care cineva a fost condamnat la 35 de ani de închisoare pentru că a făcut publice crime de război (dar nu și pe cei care le-au comis) și s-a descoperit că guvernul a vizitat birourile celor de la The Guardian ca să le distrugă calculatoarele, scăpând cu niște minciuni sfruntate despre lasere, iar premierul britanic David Cameron şi camarila sa și-au continuat planurile să blocheze părți ale internetului. Mi-am zis că e începutul unei mișcări periculoase. O mișcare care începe cu a spune despre corpul uman că este obscen  și se încheie cu fascism. Suntem forțati de alți oameni să tăcem peste tot unde mergem. Există vreun motiv să vezi pericole în pielea umană în afara celui religios?

Toți ne credem atât de moderni și realiști în ceea ce privește discuția despre separația bisericii de stat, dar această fobie de piele este cea mai mare bubă religioasă pe care a păstrat-o Occidentul din trecut! Este precum căcatul despre Adam și mărul interzis al Evei! Sau Sfântul Augustin, acel tânăr medieval fermecător care a inventat conceptul păcatului originar și zicea că umanitatea a fost condamnată de pornirile ei carnale, asta, desigur, când nu era ocupat cu concubina lui și logodnica sa de 11 ani.

Iar prietena mea care a crescut în Ţara Galilor cu o familie de nudiști spune că nimeni din comunitatea ei de nu a suferit vreodată de anorexie sau de dismorfobia corpului, pentru că trupurile lor nu erau ceva ascuns și rușinos, din cauza căruia să începi să te comporți ciudat. Și chiar dacă nu este un tabu religios, ci doar o normă culturală care ne ajută să ne păstrăm părțile sexuale ale corpului private și speciale, știai că cerul gurii este de asemenea un loc extrem de sexual? Și nu-l vezi pe Simon Cowell spunându-le cântăreților lui să-și țină dinții lipiți când cântă, nu-i așa? (Serios acum, am citit despre un tip cu handicap care învăţa alte persoane cu dizabilități despre cum să aibă activitate sexuală, dacă părțile corpului folosite de obicei pentru asta nu funcționează. Apoi am încercat să fac în cerul gurii lucrurile pe care el le-a zis și, Dumnezeule, este al naibii de sensibilă zona. Am scâncit.)

Oricum, astea sunt lucrurile îndrăznețe și pertinente la care m-am gândit, până am dat în josul paginii și am văzut adevărata fotografie cu toate vaginele în ea.

Dumnezeule.

A fost la fel de bine ca și când am avut o relație erotică cu cerul gurii mele, ca și cum toate atitudinile mele progresiste în ceea ce privește nuditatea au devenit o întreagă aiureală când l-am văzut. Le-am văzut.

Era ca și cum m-aș fi uitat la un șir de lăptuci ofilite, făcute cu ridurile din urechile elefanților. Ca o salată de elefant bătrân. Fiecare dintre cele 18 vagine arăta ca o lacrimă care se scurgea din ochiul unui om mort. Ca tusea și strănuturile săracului Dumnezeu. CE DRACU E ÎN NEREGULĂ CU MINE, mi-am zis. Sunt și eu mândra purtătoare a unui acordeon din ăsta și nu arată deloc mai bine decât astea, dar de abia puteam să-mi mai arunc încă o dată privirea pe pagină.

„Vaginele frumoase sunt descrise ca moi, epilate și albe. Realitatea este că vaginul meu este negru, păros, iar când nu e așa, e rozaliu și aspru,” a declarat o participantă unui alt ziar.

Și al meu e așa, doamnă. Și al meu.

Dar de ce fotografia asta mă întristează mai mult decât prima dată când am văzut o fotografie cu gemenele Olsen, care-l sărutau pe fratele ciudat al președintelui Sarkozy, un domn în jur de 400 de ani? Sau cea cu fostul soț al lui J-Lo, Marc Anthony, care se ținea de mână cu fata lui Philip Green? (Uite, sunt sigură că toți sunt niște oameni minunați și le doresc numai binele cu bâlciurile și iahturile lor, dar combinațiile de bani, putere și vârstă în scenariile astea sunt ciudate și aproape lipsite de sex.)

Dar, dar, dar. Mi-am dorit să fiu și mai bună la desfăcutul florilor genitale. Lotușii galbeni, după cum sunt descriși în filozofia chinezească a lui Tao. În limbajul chakrelor, vaginele sunt al doilea centru. Casa oricui de pe planeta Pământ. Am citit biografia lui Naomi Wolf despre vagin și este excepțională, plină de neuroștiința despre cum și de ce femeile au orgasm. Mi-a plăcut mult. Dar avea doar diagrame, nu și fotografii.

Așa că acum îmi țin o predică despre cum să mă îndrăgostesc de fotografia asta, pentru că e clar un pas important ca să acționez, nu doar să vorbesc, și să ne acceptăm toate zbârciturile imperfecte ale pielii. Cred că o s-o pun pe ușa dormitorului meu.

„Iată-le, aripioare și toate cele,” scriu editorii revistei în declarația lor. „Să nu-ndrăznești cumva să-mi spui că trupul meu te jignește.”

Au dreptate. Suntem cu toții doar niște  maimuțe care au evoluat, au împletit bumbacul în haine și s-au acoperit cu ele, dând naștere unei senzații noi numită rușine. Dar a venit timpul să uităm toate lucrurile astea. Este doar un lucru de făcut.

Mă mut într-o colonie de nudiști din Ţara Galilor.

Urmărește-o pe Sophie pe Twitter: @heawood

Traducere: Dana Alecu

Anterior: Din păcate, există pe lumea asta și vibratorul-brioșă