FYI.

This story is over 5 years old.

CARTEL

De ce merg românii la pelerinaje

Interviu cu antropologului Mirel Bănică, despre cartea sa „Nevoia de Miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană."
21.10.14

În copilărie, am mers pelerinaje târât de mama, care era o ortodoxă habotnică, ca atare am ajuns ateu militant la o vârstă când alţi copii încă mai credeau în Moş Crăciun. Amintirile mele din acea perioadă se rezumă la picioarele adulţilor gârboviţi care mă înconjurau din toate părţile, timp de ore întregi. Am avut totuşi o experienţă inedită cu pelerinajele acum vreo trei ani. Mă întorceam acasă de la bere şi am ajuns în Piaţa Unirii, pe la trei noaptea. Am fost şocat să văd mii oameni răspândiţi de la Patriarhie până în stradă, care stăteau în picioare, cu capul plecat, într-o tăcere perfectă, deşi afară ploua mărunt. Imaginea respectivă m-a înspăimântat un pic, dar m-a umplut şi cu o combinaţie de respect şi invidie faţă de determinarea lor. Mă gândeam că nu aş sta aşa, nici dacă ar depinde viaţa mea de asta.

Publicitate

Treptat am devenit mai echilibrat, am mai documentat teologia autohtonă, dar tot nu mi-am explicat fenomenul pelerinajelor, până nu am aflat de cartea antropologului Mirel Bănică, Nevoia de Miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană. Mirel a mers timp de patru-cinci ani în 24 de pelerinaje şi a realizat cel mai detaliat studiu despre fenomen. Înainte să-l cunosc personal, mă aşteptam să dau ori de un apologet creştin al pelerinajelor, ori de un ateu care să le disece foarte rece. În schimb, Mirel mi-a explicat că el mereu s-a străduit să rămână undeva la mijloc, ca atare mi-a oferit una dintre cele mai lucide descrieri a unei categorii sociale foarte mari, cu care cei din generaţia mea nu prea au contact în microcosmosul lor de pe Facebook. De ce au pelerinii o imagine proastă în media?

VICE: Generaţia mea nu are o părere foarte bună despre pelerinaje.
Mirel Bănică: Să ştii că vin destui din generaţia ta de 20-25 de ani. Pelerinajul are o imagine destul de proastă în mass-media, pe nemeritat. Atrage mass-media pentru că este un coctail exploziv de emoţie, de mirosuri, de violenţă. Orice ritual religios de pe lumea asta are o anumită doză de violenţă sublimată mai mult sau mai puţin vizibilă, dar partea „urâtă" trece foarte bine pe sticlă.

Dar există totuşi o diferenţă între urban şi rural în privinţa pelerinajelor.
Eu m-am ferit să fac o tipologie a pelerinului, pentru că sunt fenomene atât de imprevizibile şi sunt forme atât de complexe de manifestare a religiei, încât sunt foarte greu de prins în cuvinte. Privit din exterior, rândul ăla de aşteptare e de un comic nebun uneori, ai impresia că e o masă de oameni manipulată, o turmă care nu ştie ce vrea între gardurile jandarmilor, totul încununat de Biserică şi de ierarhii cu straiele lor de acum două mii de ani, care provin direct din Bizanţ sau chiar din religia iudaică. Dar când intri în rând, vezi tot dramatismul vieţii, acolo încep lacrimile şi tot ceea ce nu vedem la televizor sau nu vrem să vedem.

Publicitate

Când eram mic şi mergeam cu mama la Patriarhie nu simţeam deloc o atmosferă pioasă. Până ajungeam la racle ţin minte un drum obositor şi neorganizat.
În ciuda vârstei tale fragede, simt o mică reminiscenţă comunistă: „o organizare foarte bună" era o propoziţie pe care o auzeam des în liceu. Românii sunt obsedaţi de organizare, deşi sunt un popor dezorganizat. Marea problemă este că pelerinajul sub forma unui şir este un ritual religios, adică o formă de organizare spontană. Oamenii simt nevoia să iasă din carapacea lor ca să treacă printr-o stare pe care antropologii o numesc liminală. E un ceva acolo care se întâmplă şi la sfârşit ei ies eliberaţi, schimbaţi, storşi de lacrimi.

Deci şi aşteptarea aia e o partea ritualului?
Da, ei aşteaptă 18, 20, uneori chiar şi 32 de ore. E paradoxal pentru cineva din exterior, dar nu şi pentru cineva care studiază fenomenul. Ei sunt, vulgar spus, frăgeziţi. Dar şi satisfacţia lor este mai mare. Rândul şi aşteptarea fac pelerinul. Pe de o parte este necesară o formă de organizare, pentru că pelerinajul este un fenomen imprevizibil şi nu poţi să ai o masă de câteva mii de oameni pe străzile oraşului. Dar, pe de altă parte, dacă ai prea multă organizare, prea multe îngrădiri, prea multă influenţă mass-media, strici atmosfera. Acest ritual are propria lui viaţă, iar jandarmii şi gardurile au intervenit târziu, prin anii 2000. Până atunci preoţii şi studenţii la teologie menţineau o anumită ordine.

Publicitate

Dar avea şi altă dimensiune?
Da, dar paradoxal la unele pelerinaje de mică dimensiune lucrurile mergeau mai repede fără jandarmi. După apariţia lor veneau şi „probleme", că acest element suplimentar de ordine a omorât din spontaneitatea evenimentului.

Care este cea mai mare problemă a pelerinajelor?
Marea problemă este legată de percepţia religiei în spaţiul public. Pelerinajele sunt societatea noastră fără farduri. Înainte, mass-media se mulţumea să relateze faptul religios. Dau un exemplu din spaţiul catolic: „Pelerinii se îndreaptă către Santiago de Compostella, mulţi dintre ei au credinţa că se vor vindeca". De prin anii '90, mass-media nu doar relatează faptul religios, ci-l şi creează, ne spune ce se face şi ce nu se face în locul preotului, ne spune că e îmbulzeală.

Îmi poţi da un exemplu de derapaj al mass-media?
Am rămas interzis anul trecut, când am citit că de Sfântul Ioan Botezătorul nu trebuie să mâncăm fructe rotunde, pentru c-a fost decapitat. Cine mai ştie chestia asta? Bănuiesc că străbunica şi bunica mea. E revanşa unei tradiţii păgâne remestecate, care a revenit în forţă şi oamenii o consumă. Şi se ajunge ca oameni ca părinţii tăi sau ai mei să-mi dea telefon şi să zică „mamă, să nu mănânci pepeni astăzi, că nu se taie obiecte rotunde." E un fenomen paradoxal.

În ultimii ani, s-a radicalizat mult discursul religios, în sensul c-au apărut atât grupări seculariste vocale, cât şi grupări ortodoxe cu un discurs mai extrem.
Mare parte din această încrâncenare se poartă în spaţiul virtual, pentru că e cel mai liber. S-au format poli de putere. Am scris despre asta într-o carte numită Religia în fapt. Pe de o parte, în România începe să se consolideze o clasă de mijloc destul de avansată care călătoreşte, care citeşte ce se produce în Occident, care urmăreşte jurnale străine şi care are o etică a muncii şi a eficienţei. Şi care nu mai înţelege starea asta de spirit tradiţională şi o asociază cu Biserica Ortodoxă, acest conservator al tradiţiilor. Dintre ei apar oamenii care aleg să nu-şi mai boteze copiii, să nu se mai căsătorească în biserică şi asta este forma lor de a-şi arăta apartenenţa la modernitate. Discuţia nu există doar în România. Opoziţia dintre grupurile secularizante şi grupurile tradiţionaliste vine din faptul că şi unii şi alţii simt nevoia să vorbească, vor să aibă un cuvânt de spus şi tensiunea asta dintre ei e o formă de cunoaştere şi paradoxal de dialog. Ei dialoghează urându-se sau nedialogând între ei, dar tot un fel de dialog fac.

Publicitate

Societăţile noastre se duc înainte ca un tren accelerat şi nu prea ştiu ce să mai facă cu ultimele vagoane în care se găseşte tradiţia. La un moment dat intră într-un soi de gaură neagră, îşi dau seama că viitorul este incert, aşa că se întorc înapoi spre aceste ultime vagoane, pentru că acolo se găseşte ceva care mai poate fi folosit, rezervorul de tradiţii. Ei încearcă să folosească acest rezervor ca să înţeleagă lumea în care trăiesc. De exemplu, revista ta ar putea fi avangarda modernităţii, dar şi voi vreţi să priviţi în urmă să vedeţi ce se întâmplă cu noi. Modernitatea oboseşte şi epuizează şi din această tensiune se naşte discuţia noastră.

Cum a afectat tensiunea asta pelerinajele în ultimii cinci ani? Vin mai mulţi sau mai puţini pelerini?
E destul de variabil numărul. Eu vin de la Iaşi, unde au fost mult mai puţini pelerini ca-n alţi ani. Se constată o trecere spre o religie din ce în ce mai emoţională, pelerinaje care cer implicare afectivă. Unul din ce în ce mai popular este cel de la Prislop, pentru Arsenie Boca, care e o figură foarte controversată, ce nu a fost acceptată complet de Biserică. Teologic vorbind are nişte fisuri în calea spre sfinţenie şi a avut nişte păreri destul de extreme. Dar oamenii îşi fabrică un sfânt. Când am folosit această expresie acum patru ani în presă, am primit comentarii furibunde din partea susţinătorilor săi.

De ce au nevoie oamenii de aceste pelerinaje?
Susţinătorii pelerinajelor și ai religiei din spaţiul public îşi caută un sens în viaţă. Cititorii revistei voastre sunt tineri, la 20 şi ceva de ani nu te doare artroza, dar ar trebui să ia în considerare chestia asta înainte să judece pelerinii. Când simţi suflul rece al bătrâneţii, începi să cauţi alte căi de rezolvare a existenţei. Ei se duc în pelerinaje gen Prislop, pentru că ei cred ca asta va rezolva problemele lor. E o religiozitate calmă şi emoţională prin care se creează o comunitate. La 20-25 de ani ai comunitatea colegilor din liceu, cea din facultate, de pe plaja de la Vama Veche sau aia din nordul Mamaiei. Mai târziu, această comunitate se rupe şi vine o vârstă când ai nevoie iarăşi de o comunitate şi pelerinajele le oferă unora şansa de a-şi retrăi tinereţea. Mulţi retrăiesc experienţe trecute din perioada comunistă. Nu-ţi închipui cât de multă nostalgie a comunismului există în pelerinaje. Sunt oameni care-şi împărtăşesc experienţele din acea perioadă, dar omit partea neagră şi antireligioasă a regimului.

Publicitate

Ai studiat mult şi relaţia dintre mişcările de extremă dreapta şi Biserică. Mereu m-am mirat că mişcările de genul ăsta nu-s prezente într-o formulă organizată la pelerinaje.
Da, am scris o carte despre asta numită Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii '30. Dar pelerinajele nu sunt fenomene religioase agresive. Acolo se topesc toate tendinţele, asperităţile se netezesc şi nu sunt la fel de evidente ca-n viaţa reală sau ca-n cea virtuală.

Crezi că această trecere a credincioşilor de la pelerinajele BOR la cele dedicate unor personalităţi noi precum Arsenie Boca sugerează o lipsă de încredere în Biserică?
Nu, Biserica nu organizează pelerinajele. Să nu crezi că un episcop îşi mângâie barba bogată şi-şi spune „ia să fac eu un pelerinaj să văd ce iese" Ele sunt forme foarte spontane de religie populară. Cel de la Prislop a început să aibă amploare abia pe la începutul anilor 2000. Până atunci nu ştiu câtă lume ştia de el. Religia populară este foarte liberă, fără reguli, de multe ori în răspăr cu religia oficială a Bisericii. Are nevoie de uimire, de evenimente extraordinare. Reprezintă o marjă a populaţiei ţării care-şi redescoperă realitatea, şi-şi dau un sens nou vieţii prin apropierea de un spiritual pe care nu-l pot defini, pentru că religia ortodoxă e una foarte liberă şi puţin catehizată (dogmatizată). Ăsta este unul din secretele ortodoxismului de supravieţuire, faţă de bisericile din Occident care sunt în declin.

Publicitate

Totuşi, religioşii de pe internet îmi dau senzaţia că tind spre un fel de cult al personalităţilor religioase precum Arsenie Boca, Ilie Cleopa şi Bartolomeu Anania, în defavoarea patriarhului şi a Bisericii.
În momentul de faţă se manifestă această tendinţă în toată Europa creştină. Oamenii nu se mai declară atei, în schimb se manifestă tendinţa de „a crede fără a aparţine", „believe without belonging." Oamenii nu resping ideea de divinitate, dar spun că nu mai aparţin Bisericii sau o frecventează „din Paşte-n Crăciun". Îşi bricolează propria lor idee de credinţă: puţin pelerinaj, puţină tămâie parfumată, puţină muzică religioasă, puţină frecventare a unei parohii unde ştiu ei că e un părinte care cântă frumos şi biserica e curată şi nu miroase urât.

Aleg doar aspectele care le plac, dar uită că practica ortodoxă înseamnă frecventarea asiduă a slujbelor, că postul este foarte aspru şi înseamnă şi înfrânare sexuală şi că meseria de preot are aspecte tragice. E o individualizare a religiei. E o formă de secularizare şi de pierdere a puterii religiei în cadru organizat. Din fericire, ortodoxia se pretează foarte bine, că avem un arsenal larg faţă de protestanţi: mirosuri, icoane, muzică, mărturii de minuni. Deci oamenii chiar au ce să-şi pună în coşul religiilor individualizate.

În ultima vreme oamenii încep să îmbine în credinţa ortodoxă tot felul de alte culturi, de la magie dacică la bioenergie.
Asistăm la un soi de nebuloasă mistico-ezoterică, e un sacru care a ieşit din cadrul Bisericii. Nu se mai găseşte în icoane, în crucifixuri, în racle şi colindă cum vrea el. N-am o explicaţie completă pentru acest fenomen, dar în comunism, la sfârşitul anilor '80, ai să vezi că erau tolerate formele astea de parareligie. În Flacăra sau Săptămâna mai scăpau articole despre vindecarea prin cristale, vindecarea prin apa Munţilor Apuseni, vindecare prin ridiche. Apoi, în anii '90 s-a adăugat moda New Age care se potrivea foarte bine cu latura asta spiritual-ecologică a ortodoxiei şi chiar cu cea estetică.

Apoi a apărut internetul, unde fiecare îşi caută sursele de dreptate religioasă cum îi vine. Unii topesc totul ca într-un creuzet şi ajung la cele mai halucinante teorii de la Zamolxe la OZN-urile din care a coborât Iisus. Înainte de net, astfel de curente ar fi trecut neobservate, ar fi rămas discuţia la bere cu „Iisus a fost român de-al nostru" şi „s-a descoperit cea mai veche scriere la noi în ţară", teorii atât de lamentabile pentru oricine cu capul pe umeri. Dar ei se simt bine în lumea lor.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre religie la români:
Religia în școli: Ce spun copiii
Religia îți traumatizează copiii
Biserica Ortodoxă română salvează sufletul
Lupta tuciuriului de la Epic Show cu religia