Nimic nu se compară cu un crematoriu bucureștean

Dintr-o paranoia cretină, securisticoidă și tipic românească, și din rațiuni absolut necunoscute, cică e interzis să filmezi și să fotografiezi crematoriul Cenușa, situat pe Calea Șerban Vodă, la numărul 183. Bine, nu ți se spune nicăieri, însă sunt niște paznici pe-acolo, al căror rol e să te împiedice să faci chestia asta. Mai demult am încercat să fac poze la crematoriul în discuție, însă nu am reușit. De data asta m-am descurcat foarte românește, ca să zic așa, și am ajuns înăuntru fără să intru fraudulos, așa cum am văzut că se îndemnau niște scelerați pe forumul unui ziar tabloid.

Înăuntru nu am văzut absolut nimic interzis, ceea ce e oarecum normal. La crematoriu vin și oameni care au rudele depuse acolo. Sincer să fiu, mi s-a părut mai puțin fascinant decât pare din afară. Peste tot sunt urne cu resturi ale cadavrelor incinerate, iar camera principală e construită ca un fel de biserică. Există un spațiu mare în față, în spatele căruia se află multe urne, cu balcoane la etajele superioare pe partea stângă și pe partea dreaptă. În mijloc se află locul pe care cadavrele erau puse înainte de a fi incinerate propriu-zis iar în spatele acestui loc există un altar. În stânga și în dreapta altarului se află două încăperi mici unde sunt depozitate primele urne ale primelor cadavre incinerate aici. Interesant de văzut, dar nu pe măsura legendelor create în jurul lui.

Locul ăsta m-a fascinat încă din copilărie. Îmi amintesc că mergeam la un loc de joacă din Parcul Tineretului, loc care există și în prezent și, de multe ori, am văzut cum fumega de la distanță. Era o imagine deosebită, mai ales dacă te gândeai că exact în acel moment, acolo era ars trupul unui om. Unii comentează că ar fi înspăimântați de locul în discuție și că au senzații ciudate când trec pe acolo. Spun că, apropiindu-se de crematoriu dinspre Parcul Tineretului, s-ar fi întâlnit cu nu știu ce maidanezi dresați și paznici care nu i-au lăsat nici să treacă. Eu am mers pe partea aia, însă nu am văzut niciun maidanez de niciun fel. Și nici nu am auzit de așa ceva, deși locuiesc în zonă de aproape 30 de ani.

Ceea ce este însă de băgat în seamă sunt presupunerile cum că figuri emblematice ale istoriei României, de la legionari și mareșalul Antonescu, la comunista neînfricată Anna Pauker, precum și mai mulți revoluționari din 1989, ar fi fost incinerate aici. Au mari șanse de a fi reale, dat fiind faptul că acest crematoriu a fost singurul din București ani de-a rândul.

Lăsând la o parte orice urmă de emoții și impresii, și arhitectura Crematoriului Cenușa te atrage într-un sens destul de inexplicabil, dar de o forță majoră. Înțeleg din Google că este opera arhitectului Duiliu Marcu, care s-a inspirat din elemente bizantine, siriene și egiptene. Lucrările de construcție au început în 1925 și s-au finalizat în 1928, an în care a fost inaugurat și cu un prim cadavru, cel al unei anumite Profira Fieraru, decedată la vârsta de 40 de ani.

Zvonistica și speculațiile legate de acest loc vin la superlativ, ca de fiecare dată când un loc sau un lucru este ținut secret la modul tâmpit. Adunând date și văzând locul, sincer nici nu știu dacă e ceva secret. Bodigardul zicea că nici el nu știe de ce nu îi lasă pe oameni să facă poze sau să filmeze, cică așa i s-a spus. Toată paranoia asta nu răspunde însă la o întrebare flagrant de banală: de ce până în 2003, an în care a încetat să mai funcționeze, Crematoriul Cenușa nu era un loc interzis?

E amuzant cum până atunci a fost mai puțin obiectiv militar, așa cum se spune că ar fi, decât este în prezent. Se menționează aici că, de fapt, Crematoriul Cenușa ar masca nu știu ce intrări în niște pasaje subterane secrete, construite de Vlad Țepeș, pasaje care ar trece pe sub mlaștina Cocioc, actualul Parcul Tineretului. Aici e de interpretat. Într-adevăr, în zona unde astăzi se află Parcul Tineretului, a existat o mlaștină, consemnată pentru prima dată în secolul al-XVIII-lea. O fi existat și pe vremea lui Vlad Țepeș, însă nu sunt dovezi scrise în acest sens. Cauza formării acestei mlaștini a reprezentat-o scurgerea unui afluent al Dâmboviței, Privalul Cociocului, care traversa zona Cărămidari. Mă tot întreb cum treceau pasajele lui Vlad Țepeș și pe sub un râu? Și cum este oare posibil ca topografia unui loc să nu se modifice în niciun fel de la 1400 până în prezent?

Continuăm pe șirul istoric. Zona în care se află Crematoriul Cenușa, fiind una nelocuită la momentul respectiv, a fost populată la începutul secolului al-XX-lea cu minoritari mahomedani, aduși în București din regiunea Dobrogea, conform unei declarații pe care istoricul Dan Fălcan de la Muzeul Municipiului București mi-a dat-o cu ceva timp în urmă . Ulterior, locul a ajuns mlaștina despre care vorbeam mai sus, în care se depozitau tot felul de resturi.

În perioada comunistă întreaga mahala, precum și zona Cărămidari – Văcărești au fost complet distruse de regim. În acele locuri s-au făcut săpături ani întregi, pentru a se construi Parcul Tineretului, lacul, Sala Polivalentă și-așa mai departe. A treia întrebare este: cum se poate ca evenimente de o asemenea anvergură să fi lăsat intacte niște presupuse pasaje subterane construite de Vlad Țepeș?

Și totuși, de ce este Crematoriul Cenușa un loc secret ? Că cică până la urmă nu ar fi atât de secret .