Cele mai tripante scene din filmele românești

M-am uitat la o tonă de filme româneşti vechi şi sunt recunoscător pentru existenţa tuturor tripurilor pe care mi le-au dat.

|
febr. 28 2012, 2:00pm

Imaginea face parte din filmul Terminus Paradis (Lucian Pintilie 1998)

Filmul socialist de până în 1989 sau filmul "liber" de după tot artă se numeşte şi are cam aceeași valoare. Însă merită să ne bucurăm de tot ce este mai bun, mai frumos, mai hrănitor şi mai tripant din el. În noiembrie 1948 cinematografia românească a marcat un nou început - naşterea Decretului 303 privind „naționalizarea industriei cinematografice și reglementarea comerțului cu produse cinematografice". Restul e istorie.

Cred că a fost mega crâncen pentru cei care au fost nevoiţi să vadă lumea exact aşa cum era ea, în toate aspectele, fără să-și tăvălească intelectul prin mocirla alcool-drogului. Erau obligați să stea-n discotecă de la zece la doişpe, să bea Pepsi şi fumeze Assos, la ocazii. Însă sunt convins că după ce m-am uitat la o tonă de filme românești vechi, pot să fiu mult mai recunoscător pentru existența tuturor tripurilor pe care mi le-au dat decât cei care au trăit pe vremea aia.

PAS ÎN DOI (Dan Pița, 1985)

Una dintre cele mai halucinante momente ale cinematografiei româneşti se găsește în filmul ăsta, o remarcabilă capodoperă a regizorului Dan Piţa. Momentan nu ştiu ce-i mai tripant, faza din film sau prima frază din sinopsis: "un oraş cu parc, cu pod, cu străzi. O uzină. Un bloc de nefamilişti. O noapte la discotecă. Doi prieteni, mai apropiaţi ca fraţii, care muncesc împreună, stau în aceeaşi cameră, cântă împreună". S-ar fi și futut, dacă era un film din 2011. Dar mai bine îţi aprinzi dracului un joint şi încerci să înţelegi ce a vrut să transmită regizorul.

Mecla asta de viezure lovit de volă-n marşarier am avut-o şi eu. Dar nu e un film cu tineri oligofreni îndopaţi în copilărie cu zeamil, boabe. Nu este vorba nici de reuniunea anuală a supravieţuitorilor de la Cernobîl, este doar o petrecere studenţească în care zgomotul făcut de tropăiala hormonilor se îmbină perfect cu linia melodică.

Bucata asta reprezintă tot ce ţi-ai dori să se întâmple în prezent pe la petrecerile bucureştene. Are prestaţii disk jockey-iceşti puternice, frumos îmbinate cu live-vocals şi, cel mai important, acţiune pe ringul de dans nu poveştile de azi a la dr. Cristian Andrei. Ringul de dans este câmpul de bătălie, nu festivalul Amara 1982 unde toată lumea îşi odineşte oscioarele la un pahar de vorbă şi-un ID de messenger. Şi uite aşa am pus-o de un edit pe viitoarea compilaţie de muzici electronice:

Frumoasă-i vecina noastră


Scoate capul pe fereastră
Să-i văd chip frumos,
Drag şi luminos.

BALANȚA (Lucian Pintilie, 1992)

Nu valurile artificiale de la hotelul Lido din Bucureşti sunt faza tripantă din filmul Balanţa, ci dialogul în sine. Vorba unui prieten, "mie cel mai mult îmi place atunci când ...plm", unde "plm" se înlocuieşte cu toate căcaturile ce trec printr-un creier de la oraş, şi uite aşa intri în pielea oamenilor iubitori de "cool".

În 1992 un Polaroid era ceva "foarte interesant", acum este hipsteresc. Kentul a rămas la fel de apreciat de medici şi constănţeni, iar punga Marlboro nu se mai produce ca urmare a intrării ţării noastre în Uniune. Hotelul Lido e tot acolo, dar stă să cadă (sub o viitoare modernizare). Mi-e greu să spun ce-i frumos la Balanţa, cum îmi este greu să spun "ce pula mea e atât de frumos la un Tuborg de 6 lei în Control". Dar o să te oftici şi mai tare că tac-tu nu s-a făcut buticar după '90. Om te făceai.

TERMINUS PARADIS (Lucian Pintilie, 1998)

Rămân în acelaşi registru muzicalo-dramatic şi muşc vârtos din paradis. Vârtos aşa cât să nu-mi stea prea rău în gât, teoretic vreo trei minute de peliculă scursă într-un apartament bucureştean. De altfel, povestea porcarului Mitu e atât de atent orchestrată încât nu s-ar putea filma azi decât sub puternicul efect al unor serii limitate de timbre. Totuși nu mă pot abține să nu observ ce frumoasă era lumea pe vremea în care nimeni nu auzise de masochişti, Prostamol, Laura Andreşan sau uter cusut de intestin.

Dar oare ai putea să filmezi în zilele noastre aşa ceva fără să nu îţi falimentezi dealerul? Ca să lămuresc problema, eu o să fac demersuri pentru a intra în legătură cu Asociaţia Victimelor de Malpraxis, iar dacă nu există o înfiinţez.

Dar mie cel mai mult îmi place când e iubire. E sentiment, e atracţie, intrigă şi aer mistic. Povestea asta romantică, transpusă în zilele noastre, nu cred că ar suferi mari diferenţe. Poate doar diferenţe circumstanţiale, de timp şi de pileală. În rest, tripul e același cu cel al unei sosiri matinale, post after şi post agaţament nocturn. Doar că noi suntem mai bogaţi, pardon, drogaţi.

ASTA E (Thomas Ciulei, 2001)

"Asta e" de la un cap la altul o "dramă umană" cu oameni din Delta Dunării. Poate până aici e totul frumos, dar oamenii ăştia sunt prinşi în cea mai cruntă perioadă a existenţei lor, începutul anilor 2000, când nu erau nici ca acum, posedaţi de investitori, dar nici pe propriile lor forţe, ca în trecut. Pe culmea disperării este încă loc de umor negru, dar şi de alcool din belşug.

De aici am învățat să nu mă iau niciodată la băut cu lipovenii, pentru că suferă de o mutaţie genetică importantă, şi anume, nu prezintă ficat. La ei, alcoolul face parte din dotarea tehnico-materială a gospodăriei, este motorul care face să meargă lucrurile bine pe apă, dar şi pe uscat. Apoi mai e domnul care îşi hrăneşte gâştele cu banane.

Asta m-a făcut să realizez că nu știu foarte multe lucruri. Nu ştiu dacă în Deltă se oferă flori. Nu ştiu dacă în Deltă sunt clinici veterinare. Și sunt sigur că în Deltă nu sunt blocuri, micoze, Ipaduri, Becali sau Eliberadio.

MARFA ȘI BANII (Cristi Puiu, 2001)

Da, știu că datează din vremuri mai proaspete, şi că de el, ca și de regizor, au auzit şi cei de stăteau la coadă la Special Gold. Filmul în sine nu pot să zic că mi-a rămas întipărit prin memorie cu vreo altă fază în afară de asta cu căcatul.

Ar fi de prisos să fac eu pe deşteptul acum cu cine ştie ce comentarii. E atât de grăitoare şi te loveşte la fel de repede ca un fum de salvie bună. Mai bine fac pe utilul şi vă recomand tipurile de căcat, un must read al anilor 2000.

La urma urmei, recunosc că tot ce am văzut este un mare nimic. Un nimic frumos şi comun exact ca un sfat hedonist primit de bătrânul de la scară: "Nepoate, în viaţă tre' să mănânci, să bei şi să fuţi bine". Nu m-a deranjat repetitivitatea sfatului, doar m-am gândit dacă să-i răspund cuviincios: "Ce-i bă, moşule, te fute teama de competiţie?" Apoi mi-am dat seama că nouă, muritorilor virtuali, nu ne rămâne decât să ne întoarcem pe Facebook, să vedem ce faze tripante au mai făcut cei din lista noastră.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE