FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Nu mai suport oamenii care-şi spun intelectuali

Problema mea e că unul dintre cele mai uzitate cuvinte din conversaţiile românilor este „intelectual” şi, ca orice lucru suprafolosit, a ajuns lipsit de orice semnificaţie.
26 Martie 2014, 10:45amUpdated on 26 Martie 2014, 10:56am

Via Wikimedia Commons

Nu, nu am dat-o în propagandă stalinistă cu „Moarte intelectualilor!” Problema mea e că unul dintre cele mai uzitate cuvinte din conversaţiile românilor este „intelectual” şi, ca orice lucru suprafolosit, a ajuns lipsit de orice semnificaţie.

Lucrul ăsta s-a văzut atât în poziţiile penibile legate de Andrei Pleşu, cât şi în campania ălora de la Antena 3 care vor să-l facă pe Mircea Diaconu europarlamentar. Acum oricine, de la un elev care toceşte poezii de Eminescu fără să înţeleagă o iotă, la o funcţionară publică care bate trei chitanţe pe calculator, se poate numi intelectual. Cumva e normal, pentru că şi definiţia termenului e destul de vagă, dar eu cred c-ar trebui să renunţăm la el, dacă vrem vreodată să scăpăm de găleata asta comună în care trântim toate valorile şi nonvalorile de la noi din ţară.

FIECARE ASOCIAZĂ TERMENUL CU O CATEGORIE DIN CARE FACE PARTE

Ca ateu sunt uneori surprins că pe grupurile de facebook de atei şi agnostici, unde toţi oamenii ar trebui să fie cât de cât deschişi la informaţie, te trezeşti cu tot felul de genii care îşi folosesc ignoranţa ca un semn de presupusă intelectualitate. Când spui că nu citeşti nimic legat de teologie şi zei imaginari pentru că eşti ateu, e ca şi cum un creştin ar spune că nu citeşte nimic legat de preistorie, pentru că credinţa sa o neagă.

Condiţia ta de om raţional e să consumi şi materiale care-ţi contrazic crezurile personale, măcar ca să verifici şi să-ţi dovedeşti că tu chiar eşti sincer în ceea ce crezi sau nu crezi. Iar, dacă mă gândesc la câţi atei declaraţi cunosc care cred în astrologie, horoscop, bioenergie şi teorii ale conspiraţiei penibile, poate că n-ar fi atât de rău să nu mai presupunem că cineva este intelectual doar pentru că se declară parte dintr-o categorie care în zilele noastre e asociată cu intelectualitatea.

UN DOCUMENT NU TE FACE INTELIGENT

Când mergeam la sală pe lângă Obor, era acolo un tip numit Gianni, care se lăuda zilnic cum îşi epilează bicepşii cu laser. Într-una din zile urla de zor în vestiar: „M-am făcut intelectual, coiţă, am luat diplomă de Management la Hyperion şi nici nu m-am dus.” După mulţi, orice absolvent de facultate ar trebui considerat automat intelectual. Unii ar aplica asta chiar şi la cei care termină licee teoretice.

Practic, adevărul e că ne-am împăcat cu toţii că la noi diplomele se dau pe bandă rulantă. Deci o diplomă te face intelectual, cam la fel de mult cum te face Erasmusul ăla în care ţi-ai băut minţile prin Spania să vorbeşti fluent spaniola.

NICI FAPTUL CĂ O ARZI ELITIST N-AJUTĂ

Din păcate mulţi oameni confundă intelectualitatea cu anumită formă de snobism. Îi recunoşti imediat p-ăia care sar arşi de fund că faci un mişto cu romane de Dan Brown, filme produse de Adam Sandler sau melodii de Florin Salam. Ei sunt atât de plini de propriul lor elitism, încât nu mai contează că tu erai ironic sau nu, a devenit doar o altă ocazie în care ei să se laude că toată viaţa au citit doar Thomas Mann, s-au uitat la filme de Visconti şi au făcut sex doar pe Walkiria lui Wagner.

Pe lângă faptul că oamenii respectivi mănâncă căcat, vine ideea logică că trebuie să consumi un produs cultural foarte prost, pentru a avea un termen de comparaţie cu unul bun. Deci fii mereu dispus să consumi produse din ambele sfere, dacă vrei să te ia cineva în serios că tu chiar o arzi cultural.

MÂNGÂIEREA PE ORGOLIU E DIZGRAŢIOASĂ

Pentru mulţi cuvântul intelectual e o armură pe care o ridică de fiecare dată când sunt dovediţi proşti în public. O fostă colegă de facultate, de exemplu, mi-a spus într-o vară că era complexată că ea nu citise nicio carte în viaţa ei. Şi-a downloadat câteva, a citit vreo trei şi în nici două luni desfiinţa oamenii de pe Facebook care puneau glumiţe, muzică dubioasă sau orice altceva, pentru că erau superficiali. Nu-i scotea din grobieni şi inculţi pe ăia care făceau greşeli de tipar, că de altceva nu se putea lega, săraca.

Un alt coleg se simţea prost că toată clasa îi demonta argumentele puerile la o oră de Ideologii Politice, aşa c-a decis să oprească cascada de contra-argumente cu fraza „Totuşi suntem cu toţii intelectuali cu o cultură generală bogată aici, cred că ne putem înţelege.” El avea o părere atât de bună despre el, încât i se părea c-a făcut un compliment când ne-a comparat cu el şi că aveam orgoliile la fel de fragile ca al lui. În ambele cazuri e vorba de nişte oameni care sunt atât de disperaţi după stima şi aprobarea celor din jur, încât vor s-o obţină mimând ideea lor de intelectualitate.

AUTOSUFICIENŢA E MOARTEA INTELECTUALITĂŢII REALE

De nimic nu mi-e mai groază pe lumea asta, decât de autosuficienţă. De momentul ăla în care zici „gata, din acest punct eu nu mai citesc nicio carte, nu mai văd niciun film şi nu mai ascult nicio melodie, pentru că nu seamănă cu alea din generaţia mea.” Autosuficiența apare la mulţi tineri care nu vor să consume nimic din trecut din teribilism, dar, din păcate, apare şi la elita culturală a societăţii, care de la o anumită vârstă consideră că a ajuns la un apogeu, la un plafon al intelectualităţii de unde poate respinge orice noutate. Mi se pare un moment destul de trist, în care sper să n-ajung niciodată.

Sincer, n-o să am vreodatră pretenţia că am fost, sunt sau voi fi intelectual, pentru că aia ar implica că drumul mi s-a încheiat. Că eu simt că nu mai am ce învăţa. Din punctul ăsta de vedere, eu aş reabilita cuvântul semidoct (care a devenit aproape sinonim cu ăia care se consideră intelectuali astăzi) şi i-aş schimba sensul în ăla de intelectual în continuă devenire. Pentru că până la urmă, să fim serioşi, majoritatea ne considerăm de fapt în sinea noastră nişte semidocţi într-o lume de sfertodocţi.

Publicitate