Philip Seymour Hoffman era la fel de singur ca și tine

Imagine de Marta Parszeniew

În teatru, rolurile pe care le joacă un actor îi marchează acestuia viața. Tânărul Hamlet de azi va fi bătrânul rege Lear deprimat de mâine. Philip Seymour Hoffman, care a fost găsit mort în apartamentul lui din New York acum două zile din cauza unei supradoze de heroină, a fost un om care se simțea în largul lui la teatru, un om care putea mișca publicul arătându-i ceva real. L-ar fi putut juca bestial pe Lear.

Seymour Hoffman a devenit cunoscut într-o vreme în care părea obligatoriu să ai trei nume ca să fii un actor cu adevărat promițător. Alături de John C Reilly și William H Macy, a jucat în filmul lui Paul Thomas Anderson din 1997 Boogie Nights, în rolul lui Scotty J, băiatul uncool îndrăgostit fără speranță  de Dirk Diggler, pornostarul cu penisul cât un piton jucat de Mark Wahlberg. Era un semn timpuriu că era un actor care ne putea arăta ce înseamnă să fii om prin naștere, dar să fii mereu un outsider, ce înseamnă să te confrunți mereu cu probleme de comunicare și cu inabilitatea de a găsi fericirea. În această scenă, Scotty îl ia pe Dirk afară ca să-i arate mașina lui cea nouă, pe care a cumpărat-o special pentru a-l impresiona pe el. Îi arată lui Dirk mașina și apoi se aruncă pe el.

Seymour Hoffman vorbește prea repede, i se împleticește limba-n gură în momentele alea dinainte să fie respins politicos, prin urmare reușește să întrupeze orice om care a iubit vreodată fără speranță, fără să i se răspundă la sentimente. E beat și disperat și apoi dă vina pentru eșec pe faptul că e beat și disperat. Mai mult, atunci când stă singur în mașină și bolborosește încontinuu cuvintele „Sunt un idiot”, Seymour Hoffman ne arată sexualitatea personajului lui – un secret dificil și solitar – și teama și fanteziile care provin din ea. Cu toții suntem idioți când încercăm să le arătăm oamenilor pe care îi iubim ce simțim și nimeni n-ar fi putut ilustra asta mai bine decât Philip Seymour Hoffman.

Un an mai târziu, în filmul lui Todd Solondz Happiness, l-a jucat pe Allen, care semăna cu personajul lui din Boogie Nights, dar era mai pervers. Allen telefonează obsesiv femei – în special pe una – în timp ce dă o labă tristă și solitară. Personajul e la fel de trist și lipsit de fericire ca și Scotty J, dar e și sinistru și dubios pe cât e de disperat. Se spume că actorii ar trebui să profite la maximum de instrumentele proprii, iar Seymour Hoffman – cu pielea lui palidă, grăsimea de bebeluș și cărarea din părul roșcovan – exploata aceste caracteristici fizice ca nimeni altul. Pare să transpire permanent și să gâfâie greoi pe tot parcursul filmului Happiness. În scena asta, femeia pe care o deranjează cu telefoanele îl invită la ea acasă, doar ca să-i spună că nu e genul ei după ce i-a ghicit disperarea când i-a văzut mâna alunecând agonizant pe canapea spre ea.

Seymour Hoffman scapă rapid de frustrarea inimaginabilă pe care a întrupat-o în Happiness atunci când îl portretizează pe asistentul personal înțepat Brandt în The Big Lebowski. Aici, îi prezintă Tipului casa lui Big Lebowski, cu bucile strânse și replici de genul „fără mijloacele necesare pentru un scop necesar”. În The Talented Mr Ripley, a avut o întoarcere de 360 de grade în tolul petrecărețului snob, Freddie Miles. Aici îl prinde pe Matt Damon spionându-l pe Jude Law și Gwyneth în barcă. Ce e genial e faptul că pentru o jumătate de secundă, pe fața lui se citește îngrijorarea. După care izbucnește într-un râs disprețuitor, ca un șmecher de la Harvard care face mișto de un student la un colegiu comunitar, și-i trântește: „Cum merge spionatul, Tommy?”, ridicând paharul în aer pentru umilirea finală a lui Damon. E genul de chestie care te face să te vânzolești de bucurie.

Încă de la început, PSH a fost pe atât de amuzant, pe atât de afectat. Puteți spune ce vreți despre marii actori, dar niciunul nu te face să izbucnești în râs cum o face el. Robert de Niro nu reușește să ne distreze la modul spumos în Meet the Parents. Ar fi trebuit să ia un truc de la Phil. Iată-l în Along Came Polly, urlând „Dansul ploii!”, „Ciocolată albă!” și „Să plouă!”, după care cere, gâfâind, nervos, un time out într-una dintre cele mai mișto scene de bachet din cinematografie. Along Came Polly nu figurează printre filmele care i-au umflat variata carieră lui Seymour Hoffman, dar e o dovadă că orice film poate fi îmbunătățit mult de către marele Hoffman.

Pe măsură ce a înaintat în vârstă, Seymour Hoffman a primit roluri mai mare care au arătat mai multe despre el. În The Master, a reușit să aducă teatrul pe ecran în rolul lui Lancaster Dodd inspirat de L Ron Hubbard. În această scenă, aduce în atmosferă elemente Stanley Kubrick în timp ce cântă „Go No More A-Roving” în maniera impresionantă a unui star bătrân de music hall. Aceeași teatralitate impresionantă e prezentă și aici în Charlie Wilson's War, când îi spune șefului său că știe că acesta „i-a onorat curul” soției altui bărbat, după care sparge fereastra biroului și iese în viteză. În Synechdoche, New York, Seymour Hoffman a reușit să ducă până la capăt un film lung, complicat, ocazional genial și adesea zăpăcitor, transportându-l pe umeri așa cum Atlas ține Pământul.

Deși era cunoscut ca supraponderal, Seymour Hoffman avea un dar pe care puțini actori îl posedă. Era capabil să-și schimbe corpul ca prin magie pentru un rol. Nu prin diete înnebunitoare, ci prin felul în care juca. Acum vreo doi ani – când l-am văzut pe actorul (de obicei subțirel) Mark Rylance, în geniala piesă Jerusalem – m-am întrebat cum a reușit să se umfle atât de tare încât părea cel mai mare om de pe scenă. Așa a făcut și supraponderalul Seymour Hoffman, care a câștigat Oscarul pentru rolul micuțului Truman Capote cu atâta talent emoțional și fizic încât ziceai că e homosexual, și nu un urs.

Când l-a jucat pe marele critic de rock Lester Bangs în Almost Famous, Seymour Hoffman remarcă faptul că: „Arta adevărată se conturează din sentimentul de vinovăție și de dor.” Și de cele mai multe ori, pe asta se baza arta lui Seymour Hoffman. „Adevărul” e un cuvânt folosit des în lumea teatrului; e un concept cețos care cuprinde multe lucruri, inclusiv capacitatea de a nu fi prea afectat sau prea timid. E greu de explicat, dar îl recunoști când îl vezi în fața ta. Când îl vezi pe Philip Seymour jucând, vezi ceva adevărat. La un moment dat a spus despre cariera sa: „Mă gândeam că o să merg cu bicicleta la teatru și înapoi. Asta mi se părea romantic.” E o afirmație care rezumă posibilitatea de creație, optimismul de a face să se întâmple ceva artistic. Gândul că n-o să mai facă asta niciodată e prea trist.

Philip Seymour Hoffman a lăsat-o în urmă pe iubita lui Mimi O'Donnell și pe cei trei copii ai lor, Tallulah, Willa și Cooper. Avea 46 de ani.

@oscarrickettnow

Traducere: Oana Maria Zaharia